G.O.D. - actorul sau regizorul?

3 foto 0 audio 0 video 0 alte fisiere

Hipioţi şi bolşevici, la teatrul Arca

Veteranul teatrelor independente – Teatrul Luni de la Green Hours – programează la acest început de an două spectacole ce au avut premiera toamna trecută, dar au fost până acum nedrept de rar jucate. Actorii sunt implicaţi şi în alte proiecte, unii lucrează şi în teatrele de stat, aşa încât producţiilor din spaţiul independent le vine rândul mai greu. Merită totuşi să le urmăriţi. G.O.D. un spectacol de Marcel Ţop după texte de Eric Bogosian este, de fapt, un amplu monolog susţinut fără ezitare de unul dintre cei mai interesanţi actori ai generaţiei noi – Toma Dănilă. Din păcate, de la rolul de absolvire la studioul Casandra în regia Anei Mărgineanu, Toma Dănilă a revenit destul de rar în teatru şi nu întotdeauna cu roluri relevante (cea mai recentă producţie în care face o pereche remarcabilă cu Tudor Aaron Istodor fiind tot o producţie Teatrul Luni – Deformaţii), concentrându-se mai mult asupra rolurilor din telenovele care l-au făcut cunoscut unui public foarte larg.

Chiar dacă la Green Hours nu încap nici o sută de oameni, actori de toate vârstele urcă pe această mică scenă ce încă rezistă ca un nucleu al ”off-off-Broadway-ului” românesc, dacă prin ”Broadway” înţelegem zona teatrală subvenţionată. În G.O.D. se văd foarte bine doi oameni talentaţi, însă talentul lor dă rezultate diferite: dacă actorul se concentrează şi desenează personaje extrem de diferite cu aceeaşi autenticitate, foarte aproape fiind uneori de performanţa lui Florin Piersic jr. „Cu Sex, Drugs & Rock’n Roll” (o producţie care a dus cu câţiva ani în urmă Teatrul Luni la Premiile Uniter, ”reduta” mainstream-ului românesc), regizorul este cel care aruncă în aer spectacolul debordând de idei pe care însă nu reuşeşte să le pună în ordine. Marcel Țop e o figură aparte a generaţiei sale – dispune de o energie uriaşă, convinge performeri dintre cei mai diferiţi să i se alăture şi, mai ales, nu se mulţumeşte să meargă pe căi bătute. Dar de data aceasta excesul său de manifestare – o ploaie de proiecţii video, muzici peste muzici şi un personaj înregistrat pe video (jucat de Marius Bodochi) care mai mult încurcă decât ajută la punerea în valoare a textului sau a interpretului – te face să te întrebi oare cum ar fi dacă toată această agitaţie ar dispărea ca prin farmec? Mai ales că actorul, atunci când reuşeşte să rămână singur cu publicul său, îl captivează şi îl ţine în mână (sau de mână).

Bungee-jumping în ficţiune

Şi fiindcă tot este Teatrul Luni un loc deschis experimentului, un alt tânăr cu o incitantă viziune asupra a ceea ce ar trebui să însemne teatru azi a montat aici un text numit Concreţii după Vladimiri Sorokin (da, o să spuneţi după Deformaţii vin Concreţii... dar poate că e felul acestei generaţii de a spune că se întâmplă ceva în neregulă cu oamenii din epoca asta). Concreţii lui Alex Mihăescu par coborâţi dintr-un film SF sau dintr-un desen animat manga. Sunt trei – două fete şi un băiat – dar nu aparţin acestei lumi, ci poate unei versiuni viitoare a ei, un upload robotizat care i-a dotat cu un limbaj codat, un outfit avangardist şi trăiri de neînţeles pentru cei de azi. Dar mai e oare atât de mult până când creaţiile de pe podiumurile de modă vor ajunge în dulapurile noastre, până când comunicarea o să devină cifrată de atâta combinare între termenii recognoscibili la scară planetară şi limbile noastre ”mici” sau până când o să ne mai intereseze cărţile numai dacă putem să ne amestecăm în poveştile lor? Parabola propusă de Sorokin şi dramatizată de Alex Mihăescu ne arată ceea ce am putea deveni, fără nici o intenţie moralizatoare – se poate foarte bine să trăieşti cele mai palpitante ”trip-uri” intrând în carnea ficţiunii, plonjând în acţiunea cărţilor ca şi cum ai face bungee-jumping. Dar partea şi mai interesantă decât propunerea adusă de text este stilul de joc elaborat de regizor împreună cu interpreţii Andreea Bibiri, Katia Pascariu, Marius Damian (am înţeles că Andreea Bibiri a fost schimbată între timp, dar nu ştiu să vă spun cât a câştigat sau pierdut spectacolul din această cauză) – o sumă de ticuri verbale şi mişcări robotizate care îi transformă cu adevărat pe cei trei în reprezentanţii unei specii diferite de cea umană. Sau în expresia evoluată/ involuată? a acesteia. Partea mai puţin bună este că acest neobişnuit stil de joc pretinde concentrare deplină şi constantă, ceea ce nu e uşor de atins nici măcar de către cei trei tineri actori foarte buni pe care i-am văzut eu în spectacol.

Debut strălucit la Arca

Teatrul Arca din podul clubului La Scena a revenit în peisajul independent toamna trecută, dar cu premiera de săptămâna aceasta şi-a câştigat din nou locul pierdut pe harta destinaţiilor off din Capitală. Spectacolul cu piesa Hipioţi şi bolşevici scrisă de dramaturgul canadian Amiel Gladstone este pur şi simplu ceea ce se cheamă ”un debut strălucit”, el legându-se de numele lui Felix Crainicu, care absolvă cu această producţie primii trei ani de şcoală. Într-o lume normală n-ar mai fi nevoie să continue, ci ar intra direct ”în producţie”. Pentru că, deşi debutant, tânărul regizor a parcurs cu succes toate etapele ”muncii de regizor”, adică a ales un text foarte bine scris, cu o temă ce garantează empatia publicului de toate vârstele – o poveste de dragoste în timpul mişcării hippie – a alcătuit o distribuţie potrivită, a impregnat spaţiul de joc cu atmosfera epocii respective, i-a condus convingător pe actori şi a construit excelent mai toate momentele spectacolului. Nu e uşor să vorbeşti atât de limpede despre alegeri de viaţă, despre cum e bine să trăieşti şi cum să fii tu însuţi, evitând o lume şi o existenţă planificată (laitmotivul spectacolului fiind ”cum poţi să-l faci pe Dumnezeu să râdă? povesteşte-i planurile tale”). Dar Felix Crainicu reuşeşte să pună corect şi accentele dramatice şi pe cele comice, semnând un spectacol conectat la contemporaneitate, echilibrat, mişcător şi pe alocuri jucat chiar excepţional – mai ales în unele scene dintre Star (o aşteptată, excelentă, revenire face actriţa Ela Ionescu, pe care teatrele ar trebui să se bată) şi Jeff (Lari Giorgescu).

Menţiune: folosesc toate cuvintele mari de mai sus fără rezerve, mai ales că nu prea a fost nevoie de ele în ultimul timp pentru a descrie spectacolele de teatru de la noi.