no author
Adrian POPESCU
15855 vizualizări 17 nov 2011

Până acum câţiva ani, ştiau despre România doar cugetarea "Ţară frumoasă, păcat că e locuită de români!" Acum o consideră patria lor, locul unde şi-au găsit rostul şi sunt fericiţi.

Charlie Dalmasso se recomandă "fost ţăran francez, acum ţăran român". Până la venirea în România a trăit şi a lucrat în sătucul de lângă Bordeaux în care s-a născut acum 27 de ani. De meserie e tehnician biolog în agricultură, dar îi place la nebunie să meşterească, e şi instalator, şi mecanic, şi electrician, zidar sau tâmplar, în funcţie de ce trebuie să facă ori să repare prin gospodărie.

Christophe Coret are 30 de ani, e din celălalt capăt al Franţei, din Normandia, şi până la mutarea în România a lucrat opt ani într-o clinică privată din Rouen, ca asistent medical oncolog. Câştiga 2.300 de euro net lunar. Are două pasiuni, violoncelul şi urşii, aceasta din urmă fiind şi cea care l-a făcut să renunţe la statutul de orăşean francez ca să se apuce de turism într-un sat din Transilvania.

Când îi întrebi care le e mai dragă, Franţa sau România, răspund la unison, fără să stea pe gânduri: "România, desigur, aici e ţara noastră!" "Când a fost meciul de fotbal România-Franţa, Christophe, care era plecat prin ţară cu un grup de turişti francezi, mi-a dat un SMS cu <Hai, România!>, în româneşte, bineînţeles", îşi aminteşte râzând Charlie. Ca ultim argument, scoate la iveală un tricou alb pe care stă scris "EU SUNT SASCHIZEAN". "Are şi Christophe unul la fel, le îmbrăcăm de fiecare dată când e vreun eveniment în comună".

"Care francezi? Aaaa, Cearli şi Cristi, păi ziceţi aşa!"

Pe vremuri o aşezare săsească înfloritoare de lângă Sighişoara, Saschizul e cunoscut azi mai ales pentru gemul şi dulceaţa de rabarbăr - amintire de la saşii emigraţi aproape în totalitate, care l-au încântat chiar şi pe moştenitorul coroanei britanice.

Săteanul pe care-l întreb unde locuiesc cei doi francezi mă priveşte nedumerit, apoi ridică din umeri: "Care francezi, nu stă nici un francez aici la noi!" Îi explic ce şi cum şi se luminează imediat la faţă: "Aaaa, Cearli şi Cristi, păi ziceţi aşa!"

"La un moment dat am vrut să vedem cât de bine sunt acceptaţi în comunitate şi am făcut nişte teste. Am întrebat oamenii cum le spun când vorbesc despre ei, <francezul> sau pe numele fiecăruia. Şi ne-au spus că le zic Cearli şi Cristi, ceea ce pentru noi a însemnat cea mai bună dovadă că au fost acceptaţi şi integraţi pe deplin în comunitate şi nu mai există nici o diferenţă între ei şi saschizenii get-beget", conchide cu mândrie Anca, soţia lui Charlie.

"Deocamdată român sută la sută în suflet, din 2014 şi în acte!"

Primul ajuns în România a fost Charlie Dalmasso, venit în 2006 cu o bursă Erasmus la un stagiu de specializare de un an la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu. Aici a întâlnit-o pe Anca, o tânără din Saschiz, care urma cursuri postliceale de management în turism. A fost dragoste la prima vedere, iar după terminarea studiilor au decis să se stabilească la Saschiz, unde, pe un vârf de deal, fata avea o casă şi ceva pământ, vreo trei sferturi de hectar de grădină şi un hectar de livadă de meri, moştenire de la bunici.

"Sigur, ne-am gândit la început şi să plecăm în Franţa, unde ne-am fi putut găsi nişte slujbe din care să trăim mult mai comod. Dar n-am mai fi putut să facem ce facem aici în România, ne-ar fi fost mult mai greu, aproape imposibil, să ne luăm o casă şi pământ, să ne punem pe picioare o afacere ca aceasta pe care o avem aici şi să trăim din ea. N-ar fi trebuit o grămadă de bani, pe care nu-i aveam", explică Charlie într-o română în care abia se mai simte accentul franţuzesc. Odată hotărât să devină român, n-a mai stat pe gânduri: a cerut şi obţinut drept de şedere şi de muncă în România pe durată nedeterminată şi aşteaptă anul 2014, când va putea solicita şi cetăţenia română.

"Deocamdată sunt român sută la sută doar în suflet, dar din 2014 o să fiu şi în acte, abia aştept!", spune el. La început, soţii Dalmasso au lucrat pentru un ONG din comună, care se ocupa de programe de promovare turistică şi de accesare a fondurilor europene, dar în cele din urmă şi-au dat seama că nu asta era ceea ce îşi doreau: "Aveam un simţ antreprenorial şi al libertăţii prea dezvoltat ca să rămânem mult timp slujbaşi".

S-au apucat şi ei de făcut gem şi dulceaţă de rabarbăr şi de fructe "ca toată lumea de aici din Saschiz", dar şi-au dat seama repede că asta nu era de ajuns şi că trebuiau să vină cu ceva nou. "Altfel n-aveam nici o şansă să putem prinde piaţa".

