Marinarii români răpiţi de piraţii somalezi au supravieţuit bând apă din condensul aparatului de aer condiţionat

10 Comentarii [+] Adauga un comentariu

#1 gandul.info 14.08.2009 16:52

• Raspunde

Teroare, foame şi sete – în aceste condiţii au fost nevoiţi să supravieţuiască timp de patru luni cei cinci marinari români sechestraţi de piraţi pe vasul italian Buccaneer.

 

#2 italia 14.08.2009 16:53

• Raspunde

poate ca turnatorii nu erau si nu sant cei morti

 

#3 mossadu' 14.08.2009 19:34

• Raspunde

în aceastäƒ dimineaå£äƒ, în sala de festivitäƒå£i a prefecturii judeå£ului sibiu a avut loc o adunare solemnäƒ cu prilejul “zilei holocaustului”, la care au participat invitaå£i din partea unor instituå£ii de culturäƒ, servicii deconcentrate åŸi ong-uri.

cu aceastäƒ ocazie, prefectul ion ariton a transmis urmäƒtorul mesaj:

comisia internaå£ionaläƒ pentru studierea holocaustului în românia, condusäƒ de celebrul “vânäƒtor de naziåŸti” ellie wisel, a cäƒrei activitate s-a desfäƒåŸurat cu câå£iva ani în urmäƒ sub patronajul preåŸedinå£iei româniei, a sugerat comemorarea, an de an, a victimelor acestui genocid. evident, cu scopul descurajäƒrii oricäƒror manifestäƒri asemäƒnäƒtoare celor care l-au fäƒcut posibil. drept urmare, guvernul româniei a emis hotäƒrârea 436/2004, prin care ziua de 9 octombrie a devenit ziua holocaustului.

räƒdäƒcini le holocaustului sunt adânc înfipte în ultima jumäƒtate de veac dinaintea fäƒptuirii lui. este un subiect asupra cäƒruia nici pânäƒ astäƒzi cercetäƒtorii n-au ajuns la o concluzie unanim împäƒrtäƒåŸitäƒ. a spune cäƒ holocaustul a fost doar rezultatul obsesiei antisemite a lui hitler este insuficient. practic, din perioada primului räƒzboi mondial n-a existat lider european care säƒ nu-åŸi fi adus, conåŸtient sau nu, o contribuå£ie mai mare sau mai micäƒ la pregäƒtirea celei de-a doua conflagraå£ii mondiale åŸi a holocaustului. “soluå£ia final䃔 a fost posibiläƒ datoritäƒ orgoliilor politice, dar åŸi curentelor intelectuale naå£ionalist-åŸovine pe fondul acumuläƒrilor populare resentimentare faå£äƒ de evrei, å£igani åŸi alte naå£ii considerate “inferioare” .

holocaustul a räƒmas în istorie drept cel mai mare genocid programat prin forå£a unui stat. încäƒ din anii 20, obsesia patologicäƒ a lui hitler a fost distrugerea geneticäƒ a poporului lui moise. începând cu scrierea, în închisoare, a celebrului volum “mein kampf”, el åŸi-a pregäƒtit atacul, cu forå£e militare speciale, ca un adeväƒrat animal de pradäƒ: pas cu pas. odatäƒ ajuns conducäƒtorul germaniei, hitler a reuåŸit säƒ-åŸi atragäƒ de partea lui mare parte a poporului german, deåŸi, la începtul guvernäƒrii fürherului, acesta n-a fost foarte convins de politica sa antisemitäƒ. dupäƒ izbucnirea räƒzboiului, înveråŸunarea nazistäƒ contra evreilor n-a mai mirat pe nimeni din spaå£iul cucerit de wermacht. în å£äƒrile europei existau aproximativ 8.861.800 de evrei care se aflau sub control nazist. conform datelor statistice, naziåŸtii au omorât 5.933.900 dintre ei.

din päƒcate, românia apare în statisticile holocaustului cu o contribuå£ie relativ nesemnificativäƒ. înaintea inträƒrii în räƒzboi, în românia, träƒiau 757.000 de evrei. ulterior, în politica sa anti-evreiascäƒ, guvernul antonescian l-a “copiat” pe hitler, pânäƒ la episodul stalingrad, dupäƒ care s-a mai îmblânzit simå£ind cât de mult au scäƒzut åŸansele câåŸtigäƒrii räƒzboiului de cäƒtre germania.

comemoräƒri în felul în care facem astäƒzi sunt necesare pentru cäƒ, din päƒcate, demascarea holocaustului pus la cale de naziåŸti, cu peste 60 de ani în urmäƒ, n-a dus la dispariå£ia antisemitismului åŸi, în general, a xenofobiei. asemenea impulsuri nu dispar dupäƒ cum dicteazäƒ raå£iunea. dovadäƒ sunt multe din evenimentele care se întâmpläƒ astäƒzi în lume, datoritäƒ cäƒrora putem spune cäƒ noi forme de manifestare ale acestor impulsuri apar, pe mäƒsuräƒ ce se consumäƒ cele vechi.

 

#4 Iuliana. 14.08.2009 19:36

• Raspunde

subiectivitate åŸi obiectivitate în jurnalul lui mihail sebastian

edward kanterian

traducere de oana valentina suciu, sorin cucerai, radu cristescu åŸi sorin gherguå£

in octombrie 1941, unitatile germane si ucrainene au masacrat intre 10.000 si 12.000 de evrei in cimitirul orasului staniså‚awów, din sudul galitiei. supravietuitorii au fost stransi intr-un ghetou nou format. printre ei se afla o tanara femeie, elsa binder, care, in scurta vreme, a inceput sa tina o cronica a vietii din ghetou in jurnalul ei, descriind persecutiile si privatiunile crescande si exprimand sentimentele de deprimare, nesiguranta si uneori speranta pe care le impartasea cu cei din jurul ei. pe 19 iunie 1942, jurnalul elsei ia sfarsit, odata cu viata ei, putem presupune. fiindca jurnalul sau a fost gasit pe marginea drumului care duce la cimitirul din staniså‚awów, principalul loc de executie din oras. cu zece zile inainte de final, elsa nota semnele a ceea ce avea sa urmeze: consiliul evreiesc local fusese dizolvat si 800 de oameni fusesera dusi la cimitir. tot atunci, elsa reflecta resemnata asupra propriului jurnal: "in fond, tot mazgalitul asta n-are nici un sens. e limpede ca nu vom supravietui. lumea va afla tot si fara insemnarile mele".



2. relativitate, subiectivitate, scepticism



2. 1. problema

erau justificate remarcele autocritice ale elsei? avea dreptate sa puna la indoiala importanta insemnarilor ei private? la urma urmelor, privite dintr-o perspectiva obiectiva, ele par sa nu ofere multe informatii istorice. elsa nu stia, si nu avea cum sa stie, ca uciderile in masa, precum cele din orasul ei, adica exterminarile initiale, localizate, petrecute in est dupa invadarea uniunii sovietice in iunie 1941, aveau sa se extinda curand si sa-i includa pe toti evreii europeni, in urma unei decizii luate de hitler candva, spre sfarsitul anului 1941, dar nu mai tarziu de 12 decembrie, si ca implementarea acestei decizii a fost discutata in toate detaliile ei practice la conferinta de la wannsee, in ianuarie 1942, organizata si condusa de reinhard heydrich, mana dreapta a lui himmler, seful reichssicherheitshaupta mt, acea subdiviziune a ss care se va ocupa in cele din urma de "solutia finala" si, ca parte a acesteia, de "aktion reinhard", inceputa in martie 1942, al carei scop era uciderea tuturor evreilor din generalgouvernement-ul polonez, fie prin operatiuni de asasinare "in situ" fie prin deportarea in cele trei lagare de exterminare special construite - belzec, sobibor si treblinka. staniså‚awów era, in aceasta vasta planificare (grand scheme of things), doar inca un punct in agenda. despre toate acestea si multe altele, elsa nu avea cunostinta, fiindca perspectiva ei era foarte limitata, restransa la viata ei si cateva vieti din jurul ei, toate situate in contextul si mai limitativ al unei comunitati incarcerate, rupte de sursele obisnuite de cunoastere. desigur, daca aceasta evaluare este corecta, nu se va aplica doar in cazul insemnarilor elsei binder, ci al oricarui document inrudit, cuprinzand marturia directa a victimelor holocaustului, mai cu seama jurnale si scrisori. ne vom concentra in cele ce urmeaza asupra statutului epistemic al jurnalelor tinute de victime, utilizand drept exemplu principal jurnalul lui mihail sebastian. problema generala aflata in cumpana este ceea ce eu o sa numesc problema scepticului: sunt documentele de acest fel prea limitate, relative si subiective pentru a ne furniza date obiective despre istoria holocaustului? sunt ele in cel mai bun caz ilustrari dramatice ale marii tragedii, material didactic folositor pentru publicul larg, dar fara vreo utilitate subsecventa pentru investigarea propriu-zisa a subiectului? intrebarea, sintetic, este aceasta: ne va scapa ceva esential din marele ansamblu, daca ignoram jurnalul elsei binder, jurnalul annei frank sau jurnalul lui mihail sebastian, fiecare dintre acestea privit individual?



