Adrian Sârbu
Adrian Sârbu
51601 vizualizări 5 oct 2016

Cinci milioane de copaci tăiaţi în viu fac vreo şapte-opt miloane de metri cubi. Ăştia se declară. Tot cam atât, zic unii, căsăpesc ai noştri şi nu declară.

Una peste alta, zece milioane de copaci fraţi trec în nefiinţa scândurii şi a palului, în fiecare an. 

Dacă o mai ţinem aşa o să chelim munţii şi dealurile, mai rău decât a făcut-o fast-foodul hormonizat cu noua generaţie de bărbaţi a României.

Ţară cheală, bărbaţi chei si borţoşi, fără armată?  Ce ne facem dacă năvălesc din nou ivanii, hunii, erdoganii peste noi, unde ne mai ascundem?

Chemăm Mioriţa, pe Arafat?

O soluţie ar fi un lanţ viu de oengişti în calea schweighoferilor. Soluţia Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz. Sau împiedicarea contactului neprotejat cu drujba prin îmbrăţişarea fiecărui copac de către o corporatistă rovegană, după ce a epuizat toate opţiunile de pe Tinder. Gen.

Adopţia e şi ea o soluţie. Copacu’ nu plânge şi nu dă bacu’.

Însăşi căsătoria ar fi o oportunitate acum când totul se liberalizează în domeniu.

Odată cu intrarea noastră în UE, intrarea copacilor în rândul oamenilor ar fi şi ea o opţiune profund naţională, în condiţiile depopulării României şi a pericolului migraţiei siriene şi filipineze. Mai mult decât telefoanele, copacii noştri ar fi îndreptăţiţi la transfer de inteligenţă artificială. Mai inteligenţi şi vocali, ar opri drujbele şi schweighoferii. Singuri, că pe noi au înţeles că nu se pot baza, şi nici pe articolul cinci din tratatul frăţesc. Singuri şi demni, liniştea înfruntând zgomotul: "Mă sacrific eu, dacă în locul meu cresc zece!". Ca brazii.

Există o minoritate în ţara asta care a ales această alternativă. Oameni care, o dată, de două ori pe an, nasc copaci şi le transferă o parte din sufletul lor. Oameni copaci. Privindu-i, admirându-i, mi-am amintit că pentru a lupta cu schweighoferii avem nevoie de curaj. Curajul de a planta un pom, un copac, o tufă, un fir de iarbă, în fiecare zi!

Singura soluţie: să plantăm noi mai mult decât pot ei tăia!

Să invadăm oraşele cu arbori, să le îmbrăţişăm cu păduri, până când liniştea va învinge zgomotul, dacă se poate şi manelele. Să ridicăm în calea schweighoferilor codri de basm, de aramă, ai Vlăsiei, ai Cosminului, ai Bărăganului, păduri vii cu autostrăzi pentru biciclete, trotinete, patine cu rotile, plăci, cu frizerii pentru hipsteri, popasuri rovegane, grătare cu mici şi şpriţuri la gheaţă, să plantăm noi până li se vor rupe lor drujbele şi topoarele.

Şi uite aşa, după ce ne vom reuni în familie cu Fratele, Codrul - că suntem şi noi, românii un popor de oameni - vom putea trece, discret, la copii. Că şi ei s-au rărit. Să aibă copacii fraţi cu cine se juca, cât stăm noi pe Facebook.

A venit toamna - cine se bagă?

Citește și: