De ce loviţi educaţia?

Educaţia e unul din domeniile vitale ale unui popor. Ea este un stâlp pentru multe! Din păcate, parcã e sport naţional să lovim cu toţii acest stâlp!

Nu scriu aceste rânduri sub influenţa scandalului artificial şi meschin care se întreţine pe tema „salariile dascălilor”. Motivaţia acestor rânduri este alta: dascălii adevăraţi!

Consider că profesorii trebuie să fie modele, sau cel puţin exemple, pentru elevi. Într-o societate idioatã, aflatã în crizã de valori sociale, culturale etc. rolul şi responsabilitatea fiecãrui profesor sporesc.

Le mulţumesc profesorilor mei, adevăraţi, pentru ce m-au învăţat, că m-au sprijinit şi înţeles! Îi iubesc pe profesorii de la care mereu am primit un sfat, m-au ajutat să descopăr ceva. Sunt acei profesori, pe care i-am întâlnit nu numai eu, ci, cred, cu toţii. Ei ne învaţă că respectul se câştigă. Ei nu au probleme cu elevii. Profesorii mei încurajează personalitatea elevului şi spun mereu incredibil de bine: „Gândiţi!” Ei se „poartă” modest, nu suferă de „domnie”, sau „pupincurism”. Ei sunt oamenii care învaţă pe alţii (dar şi pentru sine) toată viaţa, din dorinţa de a cunoaşte, din plăcere. Ei sunt profesorii „cu chemare”, cum spunem unii.

Dascălilor pe care îi iubesc încerc să le arăt gândurile mele, de fiecare dată când pot. Şi uneori bucuria că-i văd sau că i-am întâlnit în viaţă îmi încearcă lacrimile.

Ca în fiecare domeniu de pe lumea aceasta se aplică zicala: „Nu există pădure fără uscăciuni!”. Pentru că sunt în rândul profesorilor persoane care fac de râsu’-plânsu’ breasla dascălilor şi induc societăţii o percepţie gri. Ipocrizia acestor „tipuri” atrage antipatia elevilor, dar şi a societăţii.

Aceste tipuri „pasează” toată vina oricărei situaţii neplăcute ba elevilor, ba conducerii şcolii, inspectoratului, ministerului, chiar şi lumii, fără să reflecte asupra sinelui măcar! Aceste „tipuri ipocrite” se cred zeităţi, mai importante  decât istoria insãşi! Susţin că „formează caractere”. Dar cum fac asta?! Prin intrigi? Ipocrizie? Prin cultul personalităţii?!

Prin, citez: „Profesorul e profesor şi elevul este elev!”. Prin excluderea dialogului, a schimbului de opinii dintre elev şi profesor? Cum formează caractere? Cum le îndrumã? Cum şi iarăşi cum…

Nu judec, pun în balanţă. Cititorule, tu reflectează la aceste lucruri!

Teze barate pentru un minister unic

E 8 sau e 9, e B sau e D? AMCN sau AMDN? Prostie sau bătaie de joc?

Un subiect de concurs, de teză trebuie să fie lizibil. Fără ştampile puse în duşmănie sau în prostie.

Sunt furioasă. Pentru că sunt tolerate astfel de experimente. Sunt încurajate, apaludate. Bravo, excelente subiecte. Bravo, excelente ştampile. De aceea propun ştampilarea autorilor, în frunte, cu următorul mesaj: “Sunt un incompetent”. Să nu se mai şteargă cu nici un săpun, cu nici o pilă.

Şi la următorul concurs pe care-l vor da aceşti domni din minister - dar oare au dat vreodată? - să aibă parte de o astfel de foaie de concurs: plină de ştampile.

http://carmenmusatcoman.blogspot.com

Trezirea la realitate a invatamantului. Pe cand?

Invatamantul romanesc pare ca este intr-o continua “demodernizare”. Ramane in urma multe statii si nu pare deloc sa vrea macar sa inainteze cate o statie pe an. Trenul vietii trece pe langa el si invatamantul nu se misca. Lumea evolueaza dar el i se impotriveste inversunat.

In calitate de student la jurnalism inveti anumite reguli. Extrase din noianul de istorii despre ce se petrecea in presa romaneasca pe vremuri si despre sutele de definitii ale termenilor pe care majoritatea oameniilor din redactii nici nu i-au auzit vreodata. In cei 3 sau 4 ani de facultate aflii ca un articol are lead, are o logica, are un numar recomandat de paragrafe etc. Si inveti sa scrii asa si chiar ajunge sa ti se para normal ca un articol sa aiba lead. Si mai ales ti se pare normal sa cunosti semnificatia cuvantului “lead”. Read more

Regulamentul şcolar, frecţie la un picior de lemn

Ce poţi face în cazul unui elev care-şi bate colegii zilnic, îşi cheamă verii în ajutor, precum în mafia italiană, şi administrează corecţii fizice unui coleg de clasă, în curtea şcolii? Conform regulamentului şcolar, nu-i poţi face mai nimic. Decât: să-i scazi nota la purtare (frecţie la un picior de lemn), să-l mustri verbal (intră pe o ureche, iese pe două), să-i dai un avertisment scris, apoi să-l muţi, temporar, în altă clasă, iar ultima sancţiune e să-l transferi în altă şcoală. Pentru că învăţământul de opt clase e obligatoriu şi, aşa cum înainte de 1989 nu aveai voie să laşi un elev corijent, aşa nu ai voie acum să-l exmatriculezi dacă e elev în clasele I-VIII.

Cine a făcut regulamentul acesta cu siguranţă că a crezut în forţa binelui care învinge răul. În puterea convingerii cu vorba bună. O fi crezut în rezultatele consilierii psihologice. Cel care a făcut regulamentul acesta însă nu o fi trecut de mult prin şcoală. Şcoala care are nevoie de un suport de sancţiuni drastice, altfel copiii se vor întoarce de la cursuri bătuţi, furaţi, înjuraţi, umiliţi iar agresorii nu vor putea fi pedepsiţi decât cu scăderea notei la purtare. Părinţii acestor copii agresivi sunt, la rândul lor, nişte agresori la nivel de adulţi. Întreabă, obraznici, în cadrul şedinţelor cu părinţii:
- Şi care-i problema? Ce s-a întâmplat? Read more

Cât de bine e la mama acasă?

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine, la vremea majoratului, mă apucaseră teribilismele. Vroiam independenţă! Vroiam şi eu un coteţ al meu, banii mei, viaţa mea departe de mama şi de tata. Acum, după 10 ani, constat că nu mai am timp nici să mă duc să-mi cumpăr o pâine, darămite să-mi trântesc o ciorbă. A venit mama pe la mine, zilele trecute, a bătut femeia 250 de kilometri până la Capitală, ca să mă răsfăţate. Exact când aveam mai mare nevoie de ea, a apărut. Şi brusc, m-a pocnit întrebarea: ei, cum e mai bine, prin chirii sau la mama acasă?

Vorbind cu ambele tabere – tinerii care locuiesc cu părinţii, şi chiriaşii – răspunsul se conturează clar: într-o lume guvernată de axioma „Orice relaţie e condiţionată economic”, alegerile mature se fac după ce-ţi numeri banii din buzunar. Cine a trecut prin experienţa plecatului de acasă, fie şi din dorinţa de a-şi continua studiile într-un centru universitar de renume, ştie despre ce vorbesc. Iar cine are norocul de a avea părinţi „super de treabă”, o să se gândească de zece ori, înainte să se mute cu prietena şi să-şi dea trei sferturi din salariu pe chirie. Şi apoi, de ce să n-o spunem pe aia dreaptă: cu cât mami şi tati au mai mulţi bani, cu atât e mai bine acasă. Read more

Rectorul e tata, decan îmi este mama, m-aşteaptă-un post de conf

Profu tău e şef de catedră, soţia sa îţi predă două cursuri iar fiul lor îţi ţine seminarul? Decanul şi-a promovat rudele în facultate iar rectorul şi-a trecut jumătate din familie pe statul de plată al universităţii? Crezi că nu ai avea aceleaşi şanse de promovare în cariera universitară cu cele ale finilor, cumnaţilor sau ginerilor băgaţi în faţă de profesorii cu influenţă?

Clanurile care au împânzit învăţământul superior din România sunt deja un lucru ştiu şi tolerat de mulţi ani. Zecile de studii, rapoarte şi controale au rămas de fiecare dată fără nici un efect. Ani de-a rândul, cei care au avut cârma Educaţiei au închis ochii în faţa fenomenului ce a aruncat în derizoriu şi aşa mult contestata grilă prin care se fac promovările îndomeniul universitar. Read more

Da, mai ştiu să vorbească!

        Nu sunt nici uimit, nici îngrozit,  atunci când intru într-o şcoală din România. Cu atât mai puţin să-mi fie scârbă atunci când ies din casă, chipurile pe motiv că urechile mele delicate ar fi asaltate de cuvinte menite să-i umple de stupefacţie pe intelectualii fini. Nu mi s-a întâmplat, până acum, nici să fiu înjurat, nici scuipat, sau ameninţat de vreuna din micile creaturi cu metale înfipte în diverse părţi ale corpului, ce populează habitatul educaţional.          

       De ce ar fi oare elevii de azi ESENŢIAL diferiţi faţă de cei din generaţia celor care au, de pildă, vreo douăzeci şi ceva de ani? Sigur, presa abundă, în ultima vreme, de materiale filmate în care şcolarii sunt protagoniştii unor scandaluri, ce nu au cum să nu te pună pe gânduri. De aici, până la blamarea unei întregi generaţii, este însă cale lungă.     

    Că există o fragmentare din ce în ce mai accelerată între fiecare promoţie care părăseşte băncile şcolilor, este un fapt evident. Îmi este destul de greu să înţeleg de ce puştanii, cu cureaua de la blugii lălâi în vine, mâzgălesc de zor pereţii clădirilor din centru sau trimit, pe cale orală, mesaje de bine „cetăţenilor seniori”. Şi cu siguranţă, cei care au acum 16 ani, se vor uita câş, peste câţiva ani, la colegii lor mai mici. Cu toate aceste, nu cred că există pericolul ca sistemul social să se prăbuşească, din cauza celor care acum învaţă care e treaba cu Numărul lui Avogadro, astfel încât, părinţii mei să rămână fără pensie. Cred, în schimb, că şcolarii de azi sunt la fel de proşti, la fel de deştepţi, la fel de leneşi şi harnici, au aceleaşi trăiri şi aceleaşi reflexe, pe care le avea şi generaţia din care fac parte.    

Voi mai ştiţi să vorbiţi?

Mă uimiţi! Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu întâlnesc elevi care nu mai ştiu să vorbească şi să se comporte civilizat! Cuvintele cu beep, beep, beep sunt vocabular de bază! Nu zic că pe vremea mea nu vorbeam urât, dar măcar nu oriunde, nu cu oricine! După ce întâlnesc elevi care vorbesc ca la uşa cortului, la tot pasul, mai văd şi fete foarte frumoase şi cochete care îţi trântesc un vocabular de te fac să-ţi fie ruşine de ruşinea lor. Groaznic! Fără nici o jenă îşi bag şi îşi scot totul din toţi şi din toate!

Unde învăţaţi voi să vă bălăcăriţi în asemenea hal? De ce o faceţi? Oameni buni, mi-e scârbă să ies din casă şi mi-e milă de copiii ăştia. Asta vă învaţă părinţii voştri? Asta învăţaţi la şcoală? Asta vreţi să fiţi? Nu vă înţeleg deloc! Nu am fost tocilară, dar când eram elevă, ştiţi prin ce îmi plăcea să atrag atenţia? Prin ceea ce ştiam! Read more

Profesor Doctor Impostor. Mai ţine cineva cont de modul în care promovezi în facultate?

Universităţile româneşti scot, an de an, pe bandă rulantă, mii de profesori şi doctori. Deşi o parte dintre aceştia sunt oameni de valoare, nu de puţine ori, dosare care nu au cum să ateste o activitate consistentă a candidaţilor la înaintarea în grad, trec fără nici o problemă atât de consiliile facultăţilor, cât şi de Ministerul Educaţiei. Aceasta, deoarece impostura şi falsul în declaraţii a devenit o cutumă acolo unde profesorii sunt promovaţi pe creiterii de pile şi prietenii, mai degrabă decât în urma dovezii că au depus o consistentă activitate ştiinţifică.

Pe lângă complicitatea colegilor de facultate care dau verde fişelor de concurs, o problemă o constituie şi evaluarea făcută de Consiliul Titlurilor Academice, organism ce ar trebui să fie un filtru în calea ungerii într-un titlu academic. În fapt, marea majoritate a propunerilor venite din partea universităţilor trec fără probleme de membrii respectivei instituţii care se întâlnesc de câteva ori pe ani. Read more

Deschideţi calculatoarele! Azi vorbim despre sex!

La şcoală nu se mai face carte! Se face sex! Nu o spunem noi! Ne-o spuneţi voi, elevii, în fiecare zi! Lecţia de sexologie e predată, după caz, de colegii voştri, dar şi de profesorii voştri. Mai abitir însă vă pricepeţi voi să vă iniţiaţi, unii pe alţii, în “tainele” iubirii trupeşti. Un exemplu recent este colega voastră, elevă în clasa a VII-a, la Liceul cu Program Sportiv, din Buzău. În pauza mare (ca să aibă timp, că, de, ce poţi face în cinci minute de pauză?) a încins o partidă de sex oral cu doi colegi de clasă. După o săptămână, a dat 10 lei unui coleg ca să o filmeze în timp ce îi oferea o partidă de sex oral. Minora nu vroia decât să-şi facă gelos prietenul de 28 de ani.

Veştile circulă repede, aşa că gura lumii a început să vorbească: ba că eleva ar fi întreţinut relaţii sexuale cu un muncitor din şcoală, ba că sexul ar fi ceva normal între elevă şi unii dintre colegii ei, băieţaşi de cartier. Un studiu recent, de această dată din judeţul Vrancea, arată că 46% dintre elevii de liceu au făcut sex, iar 9% au avut 6 sau mai mulţi parteneri. Read more