|
Accademia di Romania, între cuib de ploşniţe şi ghetou cu iz securist (II)
„Cultura naşte ploşniţe“
Accademia di Romania, între cuib de ploşniţe şi ghetou cu iz securist (II)
Este imperativă dezvoltarea şi în rândurile reprezentanţilor ţării noastre în străinătate a unei culturi a imaginii. România are nevoie să fie reprezentată de persoane ale viitorului, competente, entuziaste de a promova imaginea unei ţări care, în pofida unor conaţionali ai noştri păguboşi „ambasadori“ în străinătate, are imens de dăruit Europei: cultural, religios şi spiritual. Aşa cum acasă, desigur, cu inerentele convulsii şi bătălii de idei, se schimbă lucrurile eliminându-se treptat structurile vechi, anacronice, tot la fel de urgent este să se primenească şi personalul care volens-nolens (mai mult nolens), ne reprezintă uneori în străinătate. Căci, după cum o ştim cu toţii, trăim într-o epocă a imaginii. În acest sens, promovarea culturală făcută cu profesionalism, eficient, ar avea un cuvânt greu atârnător. Pentru aceasta însă este esenţial, credem noi, a se rupe cercul logicii nepotismului, al atribuirii unor misiuni în străinătate după criterii cumnatul lui X, prietena lui Y sau soţia lui Z.
Acum o lună Alina H., o altă bursieră, denunţa prezenţa straniilor înţepături. În momentul în care-i comunică femeii de serviciu, aceasta are intuiţia (?) de a-i sugera verificarea saltelei, să vadă dacă nu sunt ploşniţe. Tot ce se consideră necesar este „constatarea“ amplă – dacă mai era nevoie. Adică descinderea administratorului şi „studierea“ camerei. Însă insectele nu se lasă uşor văzute. Se aruncă şi se dă foc saltelei responsabile de incident. Se pulverizează în cameră spaţiul cu un praf Baycon total ineficient având în vedere rezistenţa larvelor şi a extinderii focarului de infecţie. Studenta rămâne trei zile în spaţiul irespirabil din cauza substanţelor toxice, cu senzaţia delicată de a fi responsabilă de incident. Deşi în camera respectivă nu locuise nimeni de luni de zile. „Soluţia“ pare a rezida în inocularea sentimentului de culpă victimelor şi ocultarea evidenţei, deja relevată păguboasă. Conform declaraţiilor unor studenţi, administratorul ar fi admis că s-ar fi confruntat şi el cu această problemă, ca de altfel şi una dintre femeile de serviciu. Deci, clădire infestată. Însă, nici acum nu se consideră oportună luarea unor măsuri eficiente de dezinsecţie, în afara amintitei prăfuiri cu Baycon.
Se consideră eficientă însă interdicţia fermă de a sufla vreun cuvânt (arma de şantaj clasică este datul afară din spaţiile Accademiei), interdicţie care explică mimata surprindere a directorului şi a personalului ori de câte ori se aduce vorba de „scheletul din dulap“. Însă descoperirea larvelor în clădire se ţine lanţ. Acum două zile, găsesc larvele acestor insecte în camera mea. În momentul în care-i comunic directorului se decide – nu dezinsecţia totală cum poate presupuneţi – ci descinderea pentru a se constata. La care se adaugă uimirea: „De şase ani nu s-a auzit de aşa ceva“. „Amnezie totală“, după cum comentează Alina H. Curată amnezie având în vedere faptul că doar în urmă cu două săptămâni, din motive neîndoielnic bine justificate s-a decis „subit“ aruncarea şi arderea saltelelor şi a unei părţi din mobilier din întreaga Accademie – presupuse cuiburi ploşniţeşti. Însă, după cum comentează amar şi autoironic etnic un student (care doreşte să-şi păstreze anonimatul): „Lucru românesc: adică de mântuială. Se schimbă o parte din mobilă, fără a se face o prealabilă igienizare. Astfel larvele vor putea intra şi în mobilele noi“. Relevăm faptul că dorinţa unor studenţi de a-şi păstra anonimatul reprezintă un aspect extrem de elocvent, despre transparenţa instituţiei româneşti în comparaţie cu cele occidentale, unde nici un bursier nu este timorat să-şi exprime eventualele critici. Mi se sugerează chiar faptul că existenţa multor cărţi şi documente ar da naştere ploşniţelor. Desigur, după interpretarea unora, cultura naşte ploşniţe!
Dar continuă a nu fi luate măsuri de igienizare a clădirii, adoptându-se clasica soluţie: cârpitul. În pofida recomandării de a nu se intra în absenţă, găsesc camera, patul şi sertarele biroului răvăşite şi cu documentele răspândite în cameră. Directorul neagă că ar fi la curent, precizând că se poate intra în absenţă numai în prezenţa a trei persoane şi prin întocmirea unui proces-verbal. „Dar îl putem face mâine“. Deci, se poate intra la bunul plac, procesele-verbale se pot întocmi retroactiv, după caz. Secretara, soţia administratorului (cel care orchestrează descinderea în spaţiile de locuit ale bursierilor) îmi confirmă, în schimb, că femeia de serviciu a acţionat cu buna-ştiinţă a directorului şi, numai apoi, a subalternului soţ. Deci, la dreptul de a se intra în cameră se adaugă acela de a răvăşi lucrurile şi de a „controla“ documentele. „Cel mai şocant lucru – afirmă un bursier, Cristi Ariton – este faptul că aceste persoane au impresia că Accademia este spaţiul lor privat. Se folosesc aceleaşi metode de intimidare ca pe vremea comuniştilor: şantajul cu datul afară a unor studenţi critici, intrigile pentru a-i învrăjbi pe studenţi unii împotriva altora, se abordează un limbaj grosolan şi intimidator, se intră abuziv în camere“. În legătură cu abuzurile unor membri ai personalului, doctoranda în drept Crina Capota a lansat în urmă cu o lună un protest adresat directorului. După ce administratorul intrase de câteva ori în camera ei fără a considera de cuviinţă a bate la uşă şi adresându-i-se într-un mod jignitor (pe lângă cel extrem de familiar cunoscut). Nu se consideră, însă, oportună întocmirea unui răspuns la protestul adresat (ca să nu mai vorbim de cererea scuzelor), ca de altfel în toate celelalte plângeri. Care n-ar fi exclus probabil să rămână pe masă secretarei-soţii a incriminatului. Sintetizând: anormalitatea este normalitate.
Competenţa, o glazură cât de subţirică de bun simţ şi (pe cât posibil, de trecut curat în materie de colaborare cu mocirloasele servicii de securitate à la roumaine) şi – dacă nu cerem prea mult –, o limbă italiană decentă: iată criterii care poate ar fi în pas cu vremurile. Accentuăm, nu de subcultura securistică, specifică de-acum (cel puţin sperăm, poate în mod don-quijotesc) unor apuse vremuri. Poate astfel cea mai generoasă clădire care găzduieşte un institut cultural românesc în străinătate va spăla ruşinea de a fi corigentă la promovarea culturală*. Şi va putea deveni în final o instituţie cu adevărat reprezentativă. Astfel, urgenta dezinsecţie la propriu ar trebui să fie însoţită şi de una la nivel moral şi profesional.
De la Roma, Claudia Stanila şi Radu Motoca
|
EDITORIAL 