Prima noutate - decisă după câteva "teste de marketing" - au fost murăturile, "dar nu orice fel de murături, ci din acelea picante, făcute după o reţetă învăţată de la bunica, n-au nici un fel de conservanţi, iar materia primă e exclusiv din grădina proprie, cultivată după metode tradiţionale, fără nici o chimicală". Singura "abatere" - o instalaţie de irigare a grădinii botezată "sistem automat de picătură", pe care Charlie a conceput-o şi meşterit-o singur, ca să scape de corvoada udatului zilnic cu furtunul. După murături a urmat, la scurt timp, dulceaţa de lapte, o delicatesă inedită - "suntem doar doi producători de aşa ceva în toată ţara" - preparate în patru sortimente, după o reţetă franţuzească.

Toată producţia e făcută într-un laborator mic, dar modern, construit după toate normele sanitare, cu un credit bancar pentru care mai au de plătit rate încă vreo câţiva ani. Noutăţile au prins mai repede decât sperau. Anul trecut au vândut peste 6.000 de borcănele de murături, dulceaţă de lapte şi gem şi dulceaţă de rabarbăr, plus câteva sute de borcănele de "comenzi speciale": gogoşari muraţi, zacuscă de casă, dulceaţă de pepene, zmeură, căpşuni şi coacăze negre. La fel de repede a devenit cunoscută şi marca sub care sunt comercializate, "Casa de pe Deal", aflată în curs de omologare la OSIM şi "la un click distanţă" pe Internet, inclusiv pe Facebook.

Stimulaţi de reuşită, Anca şi Charlie şi-au făcut deja "planul de luptă" pentru anul viitor: o centrală termică pe lemne, pentru încălzirea casei şi a laboratorului şi un sterilizator care să le permită să producă şi sucuri de fructe - mere, coacăze negre, zmeură, "toate naturale, bineînţeles, fără nici un fel de aditivi sau conservanţi". Plus încă o "noutate absolută": dulceaţa de ceapă cu vin roşu, "făcută după o reţetă franţuzească, dar cu ingrediente româneşti, ceapa de la noi din grădină, iar vinul roşu de la un mic producător din Prahova".

"Norocos că am devenit român!"

În aprilie 2007, la un an după Charlie Dalmasso, venea în România şi Christophe Coret, în cadrul unui program de documentare pentru tinerii francezi doritori să descopere ţările proaspăt intrate în UE, România şi Bulgaria. A ales România "pentru că e ţara cu cei mai mulţi urşi din Europa, cu excepţia Rusiei", iar la finalul voiajului a ajuns şi la Saschiz, unde aflase că trăieşte un conaţional însurat cu o româncă.

I-au plăcut atât de mult satul şi oamenii încât, după nici trei luni, era înapoi, de data asta cu un proiect de cercetare privind viaţa urşilor din Carpaţi, făcut de AVES France, asociaţia pentru protecţia animalelor pe care o conducea la Rouen. În noiembrie a venit din nou, de data asta ca să-şi cumpere o casă prăpădită, pe care a dat 30.000 de euro, cu credit luat de la o bancă din Hexagon, pe 20 de ani. Are o rată lunară de 200 de euro. Ca să o repare, în următorii doi ani a făcut naveta Rouen-Saschiz. Venea cam la trei luni şi trudea câte o săptămână din zori până-n noapte împreună cu Charlie şi Anca. Banii abia dacă îi ajungeau pentru materiale, nici vorbă să poată angaja muncitori, aşa că au făcut totul cu mâinile lor. Când totul a fost gata, anul trecut, s-a decis: a vândul tot ce avea în Franţa - maşina, mobila din apartamentul închiriat în care locuia la Rouen şi o parte din cărţi, a păstrat doar violoncelul - a lăsat în plata Domnului slujba de la clinică, a cumpărat două bilete de avion la o companie low-cost, unul pentru el, celălalt pentru violoncel - "că altfel nu mă lăsau cu el în avion" - şi s-a stabilit "pour toujours" la Saschiz, unde s-a "conectat" imediat la afacerea soţilor Dalmasso.

Din primăvară până-n toamnă, lucrează ca ghid pentru agenţiile de turism cu care colaborează aceştia, plimbă prin ţară grupuri de străini, îndeobşte francezi, iar casa o închiriază turiştilor atraşi de faima delicateselor de Saschiz produse de Anca şi Charlie.

Banii care-i mai rămân după ce-şi plăteşte rata la banca din Franţa îi drămuieşte "la sânge", să-i ajungă şi peste iarnă, când nu prea mai are turişti şi câştigurile sunt "aproape zero". Dar nu se plânge, ba dimpotrivă: "Mă simt fericit aici, acum ţara mea e România, chiar dacă viaţa e mult mai complicată şi mai grea aici decât în Franţa. Dar cel mai important e că am o casă şi o afacere proprie din care pot să trăiesc, chiar dacă încă nu prea grozav, şi, mai ales, că sunt liber şi pot să fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Iar pentru asta mă invidiază toate rudele şi toţi prietenii din Franţa, zic că sunt norocos că am devenit român!"

Citește și: