no author
Adrian POPESCU
28038 vizualizări 26 oct 2011

Profesorul belgian Eugene van Itterbeek a ales să-şi petreacă ultima parte a vieţii la Cisnădioara, la câţiva kilometri de Sibiu, pentru că a preferat luxul liniştii, al naturii de o frumuseţe extraordinară şi al unei culturi diverse, în locul confortului de care s-ar fi bucurat în ţara sa natală. Este de 17 ani în România şi este profund recunoscător acestei ţări, care l-a întregit spiritual şi cultural şi i-a oferit o "experienţă cosmică" pe care nu ar fi găsit-o niciodată în Occidentul Europei.

La început, sătenii din Cisnădioara îi ziceau "Belgianu'", pentru cei mai mulţi numele său, Eugene Van Itterbeek, fiind aproape imposibil de pronunţat. Acum, când îi întrebi despre el, spun simplu "dom' profesor". S-au trezit că le-a devenit consătean în '94, când şi-a cumpărat o casă cocoţată pe un vârf de deal, la câţiva paşi de cimitirul în care îşi va dormi somnul de veci: "Eu sunt născut catolic, iar cimitirul e evanghelic, dar sunt convins că o să se găsească o modalitate să-mi pot cumpăra un loc de înmormântare acolo. Dacă satul m-a acceptat viu, sigur o să mă accepte şi mort, mai ales că cimitirul e după colţ, o să mă duc pe jos, n-o să am nevoie de dric!"

"Un veteran sub drapel"

La cei 77 de ani ai săi - pe care nu-i arată însă nicicum, pare cu cel puţin zece ani mai tânăr - profesorul van Itterbeek se consideră, mai în glumă, mai în serios, "un veteran sub drapel": o carieră universitară de peste cinci decenii - "numai bună pentru Guiness Book!" - împletită cu o prodigioasă activitate de critic şi teoretician literar, filosof, poet, prozator, editor şi traducător, în neerlandeză -limba sa maternă - franceză şi germană.

Aproape 35 de ani - până la ieşirea la pensie, în 1994 - a predat limba şi literatura franceză la Universitatea din Leuven (Louvain), unde îşi făcuse studiile de drept, filosofie şi litere şi unde s-a întors ca profesor după ce îşi luase doctoratul la Universitatea din Leyden (Olanda), cu o teză despre opera scriitorului francez Charles Peguy. Pensionarea n-a însemnat însă, câtuşi de puţin, sfârşitul carierei universitare şi al activităţii de scriitor, exeget şi editor: le-a continuat, cu aceeaşi pasiune şi dăruire, dar nu în Belgia natală, ci în România, noua sa patrie de 17 ani încoace.

"Benevol, fără nici o plată"

În România a pus piciorul, pentru prima oară, în iunie 1991, invitat de Ştefan Augustin Doinaş, Ion Mircea şi Grete Tartler, la a doua ediţie a Colocviului Internaţional al Traducătorilor, organizat la Sibiu. Ocazie cu care a devenit şi secretar general al Centrului European de Poezie şi Dialog Cultural Est-Vest "Constantin Noica", înfiinţat atunci la iniţiativa lui Aurel Covaci, preşedinte fiind ales Şt. Augustin Doinaş. Până în acel moment, România fusese pentru el "terra incognita, când am auzit prima dată de Sibiu habar n-aveam dacă e un sat sau un oraş şi unde e pe hartă".

Apoi, în '92-'93, a revenit de mai multe ori, atât pentru proiectele de promovare a literaturii şi culturii române iniţiate de Centru, cât şi pentru acţiunile de ajutor umanitar desfăşurate de "Operation Villages Roumains", organizaţie a cărei reprezentanţă din România avea să o şi conducă, în calitate de vicepreşedinte, între 1994-1997. "Momentul zero", care avea să-i schimbe total viaţa, a venit în toamna lui '93: ştiind că urma să se pensioneze în anul următor, profesorul Dumitru Ciocoi-Pop, rectorul de atunci al Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, i-a propus să devină profesor asociat la catedra de Limba Franceză, "pentru că profesorii tineri pe care-i avea din Franţa şi Belgia erau interesaţi mai mult de studente, decât de predat la cursuri şi seminarii".

A acceptat imediat şi, în toamna lui '94, îşi lua în primire postul, "benevol, fără nici o plată". Singura înlesnire: universitatea plătea chiria şi întreţinerea apartamentului mobilat pe care i-l pusese la dispoziţie în Sibiu, plus abonamentul la telefon. În câţiva ani a ajuns să vorbească fluent româneşte - nu e săptămână să nu citească măcar o carte în limba română - dar nu se încumetă să şi scrie ori să traducă în noua sa "limbă adoptivă": "E mult prea dificil, româna e o limbă extrem de grea şi de complexă, una e să o vorbeşti cât de cât corect şi cu totul altceva să scrii sau să traduci în româneşte".

"Sătean de Cisnădioara"

"Efortul financiar" al universităţii n-a durat decât un an şi ceva, după care profesorul Van Itterbeek a devenit "sătean de Cisnădioara": s-a mutat în casa pe care şi-o cumpărase în satul aflat la vreo 12 kilometri de Sibiu, de la una dintre ultimele familii de saşi emigrate în Germania. O casă săsească "veche de peste 200 de ani, dinainte de 1785, anul în care baronul Bruckental a făcut o vizită în Cisnădioara", a dat pe ea 20.000 de dolari, "o nimica toată, în Belgia numai terenul de sub ea ar fi fost de trei-patru ori mai scump".

Reparaţiile şi transformările, "făcute de o echipă de meşteri ţigani din Şelimbăr, care au lucrat excelent şi cu mare grijă să se păstreze tot ce se putea păstra, de la stâlpii şi grinzile de stejar până la sobele din teracotă smălţuită şi mobilierul care a mai putut fi recondiţionat", l-au mai costat încă de două ori pe atât. Dar a meritat: acoperiş nou, o bucătărie-sufragerie, cu baie alături - "singura modificare de structură" - în locul cămării de provizii de la parter, fânarul transformat în garaj pentru maşină, iar grajdul de alături în bibliotecă-birou, "cu geamul opacizat în mod voluntar, să nu creadă vecina că sunt un voyeur care se holbează la ea când se dezbracă seara".

Cetăţean de onoare al Răşinarilor

Al doilea moment definitoriu pentru destinul românesc al profesorului van Itterbeek a fost cel al întâlnirii cu Aurel Cioran, fratele lui Emil Cioran. Citise scrierile filosofului, "ca orice intelectual occidental cu pretenţii", dar universalitatea gândirii cioraniene avea să i se reveleze abia când paşii l-au purtat, iar şi iar, pe uliţele Răşinarilor, în compania lui Aurel Cioran.

"Nu-l poţi înţelege pe Cioran cu adevărat, în deplina sa universalitate, dacă n-ai trăit măcar câţiva ani aici, în România, în atmosfera şi spiritualitatea unice ale plaiurilor sale".

Împreună cu Aurel Cioran a înfiinţat aici Centrul de Cercetare Emil Cioran, care organizează anual "Colocviile Cioran" - ajunse anul acesta la a XVII-a ediţie - şi editează, din 1997, "Caietele Emil Cioran", publicate simultan la Editura Universităţii "Lucian Blaga" Sibiu şi la Editions Les Sept Dormants din Leuven. Drept răsplată, locuitorii şi edilii din Răşinari i-au acordat titlul de cetăţean de onoare al comunei, un semn de preţuire şi recunoştinţă de care "nici pomeneală" să aibă vreodată parte în Leuven-ul său natal, "unde sunt privit ca o curiozitate, aproape un străin".

România - "mai europeană şi mai democratică decât Belgia"

Acum 17 ani, când i-a anunţat că vrea să părăsească Belgia şi să se stabilească definitiv în România, soţia şi cei patru copii - are trei fete şi un băiat, una dintre fete e măritată în Noua Zeelandă, cea de-a doua în Italia, iar cea de-a treia e căsătorită în Belgia, la fel ca şi băiatul - au fost convinşi că e vorba de o toană trecătoare.

Aveau să înţeleagă însă repede că se înşelau amarnic: după câteva luni, s-au trezit cu un act notarial prin care deveneau proprietarii spaţioasei case din Leuven, cu tot ce era în ea: "Le-am spus: nu-mi trebuie nimic, totul e al vostru, mi-am luat câteva haine într-o valiză şi câteva cărţi, m-am urcat în maşină şi după două zile eram acasă, la Cisnădioara!"

Timp de câţiva ani, până prin 2001, mergea în Belgia în fiecare an, măcar vara în concediu. Apoi a renunţat complet: "Mi-am dat seama că nu mai aveam ce face acolo, nu mă mai interesa nimic, ţara mea, casa mea erau aici! Sigur, în România nu am confortul pe care îl aveam în Belgia, dar am un lux pe care nu l-am avut niciodată acolo: linişte, o natură de o frumuseţe extraordinară, o comunitate extrem de primitoare şi o cultură de o profunzime, o vitalitate şi o diversitate incredibile. Bineînţeles că sunt legat în continuare şi de cultura neerlandeză, în care m-am născut, dar mă simt tot mai mult român, din toate punctele de vedere, social, psihologic, cultural şi al spaţiului în care am ales să trăiesc, care îmi oferă ceva fundamental, o experienţă cosmică pe care n-aş fi putut s-o găsesc niciodată în Occidentul Europei, mă simt perfect integrat în România şi deci român."

Mai mult decât atât, consideră România "mai europeană şi mai democratică decât Belgia". Şi explică: ar fi vrut să aibă şi cetăţenie română, pentru că astfel universitatea sibiană l-ar fi putut angaja şi plăti imediat ca profesor şi şef de catedră, n-ar mai fi trebuit să trăiască doar din pensia de profesor universitar la Louvain, de 600 de euro, cât îi rămân după plata impozitului - "în Belgia pensiile sunt impozitate cu minimum 30%" - şi a cotizaţiilor la asigurări. Numai că legislaţia Belgiei nu permite dubla cetăţenie.

"Dacă aş fi cerut cetăţenia română, aş fi pierdut-o automat pe cea belgiană, şi odată cu ea şi pensia, şi asigurarea de viaţă, şi pe cea medicală. Ca să nu mai spun că, dacă aş fi renunţat la cetăţenia belgiană în favoarea celei române, până la intrarea României în UE, în 2007, aş fi avut nevoie de viză ca să pot merge în Belgia să-mi văd familia!"

Concluzia? "Din acest punct de vedere - dar nu numai - România e mai europeană şi mai democratică decât Belgia, aici am primit fără nici o problemă o carte de rezident permanent, cu drept de vot la alegerile locale, şi un permis de muncă, la Cisnădioara am fost acceptat pe deplin de tot satul, la Răşinari sunt cetăţean de onoare, în schimb Belgia nu vrea să mă accepte în ruptul capului ca român. Şi atunci, cum să nu iubesc România, care mi-a oferit atâtea, care m-a întregit din punct de vedere spiritual şi cultural şi mi-a descoperit o nouă dimensiune a vieţii, pe care Belgia n-avea cum să mi-o ofere?"

Citește și: