Scotându-ne ochii, devenim toţi orbi

Toate cărţile de dezvoltare personală îţi spun că este bine să greşeşti, înveţi, capeţi experienţă şi, prin urmare, te dezvolţi. În plus, a greşi este rezultatul dorinţei de a face ceva, iar acesta este totuşi un lucru bun de vreme ce mulţi oameni nu-şi duc la îndeplinire dorinţa de-a face ceva.

A greşi este o experienţă mai plină de învăţăminte decât atunci când îţi iese ceva. Atunci când greşeşti, te izbeşti de un prag şi eşti forţat de împrejurări să îţi pui întrebări, să cauţi nişte răspunsuri şi, în cel mai bun caz, să corectezi.

Nimic nou până aici. ideea că greşeala este un bun profesor o găseşti în toate memoriile şi biografiile şi este susţinută, uneori prin deculpabilizare, în aproape toate terapiile. În plus, chiar şi în religia iertării, păcatele se răscumpără.

La nivel personal, greşeala este un prilej de învăţare atunci când nu se întâmplă în mod repetat. Always make new mistakes pare un îndemn decent. Repetarea unei greşeli arată că nu ai învăţat prima oară şi că nu ai fost destul de inteligent să înţelegi mai mult din ceea ce ai trăit, iar… 'the unexamined life is not worth living'.

În România însă, cel puţin la nivel public, percepţia asupra greşelii este uşor distorsionată. Înainte de a suporta tu însuţi consecinţele greşelii, ceilalţi din jur te vor arăta cu degetul în secunda unu. Eşti pus la zidul infamiei fără nicio ezitare parcă din aceeaşi dorinţă a spectatorilor de a vedea sânge pe arenele unde gladiatorii se luptau între ei.

Când nimeni nu străluceşte a puritate, este foarte uşor a cauta greşeli care - ridicate la rangul de definitivului - descalifică orice gest prezent.

Acum mulţi ani, când George Pruteanu avea celebra emisiune Doar o vorbă să-ţi mai spun şi când apoi a intrat în politică, prin vocea presei, greşelile tinereţii sale au ieşit la iveală. Se pare că domnul intelectual şi politician (prea naţionalist pentru gustul meu), în tinereţe, atunci când era în armată, ar fi furat un borcan cu zacuscă. Pentru mulţi din detractorii săi, orice gest prezent a devenit subit lipsit de orice valoare: omul devenise ultimul om, cândva furase zacuscă.

În presa comunistă, după război, când începuse prigoana asupra intelectualilor, cea mai folosită tehnică de discreditare era aceea de a aminti în permanenţă greşelile tinereţii (de dinainte de război) pe care aceştia le făcuseră. Greşeli publice sau personale, nu conta. Era cea mai la îndemână tehnică de discreditare de vreme ce toţi greşiseră cumva. Făţă de ceilalţi, faţă de regimul politic, faţă de colegii din breaslă, faţă de ruşi, faţă de studenţi.

Mai târziu, Securitatea va folosi aceeaşi tehnică pentru a recruta informatori. Ţi reamintea în permanenţă greşelile tinereţii (un furt, o infidelitate, o datorie sau o simpatie occidentală) ca mijloc de presiune şi de convingere pentru alte greşeli… viitoare.

Această atitudine o întâlneşti acum şi în politică, şi în presă, şi pe bloguri. Un gest prezent este interpretat (doar) din perspectiva unei greşeli trecute în formulări de genul "tu vorbeşti? care acum câţiva ani…", "cutare îl critică acum pe Băsescu, însă a uitat că acum câţiva ani…".

Această atitudine conţine prespunerea că orice greşeală este fatală şi definitivă: omul care a făcut-o atunci (acum câţiva ani) este acelaşi şi acum şi, indiferent ce a facut şi ce face cu viaţa sa, prezenţa sa pe această lume trebuie chestionată prin prisma unui singur gest.

La nivel interpersonal, se întâmplă în mare parte acelaşi lucru. Încrâncenarea ta proprie faţă de o greşeală vine şi din considerentul că aceasta îţi va fi imputată mult timp de acum înainte. În loc să privim greşelile ca prilejuri de învăţare, ele tind să fie privite exclusiv din perspectiva celorlalţi, devenind astfel simple gafe de PR.

În mod ironic, în limba română, atitudinea de a reproşa în mod continuu cuiva o greşeală făcută este tradusă prin expresia a scoate ochii. A lipsi de privire, a orbi pe cel care a greşit. A tăia printr-un gest definitiv (a scoate ochii) o şansă de revenire.

Tirania moralistă a privirii celorlalţi nu doar că refuză învăţarea din greşeli, însă satisface şi dorinţa majorităţii de a vedea doar pe alţii greşind.

Din orice unghi ai privi, greşelile sau succesele proprii nu epuizează universul personal a unui individ. Cu alte cuvinte, suntem mai mult decât orice greşeală pe care o facem, la fel cum uneori suntem mai puţin decât propriile succese.
Din orice unghi ai privi, nicio greşeală şi, în consecinţă, niciun succes nu ajunge să spună ultimul cuvânt despre ceea ce eşti atunci când te priveşti în oglindă, dincolo de orice borcan cu zacuscă.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine