Bibloteca Babardel

După „Dacia Felix” şi „Pendulul lui Pandele”, a treia bucată din ciclul „Sunt român, n-am butelíé”:

- Dominginer, am şi eu o biblotecă...

Ar trebui să-l aveţi în faţa ochilor pe nea Ediţă Babardel Haicuminelahotel, ca să înţelegeţi cosmosul pe care mi l-a deschis în minte propoziţia aceasta, rostită pe un ton atât de umil încât însemna în mod precis dispreţ şi ameninţare.

- Aveţi o bibliotecă, domnu’ Ediţă? Adică aveţi nişte cărţi? Le şi citiţi, le-aţi citit?

Nea Ediţă îşi trage cu zgomot profund mucii înlăuntrul său şi pe urmă proiectează o flegmă bogată, de un alb impecabil, în praful de lângă roata staţiei.

- Dominginer, mie să nu-mi mai zici domnu’ Ediţă, că eu nu sunt domnu’ Ediţă cu matale, să-mi zici Babardel. Bă Babardel, cum s-aude.

Cu porecla asta venise din Libia. Îi speriase până şi pe trupeţii lui Ghaddafi. La bază era şofer pe trucul Rompetrolului, dar avea şi multe alte calificări: valutist, peşte, benzinar, bişniţar de orice. Condamnat pentru viol şi tentativă de omor. Pe unul, un marinar galez afumat, chiar îl omorâse în bătaie într-o bombă din Alger, dar n-au avut ce să-i facă pentru că ăla dăduse primul, din senin, în văzul tuturor, îi trântise o halbă de metal în ţeastă lui Babardel. Mai bine lovea un rinocer cu glastra-n cap. Arabii îl porecliseră în limba lor într-un fel, Bab el Mandeb, sau cum i-or fi zis, pe care petroliştii noştri aşa îl românizaseră: Babardel.

- Nea Ediţă, eu nu pot să vă zic matale Babardel, că sunteţi mai mare ca mine şi nu pot. Mai bine vă zic nea Ediţă, dacă vă supără domnu’.

De fapt, altceva îl supăra şi nu ştiam ce. Cum nu prea ştiam să mă port cu nimeni din echipa de bretelari, mai toţi din Videle şi de primprejur. În loc să înfigă geofonii în pământ, aruncau pur şi simplu cablurile pe câmp şi îşi aprindeau ţigara.

Dinamita, de multe ori îngropată din lene mult mai puţin adânc decât cerea fişa de lucru, exploda ca-n filme, mai crăpa câte-o casă din marginea satului şi îi dădea omului televizorul jos de pe masă, solul vibra conştiincios, iar cuiele geofonilor daţi cu cracii în sus în Câmpia Română înregistrau radiaţia de fond a Universului. N-o să credeţi, dar „datele” culese în felul ăsta erau pe urmă supuse în centrul de calcul prelucrărilor statistice avansate, filtrări, medieri, croscorelări şi ieşeau nişte grafice mai frumoase decât mortul scos de la îmbălsămat.

La început am încercat să-i sperii cu tăiatul din salariu. Puţin le păsa, şi aşa câştigau te miri ce şi mai nimic, cei mai mulţi dintre ei, fie ţigani, fie români, erau hoţi cu înaltă calificare, cunoscuţi şi respectaţi în tot pampasul Videlor, la staţiile seismice se angajau ca să fie undeva în câmpul muncii. Pe urmă am zbierat că-i dau afară. „Aşa să faci, dominginer!”, rânjeau unii la mine de sub albul sclipitor al ochilor, căci ştiau foarte bine că n-aveam de unde să angajez alţii.

În ziua în care am atins miezul calm al disperării i-am adunat pe toţi la cârciumă, la „Beregata”, unde avea mereu bere proaspătă şi se mai tăia şi câte o beregată. Am comandat un rând de halbe la toată lumea, pe urmă încă unul, şi am început să cuvântez sobru şi dedicat ca un popă catolic în pădurile Africii: „Domnilor, explozia încărcăturilor de dinamită creează unde de şoc care se propagă pe suprafaţa solului şi în adâncul lui. Străbătând straturile geologice, vibraţiile întâlnesc impedanţe acustice diferite, în funcţie de rocă – argilă, calcare, nisipuri, bazalt. Undele reflectate trebuie traduse în semnal electric de geofonii noştri şi transmise în staţie.

Cu înregistrările acestea se face o imagine a subsolului, într-un loc de pe pământul Patriei, de pildă aici, la Videle, şi se estimează pe baze ştiinţifice ce şanse sunt să fie petrol. Pe urmă se înfige sau nu sonda şi e mai uşor să înfigi un cui decât o sondă. Iată de ce vă rog, cu cerul şi pământul, dacă tot vă duceţi până unde vă trimit, mai faceţi o mişcare, scurtă, nu e obositoare, şi înfigeţi cuiele geofonilor, nu-i mai aruncaţi pe câmp”. Au tăcut un timp. Pe urmă unul a zis: „Hai, dominginer, crezi că dacă înfigem noi ceosofonu’ să umple ţara dă ţiţei? L-a luat pă tot nemţii şi americanii, şi ruşii, şi ăia de la Bucureşti să fac că muncesc în branşa asta, ca şi noi, iau şi ei lefuri, lefuri adevărate, nu ca ale noastre. Eu zic mai bine un cântec vesel să cântăm. Zi-i mă, A zburat puiul cu aţa”.

Aşa s-a dus dracului tentativa mea de a-mi crea cât de cât o autoritate. Şi acum avea ce-avea cu mine însuşi tartorul lor, nea Ediţă Babardel Haicuminelahotel, cel care îi strunea pe toţi dintr-o privire.

- Dominginer, cum v-am spus, io am o biblotecă. Da’ nu e cu cărţi, e cu bilete. Când merg cu itebeu la Bucureşti, le cer la oameni când coborâm biletele care le-a compostat. Am ca la trei sute cu găuri în fel şi chip, le ţin în buzunar într-un elastic. Cum vine controloru, trag biletu care trebuie din elastic. Aşa îi zice în Bucureşti la asta, biblotecă.

Mă stăpânesc cu greu să nu râd, după ce am răsuflat uşurat. Da’ de ce oi fi răsuflat uşurat, totuşi? Ce era să mi se întâmple? Ce mare ameninţare mă păscuse? Dacă apuci să-ţi pui întrebarea asta, răspunsul vine repede şi nu e prea plăcut. Când toţi guşterii ăştia mai şmecheri şi mai tari decât mine mă luau în băşcălie sau se făceau că mă ascultă, şi eu n-aveam ce să le fac, păstram în dosul minţii replica tăcută şi liniştitoare că eu sunt un intelectual, care a citit o grămadă de cărţi, în vreme ce ei sunt nişte hominizi de Bărăgan, un trib, o populaţie de pradă care-şi caută hrana şi se înmulţeşte ca acum douăzeci de mii de ani.

Asta mă ajuta să îndur multe. Şi acum, Babardel zisese că are şi el o biblotecă. Nici lipsa i-ului nu-mi putuse opri fiorul de nelinişte: animalul ăsta citeşte cărţi, ca şi mine? Doarme cu ele la cap, ca şi mine? Mai mult, le pune în raft şi se uită fascinat la cotoare, ca şi mine? Poate că volumele lui Babardel au între filele complet albe bancnote de 100 de dolari, poate sunt teancuri de poze porno legate şi copertate, că, altfel, eu ce mai sunt?

- Dominginer, ce m-am gândit io, io am multe bilete în biblotecă şi până acu’ nu mi-a lipsit niciunu, dar nu ştiu dacă le am pe toate. Câte ar fi să fie toate, cu toate felurile dă găuri?

