Din spirit civic. Da, acel spirit civic sedat al românului care nu mai are curaj să protesteze. Dar, pe bună dreptate mă întreb, de unde ar mai avea curaj să protesteze dacă el, în ultimii 25 de ani a fost supus continuu unui proces de paralizie mentală, indusă de o parte din mass-media, de politicieni mincinoşi, de o justiţie coruptă şi de o viaţă înecată în necazurile născute din promisiunile unui viitor mai bun?!

Protestez eu, pentru că am observat că românul de acasă a devenit atât de puternic, încât nu mai protestează - călit la foc iute în 25 de ani de tranziţie, abia mai schiţează o grimasă atunci când, prin diferite metode, este anunţat că trebuie să îndure şi mai mult. Tot ceea ce el ştie e despre obligaţiile pe care le are, însă nu ştie nimic despre drepturi. De fapt, sunt foarte mulţi care cred că drepturile lor sunt respectate atâta timp cât au voie să se plângă pe reţele de socializare, atâta timp cât nimeni şi nimic nu îi împiedică să îşi strige of-urile stând în faţa unei beri ieftine la terasa din colţul blocului. Şi da, el se consideră liber şi crede că are dreptul la liberă exprimare. O fi aşa, dar ceea ce el exprimă pe reţea sau pe terasă, e un strigăt fad dintr-o cameră izolată fonic. Nimeni nu îl aude, nimeni nu îl ascultă şi nimănui nu îi pasă ce face el cu libertatea lui din colivia invizibilă în care este închis.

Românul protestează semnând petiţii online. Românul protestează dând like şi share la protestele de pe Facebook. El protestează din faţa televizorului, a calculatorului sau a ziarului. Da, şi apoi pune capul liniştit pe pernă, spunându-şi în sine: „le-am arătat eu lor!”. Când ăsta e modul în care protestezi să nu te miri atunci când nu ai ce pune pe masă. Să nu te miri că justiţia te închide pe ani buni atunci când tu ai curaj să deschizi gura şi în public. Şi da, să nu uităm, nu te speria, nu te panica, e foarte normal să te trezeşti împuşcat în cap de un poliţist doar pentru că ai avut curaj să strigi pe stradă că ultimele păduri ale Europei sunt tăiate fără milă sub ochii plătiţi cu bani grei să rămână închişi atunci când nişte afacerişti vin să ne fure. Nu, nu, nu te panica, e sută la sută normal, e democraţie şi e capitalism. Dacă ţi-e frică totuşi, poţi să te întorci oricând în colivia ta invizibilă, cea de pe net, cea de pe canapea sau cea de la terasa din colţul blocului, acolo unde ai voie să spui şi să faci ce vrei, că doar de acolo, nu te aude nimeni şi nici ei, politicienii nu te văd.

Ei, de aia merg să protestez. Merg pentru „Deşteaptă-te, române”. Dar cum poţi să te cutremuri, cum poate oare sufletul să-ţi vibreze pe imnul naţional când tu de fapt îţi dormi somnul conştiinţei? Cum?! Vă spun eu cum! Luăm una bucată generaţie de copii şi o îndobitocim astfel încât să creadă că iubirea de ţară înseamnă să suferi, să înduri, să lupţi şi să te zbaţi, încărcându-te cu energie din speranţele unor versuri inventate de mult, conectat fiind la o libertate ce vine şi se duce pe o conexiune DSL. Da, asta e reţeta stăpânirii unei naţiuni ce se crede liberă. Azi, controlezi mult mai uşor o naţiune dându-i toată libertatea de care are nevoie, conectându-l la mijloace de comunicare ultra rapide şi ultra moderne şi lăsându-l să creadă că nu e nimeni acolo, care să controleze toate aceste mijloace. Astfel, puterea pe care o avem în mână, cea venită prin diversele căi de comunicare, devine o sabie frântă, ruginită şi nefolosită.

Dar, continuăm totuşi cu înverşunare să rezistăm. Nimic nu ne mai miră, nimic nu ne mai face să spunem STOP. Putem chiar să ne lăsăm conduşi de nişte cercetaţi penali; putem chiar să acceptăm măriri de preţuri şi de taxe în timp ce aleşii îşi mai votează ici colo, la două trei luni distanţă, câte o mărire de leafă, ăşi mai dau câte o pensie specială sau chiar o lege prin care pot să îşi angajeze nevasta pe post de asistent de birou parlamentar. O cafea e oricând mai bună, atunci când e făcută de cineva care te cunoaşte. În plus, un necunoscut calificat, educat şi profesionist, poate oricând să îţi scuipe în cafea.

Acceptăm totul pentru că am construit în jurul nostru un zid înalt de rezistenţă, de pe care ne apărăm pe noi şi pe cei apropiaţi. Luptăm zilnic cu sistemul, încercăm şi reuşim chiar, să facem abstracţie de cei ce mor în lupta cu el. Nu, nu ne mai uităm la victime, ne doare prea mult şi ne speriem că în ochii lor ne vedem oglindiţi pe noi înşine. Unii mor pe bune, loviţi de sistem iar alţii mor doar prin decizia lor de a pune capul jos. Eu am pus capul jos acum 5 ani şi am plecat din România fără măcar să mă uit înapoi. Iar cei care mă cunosc, ştiu că eu chiar aşa am plecat: am lăsat totul în urmă. Însă aici am deschis ochii şi în ultima vreme am început să mă uit şi înspre România, iar ce se vede e de necrezut.

Aşa că azi, când merg la protestul organizat în faţa Ambasadei Române din Bruxelles, le trimit un mesaj românilor: treziţi-vă pe bune! V-au spus-o mulţi, căutând să vă câştige votul, însă niciodată nu s-a trezit nimeni. Treziţi-vă, altfel copiii de azi vor fi badantele şi căpşunarii de mâine. Treziţi-vă acum pentru că altfel o să vă trezească ruşii cu „davai ceas”. Când micul, găleata şi uleiul nu vor mai putea să pună pe unul sau altul în conducerea ţării, abia atunci vom putea spune că ne-am luat ţara înapoi, abia atunci vom putea spera că politicul românesc este în slujba cetăţeanului de rând.

Chihaia Dumitru, de profesie inginer agricol, absolvent al USAMV Bucureşti, este stabilit în Belgia de 5 ani, unde, pe lângă un job, scrie un blog destinat comunităţii româneşti din diaspora.
 

Citește și: