|
Fotoliul 13
Cantecul fricii
de Cristina MODREANU | 10 IUNIE 2006
In fond, aceasta femeie tanara luptand cu amenintari nevazute intrupeaza starea acuta de frica, resimtita de Harms, ca si de atatia alti intelectuali ai vremii lui, in plina instalare a regimului sovietic.
Teatrul asa cum il face Alexandru Tocilescu este adesea sinonim cu surpriza, asa incat, chiar daca in universul spectacolelor lui muzica a jucat intotdeauna un rol important, nu poti sa nu fii surprins sa descoperi in cel mai recent dintre ele, Elizaveta Bam, la Bulandra, o opera bufa, construita prin topirea textului de numai cateva pagini intr-un "sos" gatit cu arta, cu ingrediente populare amestecate sofisticat si servite impecabil. Asociindu-se cu profesionisti ai muzicii contemporane - Irinel Anghel a scris opera, iar Ansamblul Pro Contemporania si Corul Accoustic o interpreteaza impreuna cu actorii -, regizorul a dat curs unei intuitii juste, care l-a indemnat sa aduca in scena cantecul fricii, in loc sa ne explice cu mijloace strict teatrale conditia personajului inventat de Daniil Harms. In fond, aceasta femeie tanara luptand cu amenintari nevazute intrupeaza starea acuta de frica, resimtita de Harms, ca si de atatia alti intelectuali ai vremii lui, in plina instalare a regimului sovietic. Amenintati permanent de sistem, striviti de ideologie, simtind cum libertatea li se scurge printre degete, opresati pana la dezintegrare fizica - Harms a fost internat intr-un azil pentru bolnavi psihic si a murit in mizerie -, acesti oameni mai aveau puterea de a striga "Ajutor!" intr-un limbaj codificat, ca si cum ar fi lansat atunci, peste timp, un avertisment catre noi, urmasii indepartati.
Gratie acestui spectacol, mesajul ajunge la destinatar, iar forma in care el este transmis ii da toate sansele sa fie receptat de oamenii lumii de azi: oameni pentru care muzica este o constanta, oameni care traiesc intr-un univers al sunetelor, uneori al zgomotului pur si simplu, oameni care vor recunoaste macar o parte din temele muzicale prelucrate de Irinel Anghel, de la Nunta lui Figaro sau Lacul lebedelor, pana la "irizari" sonore provenind din Gershwin, genericul serialului Dallas, bolero-ul lui Ravel, balade rock si muzica disco.
Acest aiuritor si splendid melanj este, la un alt nivel, un eseu despre muzica timpului nostru nebun, despre agresivitatea ei, dar si despre faptul ca nu ne mai putem lipsi de ea, fiindca am devenit dependenti. Muzica face ca frica sa para acceptabila, e ca invelisul in care se ascunde praful medicamentelor, ca sa le luam mai usor. Gratie ei, suportam teama acuta a personajului principal (pe care Crina Muresan il interpreteaza cu nesfarsita energie, cantand, vorbind si dansand, ca o gimnasta a trupului si a spiritului deopotriva), dar si atmosfera generala. Opresiunea se simte si gratie celorlalte componente ale spectacolului, in speta scenografia fantastica a lui Dragos Buhagiar, ce propune obiecte supradimensionate, actionate parca de forte nevazute - o mana ce coboara din cer ca sa o stranga pe cea a femeii speriate, popice desenate ca matrioscele si luminate pe dinauntru, o fereastra-vioara prea inalta pentru ca cineva sa poata scapa pe acolo, zidul Kremlinului pe fundal, o usa cu maini si picioare, asistand neputincioasa la agresiunea agentilor raului. Semnele divine sunt amestecate cu aglomerarea de clisee ce definesc spatiul rusesc: cazacul intrupat de Mihai Constantin, "uniformele" de functionari gogolieni in care par travestiti Vlad Ivanov si Serban Cellea, sportiva sovietica al carei piept e acoperit de medalii si careia ii da forma si glas, cu un umor nebun, Virginia Mirea, alura cehoviana a Irinei Petrescu, corul de soldati rusi. Numai protagonista, o aparitie din anii `30, isi intoarce fata catre "maica Rusie", doar cand, obosita sa protesteze, devine mireasa. Mireasa fricii.
Scenograful propune un concept la fel de modern si de neasteptat ca muzica, iar cele doua "forte" sunt perfect completate de cea a actorilor, antrenati pentru un efort de care nu multi ar fi capabili in teatrul romanesc de azi. Practic, ei se transforma in cantareti, fiindca nu rostesc replici decat sub forma muzicala si dovedesc cu totii ca sunt pregatiti pentru asta.
Daca citesti paginile din cartea lui Daniil Harms ce poarta titlul Elizaveta Bam poti sa crezi ca ai de-a face cu un simplu joc suprarealist, cu o splendida aruncare in aer a sensurilor, dar destul de greu de "gustat". In schimb, felul in care Alexandru Tocilescu transforma acest text in spectacol, umbland pe cararile geniului, este o transformare de paradigma teatrala, al carei rezultat concret face priza la categorii diferite de public si ii revolta pe toti cei care vin la teatru cu prejudecata ca stiu deja ce inseamna acest cuvant simplu.
Cuvinte cheie:
|
EDITORIAL 
"Totul
trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia
pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii".
Rafa a murit. Nu pot să exprim altfel sentimentul de după finala
Shanghai Masters. Acel băiat nebun care întindea cu 3-4 metri
suprafaţa activă de joc a unui teren de tenis, care se mişca
stânga-dreapta ca o săgeţică de mouse pe ecranul de computer, care
pleca la stopuri ca un ghepard cu burta la pământ, lovind decisiv
din poziţii imposibile din punct de vedere biomecanic, nu mai
există.. 