Nevoia de generalizare. Catholita lui Noica. Ediţă Babardel nu se mulţumeşte cu eficienţa practicii, a empiricului, simte în mod gratuit şi metafizic nevoia unui cadru teoretic riguros în care să-şi aşeze bibloteca. Problema i se pare insurmontabilă, nu e convins că aş putea s-o rezolv, mai degrabă ar vrea să mă umilească încă o dată. Bine că sunt inginer şi nu filosof.

- Păi, nea Ediţă, dă un bilet încoace. Avem, deci, un pătrat format din 9 pătrăţele mici, numerotate de la 1 la 9. Avem cazuri de bilete găurite într-un pătrăţel, în două, în trei, până la 9, adică găurite toate.

- Toate nouă? Păi, nu arată cam varză biletu’ aşa, dominginer? O fi un compostor să dea nouă găuri?

Babardel nu mai e nici Gauss, nici Euler, a spus un lucru de bun simţ, dar uneori bunul simţ e moartea marilor descoperiri abstracte.

- Poate că nu e, nea Ediţă, dar matale m-ai întrebat câte ar fi să fie, nu câte sunt, aşa că punem cazu să fie şi nouă găuri. Ei, dacă le-adunăm pe toate ştii câte ies? Fix cinci sute unsprezece bilete.

Puteam să-i zic şi cinşpe mii patru sute, m-ar fi privit la fel de neîncrezător.

- Păi, de, io ştiu, dominginer, atâtea o fi? N-ar fi multe să mai pun, că am trei sute şi ceva, da atâtea o fi toate?

Camionagiul lui Descartes are dubii. Îmi vine să-l întreb, rânjind, câte clase are. Sau să-i spun scurt: m-ai întrebat, ţi-am răspuns, sănătate, bucurie.

- Arătaţi-mi şi mie cum aţi făcut socoteala, eu n-am prea făcut şcoală, da cred c-o să pricep...

Nu mai e nici agresiv... nici dispreţuitor... Ba chiar are o undă de tristeţe în voce, nea Ediţă... Iau o foaie mare de hârtie milimetrică pentru seismograme şi o întorc pe faţa albă.

- Uite, nea Ediţă, să zicem că ai un bou, o capră şi o oaie. Cum poţi să le împerechezi între ele câte două? Boul cu capra, boul cu oaia, capra cu oaia şi... mai ce? Mai e vreo combinaţie? Nu, deci sunt trei. Va să zică, între trei lucruri luate câte două sunt posibile trei combinări. Ia să vedem acuma între patru luate câte două...

Desfac băbeşte combinările în şiruri lungi pe foaia mare şi albă. Când trecem de jumătatea şirului, adică la C9/5, îi spun că nu e nevoie să calculăm mai departe pentru că C9/5 = C9/4, ca de altfel toate combinările complementare, prin urmare câte bilete sunt cu 7 găuri, tot atâtea sunt şi cu 2 găuri, câte cu 6 găuri, tot atâtea cu 3 găuri... Nea Ediţă a făcut ochii mari şi scoate un icnet scurt.

- Înţeleg. Înţeleg, dominginer. Chiar înţeleg...

Se uită dus la foaia de hârtie, are privirea umedă şi strălucitoare de parcă ar fi băut o juma de votcă. În clipa asta mi-e tare drag de el. Ce simte acum nea Ediţă trebuie să fi simţit Newton uitându-se la măr, Mendeleev contemplând primele tuşe ale tabloului elementelor, Planck în faţa cuantei, Rafael în faţa unui tablou al lui Leonardo... N-ar fi crezut că există ceva mai tare decât pumnul, banii şi caii putere... Sau, poate, asta doar sper eu cu disperare că simte nea Ediţă, fiindcă nu ştiu exact de ce sunt pe lumea asta.

Aşa s-au întors geofonii cu vârful în pământ în pampasul Videlor, după ce nea Ediţă Babardel i-a adunat pe toţi guşterii şi le-a zis că ăluia care-mi mai iese din cuvânt îi rupe capul.