2.2. scepticism moderat

e adevarat ca au supravietuit cateva jurnale evreiesti care ne furnizeaza fapte obiective importante inaccesibile pe alte cai. acest lucru se datoreaza mai cu seama rolului oficial special al autorilor. asemenea exemple sunt jurnalele lui adam czerniaków, conducatorul consiliului evreiesc al ghetoului din varsovia, al lui herman kruk, bibliotecarul ghetoului din vilna, al lui raymond-raoul lambert, liderul franco-evreu, si al lui abraham lissner, membru al grupului comunist de rezistenta ftp-moi din paris. astfel de jurnale ne furnizeaza informatii istorice uneori foarte amanuntite, care ar fi inaccesibile altfel, cum ar fi, de exemplu, cele despre interactiunile dintre consiliul evreiesc si nazisti sau despre cele dintre diversele fractiuni din interiorul comunitatii evreiesti, inclusiv grupurile de rezistenta. jurnalul lui sebastian nu este de acest tip.

in lumina acestor catorva cazuri exceptionale, vom califica scepticismul in legatura cu semnificatia jurnalelor victimelor, mai sus exprimat, distingand intre un scepticism moderat si un scepticism radical, care va fi discutat mai tarziu. scepticul moderat sustine urmatorul punct de vedere: cu exceptia catorva documente, in privinta marelui ansamblu o istorie a holocaustului poate fi scrisa fara a conferi vreun rol esential vocilor victimelor. altfel spus: in ce priveste ansamblul faptelor despre holocaust, jurnalele tinute de elsa binder, anne frank sau mihail sebastian sunt neglijabile.

scep ticul moderat ar putea sa argumenteze ca acest lucru este facut nu din indiferenta, lipsa de sensibilitate sau prejudecati ideologice, ci din motive metodologice: majoritatea jurnalelor venite din partea victimelor nu contin pur si simplu datele necesare unui istoric pentru a reconstrui cursul evenimentelor cu obiectivitatea si precizia necesare. acest argument ar explica partial de ce unele dintre cele mai importante istorii timpurii ale holocaustului s-au concentrat pe faptasi. pentru ca partea lor era cea care planificase si dusese la infaptuire crimele, dar tot ea le si documentase, deseori din nevoi birocratice si logistice. aici gasim multiple documente, care se confirma reciproc, despre intentiile nazistilor sau, in cazul romaniei, ale guvernului lui antonescu, planuri detaliate de actiune la nivel mediu, ordine referitoare la infrastructura si care dezvaluie un lant de comanda, cifre si statistici precise despre deportari si crime si, in cele din urma, jurnale si scrisori apartinand nu numai ofiterilor nazisti de grad superior, ci si ale nivelelor inferioare din ss, soldati din wehrmacht etc. de ce sa ne bazam pe informatii selective si distribuite haotic despre "solutia finala", asa cum ne sunt oferite de catre cei terorizati in spatele sarmei ghimpate, cand putem obtine date si cifre exacte de la cei care au instalat, cu sange rece, precizie si rabdare, acea sarma ghimpata?

doua exemple: in comunitatea evreiasca din vestul europei, informatiile despre ce se intampla cu cei care fusesera deportati erau bazate pe zvonuri si adesea nu proveneau din surse credibile. astfel, in decembrie 1942, jacques bielinky, un evreu din paris, noteaza in jurnalul sau zvonul conform caruia evreii deportati din "franta, belgia etc. au fost gasiti - cam 35.000 dintre ei - intr-un oras din rusia, unde au fost bine primiti de populatie". ar fi cu totul fals daca am dori sa ne bazam pe acest zvon pentru a afla ce s-a intamplat cu deportatii. ba chiar daca dorim sa aflam ce s-a intamplat cu bielinky insusi, jurnalul sau sau marturiile directe ale altor victime ale holocaustului nu ar fi de mare ajutor. bielinky a fost deportat si ucis la sobibor in martie 1943, asa cum aflam din arhivele calailor, politia franceza si ss-ul german. un exemplu din jurnalul lui sebastian: pe 18 decembrie 1941 el noteaza ca un anumit lecca i-a promovat pe streitman si vilman la rangul de lideri ai comunitatii evreiesti din bucuresti. asa prezentata, informatia este cel putin obscura. ce interes sa fi avut un oficial roman in promotia celor doi jurnalisti evrei? adevarata semnificatie a evenimentului este de-abia inteleasa, daca cercetam partea faptasilor. radu lecca era comisarul oficial pentru "problema evreiasca" din guvernul antonescu, responsabil pentru planificarea deportarilor evreilor, cu alte cuvinte, echivalentul romanesc al ss obersturmbannführer-ului adolf eichmann, care, la randul sau, era responsabil pentru logistica deportarilor si uciderii evreilor din europa de est. iar lecca colabora strans cu reprezentantul lui eichmann in romania, gustav richter. un aspect al strategiei lui eichmann era crearea de consilii evreiesti (judenräte) si numirea de lideri cu scopul de a controla mai usor si sistematic comunitatile evreiesti. prin numirea lui streitman/vilman, lecca urmarea intocmai strategia lui eichmann, al carei scop final nu era deloc promovarea, ci uciderea. insa toate acestea nu pot fi deduse din insemnarea lui sebastian.



2.3 . scepticismul moderat al lui hilberg

capodopera lui raul hilberg, the destruction of the european jews (1961), reprezinta exemplul suprem al aplecarii metodologice asupra documentelor furnizate de catre faptasi. in ultima sa carte, sources of holocaust research: an analysis (2001), hilberg discuta statutul insusi al unor astfel de documente. e adevarat ca nu respinge categoria marturiilor directe ale victimelor. la urma urmei, el a fost cel care a editat jurnalul lui adam czerniakow. hilberg stabileste insa un soi de ierarhie, in care documentul cel mai credibil este cel produs in timpul evenimentului - preferabil de catre faptas. cel mai putin utile sunt documentele false, precum memoriile lui binjamin wilkomirski, fragments: memories of a wartime childhood. la fel de precare sunt si marturiile retrospective, selective si adesea neveridice ale faptasilor, marturii produse in contexte specifice si avand in vedere interese personale specifice (sa ne gandim la memoriile lui eichmann sau ale lui albert speer, sau la depozitiile fostilor ofiteri ss anchetati in procese in urma carora riscau sa fie expatriati din statele unite). hilberg este cat se poate de critic si fata de documente ale istoriei orale, intrucat acestea nu se apropie nici pe departe de idealul unei marturii directe si nemodificate retrospectiv. el subliniaza urmatoarele trei limitari principale ale istoriei orale: "1) supravietuitorii ca intreg nu reprezinta o mostra statistica a comunitatii evreiesti care a fost distrusa. 2) cei care au depus marturie nu reprezinta o mostra statistica a supravietuitorilor. 3) marturia lor nu contine o mostra statistica a experientelor lor". din aceleasi motive, hilberg este critic si fata de memoriile publicate, astfel ca si acestea constituie doar relatari personale pline de revelatii selective.

in ierarhia hilbergiana a utilitatii documentelor, jurnalele victimelor - sau, cel putin, unele jurnale ale victimelor - sunt plasate mai sus decat documentele deja mentionate. si inca si mai sus sunt plasate diferite tipuri de documente germane. insa chiar si aceste documente sufera de anumite limitari, unele mai mult decat altele. de fapt, cateva dintre afirmatiile lui hilberg par sa fie si mai sceptice, ele sugerand limitarile si caracterul relativ al oricarui document referitor la holocaust sau, generalizand, cu privire la trecut in general, la orice trecut. toate acestea par sa fie sugerate atunci cand afirma, in remarcele sale de final, ca cercetarea holocaustului nu are nici o finalitate si ca realitatea evenimentelor ne scapa intotdeauna ("is elusive"). in ciuda acestor afirmatii, ar fi absurd sa-l portretizam pe hilberg ca pe un autor care neaga holocaustul sau ca pe un sceptic cu privire la cunoasterea trecutului, deoarece analiza sa furnizeaza o ierarhie a obiectivitatii si a valorii de adevar a surselor. cu alte cuvinte, el nu pretinde ca toate documentele sufera de aceleasi limitari in ceea ce priveste valoarea de adevar sau ca toate ar suferi in acelasi grad de asemenea limitari. nu stim ce ar fi spus hilberg despre jurnalul lui mihail sebastian, dar cu siguranta ca in ierarhia sa l-ar fi plasat mai sus decat memoriile, decat istoria orala sau decat alte documente mai putin demne de incredere - desi, in ierarhia jurnalelor victimelor, foarte probabil ca l-ar fi plasat mai jos decat jurnalele lui czerniakow si lambert.



2.4 scepticismul radical

merita sa remarcam faptul ca, desi hilberg ar plasa jurnalul lui sebastian mai sus decat alte tipuri de documente, deoarece aproximeaza idealul marturiei directe, al informatiei la care autorul jurnalului este martor si care este astfel prezenta in chiar actul scrierii, un comentator inca si mai sceptic ar putea afirma ca insasi aceasta ancorare in prezentul fiecarui eveniment reprezinta cea mai mare limitare a unui jurnal, intrucat prezentul este in intregime tranzitoriu si, astfel, intr-un sens important, relativ. daca adaugam la asta faptul ca autorul jurnalului, ca fiinta umana, are intotdeauna un punct de vedere subiectiv, datorita personalitatii sale, a optiunilor lui, a convingerilor sale politice sau a apartenentei etnice, vom obtine o forma destul de radicala de scepticism, conform careia nu trebuie sa privim nimic din ce este scris intr-un jurnal ca pe o expresie a marturiei directe si a unui inalt grad de obiectivitate, ci tocmai dimpotriva: ca pe un punct de vedere in mod necesar subiectiv si, astfel, cat se poate de limitat, care trebuie privit cu multa precautie si suspiciune.

argumente de acest tip au fost avansate cu privire la jurnalul lui sebastian de catre cativa comentatori romani, printre care dan c. mihailescu si monica lovinescu. mentionez aici ca nu sunt interesat sa discut astfel de comentarii de dragul lor inselor. sunt interesat doar de acele aspecte ale acestor comentarii care exemplifica tendinte, care, odata sistematizate, transcend obiectivul lor relativ ingust si conduc la afirmatii sceptice radicale cu caracter general.

pentru a nu cauta prea mult, sa luam, de exemplu, recenzia initiala a lui mihailescu la jurnalul lui sebastian, adeverirea unui mit (1997). pentru a evita o condamnare prea dura a lui mircea eliade, datorata bine cunoscutelor pasaje "fasciste" din jurnalul lui sebastian, mihailescu propune un principiu general de interpretare a unor astfel de documente. "este vorba, spune el, de o cerinta elementara a receptarii literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodata nici o afirmatie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis. de a nu hiperboliza anecdoticul, de a nu generaliza intamplatorul, a nu decreta ca regula exceptia." mihailescu arata ca ar fi o greseala sa violam "legea relativului si a contextualizarii", o lege care constituie "esenta abordarii oricarui act memorialistic, fie facut, acesta, sub imperiul clipei prezente, fie prin aburii nostalgiei evocative". mai departe, el scrie: "cel care extrage o afirmatie de moment a cuiva dintr-o multime de reactii subiective ale altcuiva, ridicand-o la rangul supremului adevar obiectiv, cade intr-o ridicola eroare. (...) totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie, (...) trebuie coroborat cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare. fiecare parte trebuie gandita in functie de intregul evenimentului, de intregul personalitatii respective, in functie de momentul istoric precis etc., pentru ca, in final, (...) ea sa fie privita prudent, (...) inregistrata cu atentie, desigur, insa niciodata in numele definitivului". in fine, mihailescu mentioneaza singularitatea pozitiei lui sebastian in cadrul generatiei sale, cea a unui evreu care nimereste in plin proces de nazificare a altora, sugerand ca unele dintre condamnarile mai emotionale ale afirmatiilor profasciste ale lui eliade se datoreaza acestei singularitati.

dou a teze relativiste apar in acest argument. prima se refera la subiectul explicit din pasajele lui sebastian, si anume la implicarea lui eliade in miscarea fascista, pe care criticul literar o descrie ca pe o eroare de tinerete si ca pe o "ploaie trecatoare". nu vreau sa discut aici aceasta parte a argumentului, chiar daca o consider gresita. ma intereseaza mai mult dovada pe care mihailescu o aduce in favoarea caracterului relativ al implicarii lui eliade in miscarea fascista: aceea ca jurnalul lui sebastian este, ca document, relativ si subiectiv, intr-un anumit sens. aceasta a doua teza relativista priveste chiar subiectul nostru - statutul epistemic al jurnalelor victimelor. pentru ca, daca marturia lui sebastian cu privire la fascismul lui eliade este una relativa, nu avem nici un motiv sa presupunem ca ea este mai putin relativa cand avem de-a face cu alte subiecte si evenimente descrise in jurnal, dat fiind ca mihailescu insusi a dat o lege de interpretare, un principiu interpretativ general intemeiat pe natura jurnalelor. desigur, mihailescu nu aplica acest principiu la intregul jurnal al lui sebastian, ci doar la pasajele care il privesc pe eliade. dar asta este o aplicare selectiva a unui principiu interpretativ complet general. sa ne reamintim formularea sa: "totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie (...)". fie ceva este in neregula cu principiul lui mihailescu al interpretarii, fie acest argument ii ofera scepticului radical mijloace pentru a putea afirma nu doar caracterul relativ al jurnalului lui sebastian, ci si caracterul relativ al oricarei marturii directe cu privire la holocaust. miza, aici, nu este doar una hermeneutica sau interpretativa. in realitate, avem de-a face cu o chestiune epistemologica, una care priveste justificarea unui tip important de sursa de cunoastere a trecutului.

folosin du-ne de argumentele deja citate, putem desface "principiul relativului" in trei propozitii.

p.1.: orice jurnal este scris la un anumit moment istoric, si astfel nu capteaza intregul, fiind esentialmente un fragment limitat.

p.2.: orice autor de jurnal are un punct de vedere subiectiv, date fiind interesele sale, apartenenta etnica etc. si, drept consecinta, orice este scris intr-un jurnal este esentialmente subiectiv.

p.3.: orice jurnal prezinta cazuri individuale, astfel ca dintr-un jurnal nu pot fi trase concluzii generale.

principiul relativului are doua consecinte interpretative distincte - una moderata, iar cealalta extrema. consecinta moderata este ca trebuie sa ne raportam la jurnale cu multa precautie si cu spirit critic. acesta este, desigur, un principiu filologic rezonabil, pe care hilberg insusi il discuta, dupa cum am vazut. totusi, in timp ce scepticul moderat (hilberg) foloseste acest principiu pentru a deosebi intre gradele de adevar ale documentelor testimoniale (contrapunand memoriile jurnalelor, de exemplu), scepticul radical sustine pur si simplu ca atat memoriile, cat si jurnalele sunt in bloc, prin esenta lor, nedemne de crezare, suspecte, relative si subiective. procedand astfel, scepticul radical ignora distinctia cruciala dintre memorii si jurnale, considerandu-le pe ambele ca apartinand aceluiasi gen, cel al "operelor de memorialistica", gen supus legii relativului. aceasta pretentie este cu siguranta neintemeiata din exact acele motive pe care hilberg le avanseaza in favoarea distinctiei. jurnalele, indiferent daca ale victimelor sau ale faptasilor, aproximeaza idealul marturiei directe intr-o mai mare masura decat memoriile sau documentele istoriei orale.



2.5. in apararea adevarului obiectiv

in consecinta, tratand orice document testimonial ca nedemn de incredere, o pozitie precum cea a lui mihailescu se apropie mult de ceea ce eu numesc consecinta interpretativa extrema - si anume, scepticismul radical cu privire la statutul epistemologic al jurnalelor victimelor. acest tip de scepticism neaga afirmatia potrivit careia in astfel de jurnale putem gasi vreun adevar obiectiv ("la rangul supremului adevar obiectiv") si ca ele ar contine ceva definitiv ("in numele definitivului"). a sustine asa ceva este cu siguranta fals. jurnalele pot contine adevaruri obiective, iar cel al lui sebastian chiar contine asemenea adevaruri. astfel, cand sebastian scrie, pe 15 iunie 1940, urmand un comunicat oficial privind ocuparea de catre nazisti a frantei, ca "linia maginot a fost atacata violent", el afirma acelasi adevar obiectiv afirmat si in comunicat. statutul semantic si gradul de adevar al propozitiei "linia maginot a fost atacata violent" nu trece de la obiectiv la subiectiv si de la definit la indefinit doar pentru ca propozitia este transferata dintr-un comunicat oficial intr-un jurnal privat. sau, pentru a da un exemplu mai putin trivial, cand sebastian raporteaza remarcele antisemite ocazionale ale lui camil petrescu, precum "ce altceva e comunismul decat imperialismul evreilor?" (25 iunie 1936), remarcele lui petrescu nu devin cumva mai subiective si mai indefinite atunci cand sunt parafrazate sau chiar citate de catre sebastian doar pentru ca mediul este acum jurnalul, si nu cuvantul vorbit. (si, pentru ca veni vorba, era cuvantul vorbit al lui petrescu mai obiectiv?) pentru a da un ultim exemplu din jurnal, sa ne oprim asupra intrarii romaniei in razboi impotriva uniunii sovietice, in iunie 1941, si a masurilor antievreiesti subsecvente decretate de guvernul antonescu, evenimente la care sebastian a fost martor, pe care le-a descris si le-a comentat. aici gasim nu doar citari directe si indirecte din comunicatele oficiale care exprima adevaruri obiective (de exemplu: "prin doua proclamatii catre tara si armata, generalul antonescu anunta ca, alaturi de germania, romania incepe razboiul sfant pentru dezrobirea basarabiei, bucovinei si pentru nimicirea bolsevismului" (22 iunie 1941); sau: "evreii vor fi indepartati din sate in moldova", spun ziarele de azi. masura poate fi extinsa si in alte regiuni. titlu mare, cap de afis: ******* in lagare de munca (27 iunie 1941) sau: evreii vor fi indepartati din sate in moldova, spun ziarele de azi. masura poate fi extinsa for instance si in alte regiuni. titlu mare, cap de afis: ******* in lagare de munca (27 iunie 1941). gasim si descrieri obiective adevarate despre ceea ce li se intampla evreilor bucuresteni: "din vacaresti, grupuri mici, mizerabile de evrei famelici, livizi, zdrentuiti, purtand lamentabile legaturi si boccele se indreapta spre centru. se pare ca pe platoul prefecturii sunt adunati cateva mii. pe calea victoriei, femei amarate, cu priviri de neliniste, de implorare stupida, dau tarcoale locului, neindraznind sa se apropie prea mult si asteptand probabil vesti de la barbatii care au intrat" (4 august 1941). (alte exemple: descrierea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, consecintele bombardarii bucurestiului de catre aliati in 1944 etc.)

