|
Teatru Ecaterina cea Mare la TNB
Mari actori, mare eşec
de Cristina MODREANU | 09 MAI 2008
Replicile lui Bernard Shaw mai salvează câte ceva din această mostră de teatru comercial în sensul rău al cuvântului
Cu cât sunt mai mari numele, cu atât va răsuna mai tare nereuşita
Cele mai multe eşecuri în artă sunt repede trecute cu vederea. Dacă n-au miză mare, lumea le uită repede, iar autorii lor se resemnează, trecând rapid spre alte încercări. Dar când aduni laolaltă mari nume într-o distribuţie, tocmai pentru a da mai multă strălucire unui spectacol, cu cât sunt mai mari numele, cu atât va răsuna mai tare eşecul. Este exact ceea ce se întâmplă cu noul spectacol al Teatrului Naţional din Bucureşti, „Ecaterina cea mare” de Bernard Shaw, în regia lui Cornel Todea.
Probabil că spectatorii nu vor lipsi niciodată din sală atât timp cât pe afiş se află numele Ştefan Iordache şi Maia Morgenstern. E foarte bine, scopul acestei cronici nu este să ţină oamenii departe de teatru, ci doar să-i avertizeze asupra a ceea ce vor găsi înăuntru. Iar înăuntru, mai exact la sala Amfiteatru a TNB, vor găsi un frumos decor de epocă, cu obiecte ce par colectate din magazinele de antichităţi (autor Ştefania Cenean), iar în acest decor o acţiune minimă, abia schiţată, pretext pentru excesive ieşiri la rampă presărate cu câteva cântecele anemice (chiar dacă semnate Nicu Alifantis).
Un căpitan englez (Silviu Biriş) se prezintă la curtea ţarinei Ecaterina a Rusiei (Maia Morgenstern) şi, încercând să o vadă pe aceasta, ajunge mai întâi să-l cunoască pe Prinţul Potemkin (Ştefan Iordache), favorit al „mămucăi”. Obiceiurile ruseşti primitive îl oripilează, iar mai apoi îl îngrozesc pe englez, însă ceea ce îi îngrozeşte şi pe cei din sală, dincolo de convenţie, este exagerarea disperată cu care joacă cei doi mari actori. Cum Potemkin e mereu beat, Ştefan Iordache face variaţiuni pe această temă: beţia, trezirea, falsa beţie, pierderea echilibrului, căderi, ridicări greoaie, râgâieli etc.
La trucurile cele mai simple, mai primitive, apelează şi Maia Morgenstern, apăsând puternic pedala mitului erotomaniei ţarinei. Îşi dă ochii peste cap, se răsfaţă, îşi exersează corzile vocale, schimbându-şi vocea ca să stârnească râsul, şi nu ezită să-şi ridice poalele rochiei cât se poate de des. În scena aşa-zisei torturi a căpitanului englez – care a îndrăznit să nu cadă pradă farmecelor ei – îl ia în stăpânire pe acesta (bietul Silviu Biriş). Îl gâdilă, îl pipăie, îl sufocă, se urcă pe el, îi pune fustele în cap, încât în cele din urmă totul seamănă cu un fel de viol scenic de neprivit.
Dacă Potemkin întrupează brutalitatea Rusiei, stadiul incipient de civilizaţie în care se afla marea putere la data petrecerii acestor întâmplări – ceea ce explică cumva cheia în care e interpretat personajul – pe Maia Morgenstern n-o scuză nici măcar istoria, care susţine că Ecaterina cea mare, în ciuda realităţii că şi-a făcut copiii cu mai mulţi bărbaţi, era o persoană educată, destul de rafinată, o împărăteasă care ţinea la etichetă.
Replicile lui Bernard Shaw mai salvează câte ceva din această mostră de teatru comercial în sensul rău al cuvântului, acela care presupune gâdilarea publicului la primul nivel. În ciuda vijeliei actoriceşti care se abate asupra lor venind din partea partenerilor scenici, de reţinut e şi jocul măsurat şi demn al tinerilor actori Silviu Biriş şi, mai ales, Ana Macovei, la primul ei rol pe această scenă după câştigarea premiului pentru cea mai bună actriţă la Gala tinerilor actori de la Mangalia 2007. Păcat numai că nu a început cu alt spectacol.
|
EDITORIAL 
"Totul
trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia
pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii".
Rafa a murit. Nu pot să exprim altfel sentimentul de după finala
Shanghai Masters. Acel băiat nebun care întindea cu 3-4 metri
suprafaţa activă de joc a unui teren de tenis, care se mişca
stânga-dreapta ca o săgeţică de mouse pe ecranul de computer, care
pleca la stopuri ca un ghepard cu burta la pământ, lovind decisiv
din poziţii imposibile din punct de vedere biomecanic, nu mai
există.. 
Postat de gandul.info la 8.05.2008 22:11
Cele mai multe eşecuri în artă sunt repede trecute cu vederea. Dacă n-au miză mare, lumea le uită repede, iar autorii lor se resemnează, trecând rapid spre alte încercări. Dar când aduni laolaltă mari nume într-o distribuţie, cu cât sunt mai mari numele, cu atât va răsuna mai tare eşecul.