Viaţă de „ocnaş”

Salina Prahova – 400 de „ocnaşi” scormonesc prin măruntaiele pământului, pentru ca noi să avem sare la masă. Munca în ocnă: explozii, beznă, frig. La poarta ocnei, sarea atât de muncită se vinde ridicol de ieftin.

8 foto 0 audio 0 video 0 alte fisiere

Beznă, frig, miros de gaz metan şi de ciorbă fiartă. Tunelul e săpat într-un deal de steril. Camionul aleargă prin tunel, hârtoapele sunt dese, dese, şoferul stă mai mult în aer decât pe scaun. Galeria este atât de îngustă încât al doilea camion nu mai are loc. Al nostru scoate urlete care nu seamănă cu nimic cunoscut. Încremeneşti.

„Din cauza pereţilor se aude aşa, că sunt foarte înguşti. Ăsta e ecoul”, ne explică muncitorii. Chiar dacă stai ghemuit în cabină, cu mâinile pe urechi, urletul tot îţi intră printre degete. Parcă ţipă o fiară. Dar asta e numai intrarea în ocna Slănic Prahova. Ieşim din steril, intrăm în sare. Un tunel de sare întins pe trei kilometri, în formă de scară circulară. Scara asta coboară sub pământ 200 de metri. Minutele se lungesc, zici că ai coborât kilometri întregi. Drumul nu se mai sfârşeşte. Se face din ce în ce mai frig şi mai întuneric.

Singurele lumini – farurile. Luminează doar doi, trei metri în faţă, de dincolo, din beznă, te poate pândi orice. Galeria are pereţi sticloşi, îndopaţi cu un soi de cepuri de lemn, să nu se infiltreze apa. Şi sunt intersecţii peste intersecţii pe care numai şoferul le ştie. Face drumul ăsta de doişpe ani, câteodată de zeci de ori pe zi. Frână bruscă.

Un drob de sare blochează drumul. Inginerul Trandafir şi şoferul ţâşnesc din cabină, glonţ la drob. Nu-i mare, dar e dens şi negru, are pe puţin o sută de kile. Imposibil să-l mişte. Scot răngile, să-l spargă. Se scurg minute bune până se rupe prima bucată. „Hai, mă, bagă odată!”, ţipă şoferul. „Îl mai suceşti mult, Popescule?”, urlă inginerul. Antipatiile rămân la gura minei. Jos sunt toţi o familie. Jos nu există egoism. Aici nimeni nu e singur, oamenii – vor, nu vor – sunt toţi legaţi unii de alţii, vieţile lor depind unele de altele.

Nivelul unşpe, 200 de metri sub pământ. Aerul e umed. Nişte coloane groase urlă ca-n infern. E instalaţia de aeraj, un fel de aer condiţionat. Frontul de lucru începe cu haveza. Este ca o drujbă, cântăreşte trei tone şi are nişte cuţite dispuse ca dinţii de crocodil. Treaba ei este să muşte din galerie. Odată pornită, greu o mai opreşti. Până să se inventeze haveza, toată treaba se făcea cu târnăcop, ciocan şi daltă. Frontul se termină cu un perete pe care se plimbă umbre gigantice, suspendate.

Nu seamănă a umbre de oameni. De fapt nu seamănă cu umbra niciunei fiinţe de pe pământ. Sunt totuşi umbrele a cinci muncitori cocoţaţi până spre tavan, pe o platformă mobilă, foarte înaltă. Înfig dinamita în pereţi, cu mâinile goale. Mai întâi au dat 70 de găuri în galerie, adânci de aproape trei metri. Două treimi din gaură se încarcă cu dinamită, iar restul, cu un dop de sare, învelit în hârtie. Dopul trebuie să închidă gaura cât mai ermetic.

Numără cartuşele cu dinamită, aşa că n-ai voie să te apropii de ei, să nu le strici număratul. Sunt în jur de 120 de kile de dinamită. Se munceşte la lumina lămpaşului. Bateria ţine opt ore. Artificierul Lazăr ţine un cablu şi-o cutie cu butoane de care vezi numai în filmele de acţiune. Este explodorul cel care va arunca peretele în aer.

„Înainte de explozie se verifică peretele cu găuri de mai multe ori şi de mai multe persoane. Niciodată un lucru nu e verificat o singură dată şi de un singur om. Există un singur explodor care trece de la un artificier la altul şi încărcătura se detonează de către doi artificieri. De ce nu de unul singur? Păi, dacă îi cade un bolovan cu sare în cap? La fel, înainte de puşcă se porneşte ventilatorul, să se evacueze gazele. Ca artificier trebuie să ţii oamenii din scurt, nu-i primeşti în subteran beţi, bolnavi sau răniţi”, ne spune Lazăr. Într-un minut, peretele va sări în aer.

„La maşină, repede, la maşină! De afară, zgomotul e insuportabil”, strigă şoferul. Artificierul întreabă care are probleme cu inima şi comandă scurt: „După ce auziţi semnalul, neapărat mâinile pe urechi”. El va sta la 100 de metri de explozibil, cu căşti. Se aude un „Ardeee!”, minerii-şi îndeasă degetele-n urechi, bubuitura doare. Se simte în stomac. Începe cutremurul. Timp de câteva secunde dansează toată ocna. Seismul ăsta se simte până la suprafaţă. Urechile încep să ţiuie şi trăsneşte rău a gaz metan. Te gândeşti că atmosfera asta trebuie să fi fost şi-n adăposturile din război. „Când bubuie, uşile cabinei trebuie închise. Odată le-am ţinut deschise şi mi s-a spart parbrizul”, zice şoferul.

Praful de sare iscat se va aşeza de abia în două ore, până atunci nu se mai apropie nimeni. Şoferul fluieră şi ascultă la radio „Salamalec”. Parchează la grătar. Acolo se descarcă bulgării de sare, ajung pe benzi transportoare şi, de acolo, la suprafaţă. În jurul grătarului – o feerie. Movile de sare semitransparentă, alb strălucitor. Înoţi în munţii de sare, bulgării sunt fărâmicioşi, vrei să iei unul în braţe şi te trezeşti cu cristale mici în palme, transparente şi curate. Instantaneu, te pocneşte pofta de murături.

Straniu, „ocnaşii” mănâncă acasă mai mult nesărat... Mai sunt şi bolovani rigizi, care nu pot fi sparţi decât cu baros şi pickhammer. „Asta de lângă grătar e sare grunjoasă, gemă. E puţin gazoasă. Există şi metan în ea. Sarea şi petrolul sunt fraţi gemeni, dar în placente diferite. Din sarea asta se fac şi veioze, trece frumos lumina prin ea. Se poate şi ioda. Dar cea iodată nu e bună pentru murături, brânză şi conserve. În vechime, sarea era valută forte, căci se folosea la conservarea hranei.

După aia i-a luat locul frigiderul”, spune inginerul. Camionul începe să urce, dintr-odată muncitorii se înveselesc. Din beznă ţâşneşte brusc lumina zilei. Oamenii închid ochii pentru câteva secunde. Altfel, repetând plimbarea asta de zeci de ori zilnic, ar risca să orbească. „Ce frumos e la suprafaţă! Îţi mai vine să trăieşti!”, exclamă. După ce iese la lumină, sarea ajunge în moara de măcinare. Moara are mai multe etaje, utilajele sunt ruginite, iar praful de sare, gros de două degete, a rămas încremenit pe cuve şi malaxoare.

E totul alb, parcă ai ajuns într-o poveste. Aici se face iodarea, de aici pleacă sacii cu sare industrială şi alimentară – extrafină, fină, iodată sau nu. Sarea industrială merge la dezgheţatul drumurilor, la tăbăcărie, la fabricarea coloranţilor alimentari, în industria chimică şi la dedurizarea apei. Se mai face şi uruială de sare, bună pentru brânză. Acum se fac încercări pentru sare cu extract de plante medicinale.    

Ocna de la Prahova este administrată de Societatea Naţională a Sării. Societatea nu a primit niciodată subvenţii, dintotdeauna a trăit pe picioarele ei. La Slănic se scot lunar în jur de 30.000 de tone de sare. În mare parte, marfa ajunge la români. Mai cumpără şi bulgarii, dar puţin. Comparativ cu munca „ocnaşului”, la poarta minei sarea se vinde ridicol de ieftin. O tonă de sare industrială bulgări, vrac, costă 110 lei, sarea alimentară fină face 260 de lei şi cea extrafină iodată – 410 lei tona.