Experiment : “Spovedanie la Tanacu” – Carte, piesă, film

„Nu este o poveste despre România, ci despre disperare, singurătate, vinovăţie” - AUDIO

Interviu cu Tatiana Niculescu Bran

După carte şi dramatizare, filmul documentar plecând de la acest caz - prezentat la ASTRA Film Fest

4 foto 3 audio 0 video 0 alte fisiere

Tatiana Niculescu Bran şi Andrei Şerban, în timpul atelierului de la Plopi

-În prezent lucrezi la o continuare a “Spovedaniei la Tanacu”, despre proces. Cum şi de ce ai scris această carte?

-Povestea era prezentată în alb şi negru, asa încât îţi închipuiai că un preot nebun a răstignit pe cruce o tânără călugăriţă. Mi se părea că era prea multă literatură în ce citeam ca să fie şi adevărat. Am început să mă interesez de acest caz pentru uzul redacţiei noastre (radio BBC WS) şi apoi ca să mă lămuresc şi eu, pentru că nu înţelegeam prea bine ce se întâmplase. Lipseau răspunsuri clare la întrebările de bază ale jurnalismului: cine, ce, când, unde, cum şi de ce. Treptat, mi-am dat seama că faptul ăsta divers era mult mai mult decât atât şi că implica un context mult mai larg şi mai tulburător.

-Şi de unde nevoia de a ordona tu, la un moment dat, tot materialul ăsta?

-Eu nu m-am gândit că voi scrie o carte şi de aceea îi şi mulţumesc lui Gabriel Liiceanu în introducerea la carte, pentru că el a fost cel care m-a încurajat să o scriu. Nu mi-a fost clar de la început a cui poveste o scriu şi în momentul în care am înţeles că personajul meu era Irina Cornici în primul rând, atunci mi-a fost mai uşor să văd încotro mă duce şi stilistic, şi din punctul de vedere al informaţiilor pe care le adunam, structura cărţii.

Roman jurnalistic versus teatru

-Formula pentru care ai optat (roman jurnalisticl) îţi permite un joc interesant între intervenţia ficţională şi obiectivitate.

-Modul acesta de a folosi informaţia, cu oarecare rigoare, e un reflex căpătat la BBC unde lucrez de doisprezece ani şi unde înveţi, încă de la început, că părerile personale contează mai puţin dacă nu chiar deloc şi că e o formă de respect fata de public sa nu le amesteci cu informaţia. Să nu te implici emoţional. Într-un roman jurnalistic, impersonalitatea e o condiţie şi ai nevoie de rigoarea informaţiei şi pentru că face parte din constrângerile genului.

-Din perspectiva aceloraşi constrângeri, personajul Irina e cel mai, să-i spunem, fragil..

-Da, pentru că dintre toate personajele cărţii ea a fost singura imposibil de intervievat, cu ea n-am stat faţă în faţă, ore în şir, ascultând-o şi punându-i întrebări, cum s-a întâmplat cu celelalte persoane care au devenit personaje.Am construit personajul Irina Cornici din corespondenţa ei, din fotografii din diverse momente ale vieţii ei, din povestirile celorlalţi care au cunoscut-o şi care sunt implicaţi diferit în această poveste, din povestirile prietenei ei celei mai apropiate. În carte sunt multe cuvinte care îi aparţin. Sigur că ea este un personaj semireal. Are o doză de ficţiune care mi-a permis să-i recreez un portret posibil. Nu ştiu dacă 100% Irina Cornici va fi fost aşa cum am descris-o eu, poate că a fost mult mai interesantă. E adevărat însă că ea, ca fiinţă, m-a impresionat foarte tare. Cunoscându-i familia şi mergând acolo, în satul ei, şi văzând mediul din care a ieşit, pe urmă la orfelinatul de la Bârlad, mi s-a părut că avea o forţă extraordinară. Poate că e puţin ridicol, dar mi s-a părut eroica în dorinţa şi în voinţa ei de a ieşi din lumea în care s-a născut, în care a crescut. Era o fată singură care a învăţat germană, care a învăţat să lucreze la computer, care a avut curaj să se ducă la muncă în Germania şi să facă acolo diverse munci ca să strîngă nişte bani, ba încă susţinîndu-i financiar şi pe alţii, pe mama ei, pe fratele ei. M-a impresionat. Nu ştiu dacă asta m-a ajutat să o înţeleg mai bine sau, dimpotrivă, m-a făcut să fiu mai subiectivă. Cartea şi apoi piesa sunt un omagiu adus Irinei.

-Cum şi de ce te-ai decis să lucrezi cu Andrei Şerban?

-Ecranizările care mi-au fost propuse înainte de invitaţia lui Andrei Şerban - şi au fost mai multe - nu m-au convins că cine ar face un film după această carte nu ar cădea în tentaţia facilului şi a vulgarului şi a efectelor... Nu voiam să fie filmul “Exorcistul” - partea a cincea, sau “Posedata din Moldova”. Eu n-am scris depre asta şi nu latura eventual spectaculoasă a acestei întâmplări mă preocupa şi atunci am evitat, am refuzat mai precis.

-M-am mirat că totuşi ai acceptat la un moment dat.

-Am acceptat pentru că m-am întâlnit cu Andrei Şerban cumva în aceeaşi zonă. El a citit cartea şi am primit de la el un mesaj în care spunea că i-a plăcut foarte mult şi că ar vrea să facem ceva împreună despre această carte. De ce, dintre toate propunerile, cea a lui Andrei Şerban mi-a inspirat mai multă încredere, este pentru că el nu căuta în povestea asta o istorie despre un exorcism.

-Dar?

-Căuta povestea unor oameni obişnuiţi surprinşi de evenimente în situaţii extrem de dificile, pentru care nu sunt pregătiţi în nici un fel, povestea unor oameni care încearcă cu toţii să facă ceva bun şi iese ceva îngrozitor, pe el asta l-a tulburat şi era acelaşi lucru care mă tulburase şi pe mine – intenţiile bune cu rezultat dezastruos. Pe mine m-a interesat povestea tuturor celor implicaţi în cazul Tanacu, motivaţiile lor, modul lor de a gândi, modul lor de a-şi construi intenţiile bune, felul în care văd ei lucrurile după ce au constatat că ce a ieşit a fost o tragedie şi intenţia lor nu fusese asta. Cum se împacă ei cu ei înşişi în situaţia asta? Îmi aduc aminte că atunci când a pus în scenă “Medeea”, cred, Andrei Şerban a fost întrebat „dar de ce Medeea” şi el a spus “pentru că este o piesă pe care nu o înţeleg absolut deloc” şi cred că şi aici ne-am întâlnit: în încercarea de a înţelege înainte de a judeca. Că de judecat fuseseră deja judecaţi în fel şi chip, nu mai era nevoie să-i judecăm şi noi a mia oară, dar încercam să-i înţelegem. Aşa se face că am acceptat ca el să pună în scenă şi eu să dramatizez textul cărţii, de fapt am creat o piesă nouă, care este puţin altceva, are elemente care nu există în carte.

-Ce elemente?

-E desprinsă de realitatea nemijlocită a faptului, iese din constrângerile genului roman jurnalistic şi merge spre ficţiune, aşa încât sunt numai două personaje importante care-şi mai păstrează numele reale – Irina şi Chiţa –, restul sunt personaje generice: preotul, doctorul, doctoriţa, episcopul şi piesa este şi nu este o dramatizare a cărţii, în mare păstrează aceeaşi idee şi dorinţă de a nu judeca înainte de a înţelege, dar începe cu totul altfel, combină evenimente întâmplate după moartea Irinei Cornici cu lucruri care se întâmplă (şi sunt povestite în carte) înainte de moartea ei. Am scris piesa în mai multe etape, am început-o într-un atelier cu actori din Cluj, Sibiu, Timişoara, undeva într-un sat lângă Cluj, la Plopi, unde scriam pe măsură ce actorii jucau. A fost o experienţă extraordinar de interesantă pentru mine să văd cum ei, dramatizând diverse scene din carte, îmi dădeau senzaţia că se apropie mai mult de personaje decât o făcusem eu.

„Am acceptat dar cu inima strânsă”

-Ce riscuri a implicat coincindenţa dintre aşa o poveste şi natura vie a teatrului? Povestea Tanacu ajunge, astfel, să fie filtrată prin alţi unsprezece-doisprezece oameni, actorii.

-Andrei Şerban are această mare calitate că nu controlează sau se face că nu controlează o structură anume. La începutul unui atelier sau la începutul unui spectacol, nu spune „atenţie toată lumea la mine, vă spun care este viziunea mea şi faceţi aşa cum vă spun eu!”. El mărturiseşte adesea şi până aproape cu o săptămână-două înaintea premierei că nu ştie încotro se duce, că spectacolul este “o căutare împreună”, de soluţii şi scenice, şi dramaturgice, şi emoţionale şi de personaje, de tot, aşa că da, există riscuri. Atunci când Corina Şuteu, de la Institutul Cultural Român de la New York care este creatoarea “Academiei itinerante Andrei Şerban”, mi-a explicat, împreună cu Ştefania Ferchedău de la Asociatia Ecumest, care erau intenţiile şi activitatea “Academiei” - un fel de centru de creaţie împreună - m-am dus la Plopi cu inima strânsă şi neîncrezătoare pentru că mi-am spus că mai văzusem pe parcursul scrierii cărţii cum această poveste, atât de tulburătoare, a atins zone atât de greu de controlat in sufletele oamenilor, încât rar mi-a fost dat să văd pe cineva care să se poată detaşa şi să încerce să privească lucid întîmplarea. Şi atunci, sigur, eram curioasă, voiam să văd ce va face Andrei Şerban, dar mă gândeam în sinea mea că de ce-ar fi actorii scutiţi de aceste emoţii şi implicări şi că, pesemne, nici ei nu vor reuşi să se detaşeze şi vor amesteca propriile lor emoţii în viaţa personajelor, ceea ce s-a şi întâmplat într-o primă fază. Ulterior, prin exerciţiile la care i-a supus Andrei Şerban, s-a decantat toată partea de părere personală. El a reuşit, antrenându-i, să suspende faptele reale din temporalitatea, spaţialitatea, proximitatea lor emoţională, afectivă, ideologică, culturală, geografică, de toate felurile.

-Da, de la Plopi la NY…

-În plus. A fost un fel de bombardament de experienţe noi pentru actori care, din creierii munţilor şi din sihăstria în care ne-am retras să lucrăm la început, s-au trezit în Manhattan, la celebrul teatru La MaMa, într-o lume foarte nouă pentru mulţi dintre ei, dublată de repetiţii nenumărate şi antrenament dur. Spectacolul lor e o demonstraţie de mare talent şi de mare maturitate şi profunzime, deşi, dintre ei nu cred să fie cineva trecut de 30 de ani. Sunt foarte tineri, dar au interpretat calvarul prin care va fi trecut fiecare personaj într-un mod absolut remarcabil.

-A fost o bruscare sau o finalizare firească faptul că atelierul lui Andrei Şerban s-a fixat la un moment dat într-un spectacol?

-A fost un sfârşit în sensul în care, în urma atelierului, a rezultat un produs care a fost prezentat unui public. Şi nu, nu s-a sfârşit şi nu e un produs închegat pentru că el a pornit de la un concept experimental şi ceea ce s-a închegat, s-a închegat pe scena unui teatru prin tradiţie experimental – pentru că La MaMa asta este, un teatru de avangardă din anii ’60 de mare prestigiu nu numai în Statele Unite.

-S-a jucat în româneşte sau în englezeşte?

-În româneşte şi cu subtitrări pe un monitor în englezeşte, dar în care nu era tradus cuvânt cu cuvânt textul, ci ideea principală a fiecărui dialog.

-Ce se va întâmpla cu piesa?

-Nu ştim, deocamdată, în ce formă se va juca mai departe. Dacă se va juca, mai curând, în România şi va intra în repertoriul unui teatru sau, dacă, dimpotrivă, va rămâne un fel de spectacol itinerant care va merge prin diverse capitale sau va fi prezentat la diverse festivaluri. Deocamdată, am luat cu toţii un fel de vacanţă, pentru că lucrul a fost foarte intens din toate părţile şi succesul de la New York pe mine cel puţin m-a intimidat. Nu m-am aşteptat la aplauze prelungite şi la ovaţii de la un public care nici nu ştie probabil unde se află România pe hartă.

O tentativă de restituire a umanităţii întâmplării

-Ar fi interesant de văzut, mai ales, cum va fi primit aici.

-Şi eu sunt curioasă şi am văzut deja un comentariu într-un ziar în care lumea îşi declară iarăşi spaima pe de o parte şi exasperarea că iar!, nu mai uită lumea acest subiect groaznic, nu-l mai lasă deoparte şi iar stricăm imaginea României, ceea ce, desigur, e o copilărie pentru că imaginea dacă e să fi fost stricată, a fost stricată atunci când a răbufnit subiectul ăsta în felul în care a răbufnit el peste tot, fără ca nimeni să facă efortul să înţeleagă ce se petrecuse cât de cât. Acum e cumva o tentativă – poate că tardivă -, de restituire a umanităţii unor situaţii care puteau să aibă loc oriunde în lume. Eu am spus şi acolo, la NY, ca asta nu e o poveste despre România. Sau, în orice caz, pe mine nu România m-a preocupat când am scris cartea şi piesa de teatru. Este o poveste despre disperare, despre singurătate, despre vinovăţie, despre spaimă, despre moarte, despre intenţiile bune care duc la rezultate rele, la limită despre imigraţie şi dragostea interzisa – o mulţime de alte lucruri şi emoţii care nu sunt neapărat româneşti. Şi asta mi s-a părut remarcabil în discuţiile cu publicul de după spectacol: să constat că această dimensiune s-a înţeles foarte bine şi ca spectatorilor nu li s-a parut ca e vorba de un fapt divers local, sigur, adus pe scena unui teatru experimental aşa ca să mai vedem ce se mai întâmplă prin lume, nu, a fost o piesă care i-a mişcat foarte tare, care i-a tulburat în multe feluri şi nu pentru că se întâmpla în România şi era vorba de un personaj interesant, ci pentru că recunoşteau acolo emoţii şi sentimente şi situaţii pe care le-ar fi putut şi ei trăi oricând .

-Povestea nu este totuşi condiţionată de un spaţiu cel puţin creştin?

-Da, dar este şi un spectacol despre religie, între fanatism, ipocrizie, bunacredinta şi naivitate, cu toate consecintele care decurg.

-Am observat că cel mai adesea monahii ortodocşi stârnesc, “în lume”, reacţii de mare intensitate, de la spovedanii ad hoc la, în urma cazului Tanacu, tensiune şi agresivitate.

-Da, cred, pentru că, în ciuda discursurilor festiviste despre poporul creştin, despre cât de multe ştie lumea despre religia creştină, cât de mult mergem la biserică, în ciuda tuturor acestor discursuri, cred că trăim într-o cultură şi într-o lume care practică mai curând superstiţia şi sincretismul magico-religios decât creştinismul, deci e firesc ca atunci când se întâmplă un astfel de caz, anumiţi oameni, sau, din păcate, majoritatea s-o recepteze cu antenele superstiţiei mai curând decât cu antenele unei religiozităţi autentice şi asumate. Aşa că, sigur, după cazul Tanacu, când vezi un om îmbrăcat în haine monahale faci trei paşi înapoi ca atunci când vezi o pisică neagră, e acelaşi tip de raţionament, mă rog, e mai puţin un raţionament, e acelaşi tip de emoţie şi de reacţie. Nu ştiu ce gândeşte actualul Patriarh, dar catehizarea sau evanghelizarea inteligentă a populaţiei ar trebui, cred, să se afle printre priorităţile BOR.

-Revenind, ce tip de întrebări a pus publicul american după premieră, ce a vrut să ştie?

-Un student al lui Andrei Şerban de la Columbia University a pus o întrebare foarte interesantă, la care Andrei Şerban a răspuns foarte scurt şi la fel de interesant. Întrebarea era: de ce nu aţi dezvoltat mai mult şi, poate, mai incisiv, latura erotico-mistică a personajelor căci subiectul v-ar fi permis din plin să arătaţi pe scenă secvenţe incitante. Şi Andrei Şerban a răspuns: “Pentru că bunica mea m-a învăţat să nu fac niciodată cum fac alţii”, ceea ce a stârnit aplauzele sălii şi toată lumea, sigur, a recunoscut o replică de Andrei Şerban în acest răspuns.

INFO PLUS

Filmul documentar „Cazul Tanacu”(For God’s Sake), realizat de Tatiana Niculescu Bran, Mirel Bran şi Ionuţ Teianu va fi prezentat azi, în premieră, la festivalul ASTRA film de la Sibiu. Filmul conţine imagini surprinse imediat după evenimentele din 2005 şi se încheie cu o discuţie cu Daniel Corogeanu după pronunţarea sentinţei. „Am făcut acest film din dorinţa de a restitui imaginea întreagă şi mai puţin patimaşă a întâmplării tulburatoare de la Tanacu. Am ales formula unei producţii independente ca să ne asigurăm o libertate deplină în abordarea unui subiect atât de controversat”, spune Tatiana Niculescu Bran. Până duminica inclusiv, filmul poate fi vizionat şi într-o formă adaptată pentru internet la adresa www.astrafilm.ro