Am stat multă vreme pe gânduri dacă să scriu sau nu acest articol. În încercarea de găsi o explicaţie a afirmaţiei a unui individ care a fost capabil să emane prin intermediul corzilor vocale şi a cavităţii bucale nişte josnicii, eu, vrând-nevrând, trebuie să le folosesc, la rândul meu, precum au fost rostite, pentru a explica un context. Nu-mi vine foarte la îndemână, dar m-a ajutat tot dumnealui, când a spus, ulterior, că ele reprezintă o generalizare, un mod de exprimare, aşa, ca un fel de licenţă poetică. Prin urmare le voi trata ca atare, şi-o să dăm din metaforă în metaforă până ne luminăm ce şi cum.

Sunt oameni săraci cu duhul cărora le mai scapă generalizări din simplul motiv că stau prost rău de tot la partea cu analiza şi sinteza, ca să nu mai vorbim de cazurile nefericite când dimensiunea personală a unei realităţi generează categorii. Adică se duce Gheo trist la crâşmă fiindcă şi-a prins nevasta în pat cu Ion, în timp ce ea credea că el e la cosit, bea un şpriţ şi pe urmă spune, hotărât că tot satu-i plin de femei uşoare. Sau pentru că ficiorul lui nu-i vrednic de sapă, precum tot omul aşezat, rezultă clar din asta că mahalaua geme de nevrednici şi derbedei puşi pe leneveală. Dar ăia, bieţii, de spun, ori îşi varsă năduful după un pahar, ori i-a lovit soarta atât de rău încât n-ai de ce să-i mai amărăşti şi tu. Iar din statisticile legendelor locale nu rezultă în nici un fel cum că vreunul dintre aceşti năpăstuiţi ar fi fost, vreodată, ministru. Numai că au şi statisticile excepţiile lor.

Am cunoscut, mergând prin comune uitate de lume şi mai ascultând ce spun oamenii pe la porţi, nişte femei care povesteau că au văzut, în mai multe rânduri, pe unii care treceau prin sat, pe o căldură de te uscai, cu nişte găleţi sau cu nişte pungi de plastic roşii ca fraga în pârg. Erau pline cu griş, zahăr tos, făină calitatea 000, din aia bună de frământat turte, pixuri proaste şi fiţuici despre pensii. Se uita lumea la ei ca la urs, dar umblă vorba cum că ei nu s-au descurajat neam şi că aşa, cu sudorile pe frunte, au bătut din poartă-n poartă până au găsit pe careva să aibă folos de-o găleată nouă. Că ştiţi cum e lumea la noi, necăjită, şi când mai vine ceva de pomană, în loc să fie cumpărat din bani trimişi de printre străini, mai bine se primeşte cu bogdaproste de pe la cei cărora le e de grijă ce se întâmplă cu oamenii de acasă. Dar să vezi întâmplare, nimic n-au putut face oamenii, bieţii, cu găleţile lor cele noi, că prin sate, mare comedie, nu erau canalizare sau apă curentă. Ălora mai avuţi, care şi-au săpat fântână în curte, nu le-au trebuit găleţi, iar restul, după ce l-au votat pe primarul care le-a promis că sigur, până la toamna următoare, au şi cu ce să ude-n grădină, au rămas cu buza umflată şi, cum se spune pe la noi, n-au nici după ce bea apă, darmite să mai facă şi irigaţii.

Mai erau pe urmă unii care s-au înarmat cu ghiozdănele ochioase, tot roşii ca focul, apoi cu pasul mic dar hotărât s-au pornit să dea la golanii de clasa întâi traiste cu care să se ducă la şcoală, poate s-o prinde de ei ceva carte. Ştie o lume întreagă că nu tot soiu-i rău şi că un dascăl bun, oricâte greutăţi ar avea copilul acasă, tot scoate ceva din el, că omul sfinţeşte locul şi munca lui e binecuvântată. Aşa că temerarii n-au stat cu mâinile în sân şi au cugetat la soluţii până au venit cu ideea genială că o traistă nouă le-ar putea pune derbedeilor niscaiva ordine-n viaţă. Când acolo, dom’le, ce să vezi, ei în genţi nu s-au învrednicit să aibă nimic, că nu erau abecedare. Cică le puseseră unii la dospit, în format electronic, de vreun an şi, ca un făcut, cum nu ştie ţăranul ce-i tehnologia, n-a crescut aluatul. Pe urmă, când, cu chiu, cu vai, au scotocit bibliotecarele prin podurile şcolilor după buchea cărţii, tot n-au putut să-i scoată la liman, că nu prea mai avea cine să-i înveţe. Au plecat, zice-se, mulţi, la zidit cărămizi, cules de căpşuni şi îngrijit bătrâni în aziluri, că 1500 de euro câştigaţi cu spinarea la occidentali fac cât cinci, şase salarii de dascăl.

Acum, dacă înţeleg eu bine, golanii, nevrednici urmaşi ai celor care bat câmpurile şi şantierele Europei, sunt copiii români, ai noştri. Eu nu l-am lăsat în urmă pe-al meu, l-am luat cu mine, dar am părinţi şi bunici pe care mi-e frică, e drept, să mă gândesc cum ar putea să-i numească vreun ministru cu viziune globală, de câte ori le trimitem bani sau un dar de sărbători, acasă.

Năpăstuitul poate că sunteţi dumneavoastră, domnule recent ministru Ioan Rus, fiindcă mari dureri v-or fi zăcând în suflet, de credeţi că toată mahalaua e o apă şi-un pământ. Cum beat nu eraţi, nu pot să-mi închipui decât că aţi fost şi sunteţi un om nemăsurat de trist.  Eu, una, nu vă iert şi nici nu mă impresionează că v-aţi dat demisia, fiindcă lucrurile care fac parte dintr-un minim necesar al conduitei unui politician, atunci când dă cu barda, nu ar trebui să impresioneze pe nimeni.

Dar întrebarea este, cine-i curva? Că nevestele celor pe care-i pomeneaţi sunt mult prea stoarse de de vlagă când au asemenea golani de crescut, ca să le mai stea mintea la cele lumeşti. N-o fi oare, mă întreb şi eu, felul acesta hapsân de a face politică (nu vă întreb la ce şcoală l-aţi învăţat şi ce fel de abecedare aţi avut), felul acesta în care înţelegeţi dumneavoastră să trataţi oamenii care vă plătesc şi care vă stau, cu drepturi egale cu ale dumneavoastră, în faţă? Cu ce măsură îi judecaţi pe cei care zidesc şi pe familiile lor, domnule Rus? Cu aceeaşi pe care o daţi valorii dumneavoastră ca om politic, cu cea pe care v-a impus-o şcoala de partid, cu cât încape, îndesat, într-o găleată? Şi mai ales, ce-aţi zidit dumneavoastră, în meseria asta, brăţară de aur, ca să vă pricepeţi aşa de bine la construcţii de-odată?

Politica asta, aşa cum o faceţi, e curva, domnule Rus. Lăsaţi-o în plata Domnului, că s-au perindat pe la ea toţi prietenii dumneavoastră de coasă, în timp ce golanilor, din 1500 de euro, le-au luat muncitorii abecedare, iar unii au pus umăr de la umăr de-au tras în tot satul canalizare şi apă.

Ramona STRUGARIU este de profesie jurist, are un master în drept european şi este manager al mai multor proiecte pe justiţie, educaţie şi integrare socială. Autor de poezie. În prezent, lucrează la departamentul lingvistic al Consiliului Britanic de la Bruxelles.

Distribuiți această scrisoare deschisă a unei românce din Diaspora către politicienii de la București! „Cum beat nu era...

Posted by Gandul on 12 Iunie 2015

 

Citește și: