Cercelescu Adrian Paul

13 apr 2007

Adrian CERCELESCU

Născut pe 1 aprilie 1969. Soţie, soacră şi tată - ziarişti. Educat în cartierul Drumul Taberei, absolvent Liceul Gheorghe Lazăr Bucureşti (1987), Universitatea Politehnică Bucureşti (1993) şi UM 01191 Lipova (1994).

În redacţia ziarului Adevărul între 1994 şi 2005, apoi la Gândul.

Premiul CRP pentru reportaj în 2000.

Adrian Cercelescu - ziarist de ziarist (Text publicat în pagina de Cariere - Ziarul Gândul 08.11.2007)

Tata e ziarist. Aşa că la interviul de angajare, întrebarea de baraj a fost: "Tac-tu ştie?" Nu. Mă adusese de mână un prieten - ziarist ridicat din colţul blocului meu.

Tata ştia că sunt inginer, sau cel puţin asta trebuia să fiu, din moment ce abia terminasem Politehnica. N-o să recunoască, dar sunt sigur c-a avut o strângere de inimă când m-a văzut bântuind pe holurile de la Adevărul.

Era groasă, ce mai. În afară de olimpiadele de română, n-aveam nimic în cv. Am pus mâna pe manualul de jurnalism al France Presse şi m-am pus pe citit. Capitolul Reportaj m-a dat gata: când scrii, cititorul nu trebuie doar "să vadă".

Trebuie să audă, să miroasă, să pipăie. Trecuseră vreo trei luni şi tocmai citeam abecedarul AFP de la coadă la cap, când au decis să testeze dacă înot sau sunt bolovan. Explodaseră două blocuri la Comăneşti, în Bacău. O deplasare clasică de reporter special: plecare la patru di mi neaţa şi întoarcere la sacrificiu. Am scris articolul din fuga Daciei, pe genunchi, cu super-şoferul Virgil la volan şi maestrul Lucian Crişan (fotoreporter) în spate - cea mai bună echipă pe care mi-o puteau da. Iar eu, fiind "scrib", treceam drept şef de echipă şi-mi era o ruşine...

Asta era în toamna lui '94. Ca reporter, am arat aproape toată ţara şi nici nu ştiu câte materiale am scris din mers. Sigur e că n-am ieşit niciodată pe teren fără să-mi fie frică. Echipa în care m-am născut ca ziarist - şi care face acum Gândul - îşi creşte "copiii" pentru bătălii în care ori eşti cel mai bun, ori ai ratat. Aşa că n-am putut niciodată să scap de teama locului doi. Şi de parcă asta nu era suficient, am şi acasă un fel de redacţie. Multă lume se însoară la locul de muncă, aşa că nu-i nimic deosebit că soţia mea e ziaristă. Poate doar că m-am dus cu nevasta la război, în Kosovo. Dar trebuie să menţionez că şi soacra mea e ziaristă.

Avem doi copii. Dinu vorbeşte de puţină vreme, dar Şerban e deja o figură cunoscută în redacţie şi chiar mi-a declarat că vrea să se facă ziarist. L-am rugat să se mai gândească. I-am spus: Maestre! Cam cu doi ani înainte să te naşti, eram într-un reportaj. Ceva urât - nişte alunecări de teren în munţi care ăăă... (n-am putut să-i spun că omorâseră oameni, i-am zis doar că le stricaseră casele). N-o mai lungesc cum am ajuns acolo şi ce-am făcut, dar la coborâre nu mai exista drum. Doar o mare de noroi în care am intrat până la brâu. Şi-am rămas înţepenit. E! Ştii ce sunt drumarii? Sunt nişte oameni care când te coci tu vara ei toarnă asfalt încins şi când crapă pietrele ies la deszăpezire. Ei au trimis un buldozer să mă scoată de acolo, iar când am ajuns pe mal, jumătate om - jumătate noroi, m-au întrebat ce-am căutat sus, pe aşa o nenorocire. Sunt ziarist, le-am spus. S-au uitat lung la mine şi mi-au răspuns: "Asta nu e meserie, măi, băiete".

Versiune mobil | completa