de fapt, nici macar nu este clar ce ar putea sa fie un adevar "subiectiv" sau indefinit. este vorba de un adevar care este adevarat numai in legatura cu un singur individ? dar asta nu inseamna ca un adevar devine subiectiv in sensul pe care in foloseste scepticul radical. propozitia "acest istoric al religiilor a scris peste 40 de carti" este adevarata (sa presupunem) doar in cazul lui mircea eliade, dar prin aceasta propozitia nu devine subiectiva. sau este vorba de un adevar care poate fi cunoscut numai de un singur individ? chiar daca ar exista asemenea adevaruri - afirmatie impotriva careia ludwig wittgenstein a adus argumente puternice in cercetari filosofice -, acestea nu ar fi subiective in sensul folosit de sceptic, pentru ca este clar ca suntem cu totii perfect capabili sa intelegem si sa evaluam afirmatiile pretins subiective ale lui sebastian. mai exista un mod in care o asertiune poate sa nu exprime un adevar obiectiv - atunci cand aceasta este falsa -, dar acesta este un argument cum nu se poate mai banal. un sceptic poate, bineinteles, sa afirme ca unele sau chiar toate propozitiile lui sebastian sunt false, dar aceasta nu le-ar face sa fie subiective, intrucat nu exista fals subiectiv. de fapt putem foarte usor sa obtinem adevaruri obiective din presupusele propozitii false ale lui sebastian pur si simplu negandu-le - si, in mod evident, un document nu poate sa nu fie considerat un jurnal doar pentru ca in alcatuirea sa intra unele propozitii negate sau chiar daca textul contine doar astfel de propozitii.

in concluzie, scepticul radical nu este in stare sa explice ce intelege prin "obiectiv", "subiectiv", "definitiv" etc. intr-o maniera coerenta. cred ca scepticul radical cade prada unei triple confuzii atunci cand sustine p1-p3: acesta confunda setul de adevaruri posibile cu adevarul unei propozitii date (p1); confunda contextul in care o propozitie este afirmata cu adevarul acelei propozitii (p2); si confunda dovezile inductive cu bazele criteriale (p3). sa explic:

p.1.: in primul rand, desi nu cunoastem si este posibil sa nu cunoastem toate adevarurile, pentru ca multimea lor este indefinita, adevarurile pe care le cunoastem nu sunt deloc indefinite, ci, dimpotriva, "definitive" . doar pentru ca nu putem afirma toate adevarurile, nu inseamna ca nu putem cunoaste nici un adevar. pentru ca, daca lucrurile ar sta asa, p1 ar fi ea insasi contradictorie, din moment ce, fiind o propozitie particulara care nu poate fi afirmata "in numele definitivului", ar trebui la randul sau sa fie tratata ca o afirmatie provizorie, al carei adevar ar trebui, la randul sau, sa fie indefinit si problematic (dar care propozitie adevarata ar justifica acest lucru?).

p.2.: in al doilea rand, in timp ce contextul in care este enuntata o propozitie pote fi unul "subiectiv" , in sensul ca propozitia este exprimata de un anumit subiect, sau scrisa intr-un jurnal privat, propozitia, daca este adevarata, este obiectiv adevarata, asa cum este tot adevarul. enuntarea propozitiei "acum tin un curs (conferinta)" nu este nonobiectiv adevarata, doar pentru ca este rostita de mine. este de fapt adevarata pentru ca este rostita de mine in timp ce tin o conferinta. faptul ca o noua enuntare a aceleiasi propozitii nu va mai fi adevarata peste doua ore nu inseamna ca enuntarea din acest moment nu exprima un adevar obiectiv si ca, peste doua ore, va fi gresit sa o descriem ca fi avand rostit un adevar obiectiv. asertiunile pozitive care contin expresii indicatoare ("subiective&quo t;) cum ar fi "eu" sau "acum" exprima adevaruri obiective in masura in care aceste expresii indicatoare pot fi inlocuite cu unele nonindicatoare ("edward kanterian tine o conferinta pe 7 noiembrie la ora 18.00").

p.3.: in cele din urma, sa dam un exemplu pentru distinctia dintre dovezile inductive si baza criteriala. putem spune, de exemplu, ca faptul ca toate guvernele din romania de pana acum au fost corupte ofera numai dovezi inductive pentru faptul ca toate guvernele din romania vor fi pentru totdeauna corupte. dar este o greseala sa spui ca faptul ca eliade a facut cateva remarce fasciste numai intr-un numar limitat de cazuri ne ofera numai dovada inductiva a cadrului sau mental fascist dintr-o anumita perioada si ca nu trebuie sa generalizam din cateva citate individuale, la intamplare. este gresit, pentru ca a face remarce fasciste cu toata sinceritatea (si eliade nu mintea) este o baza criteriala pentru atribuirea de convingeri fasciste cuiva la un moment dat: este ceea ce este sa fii fascist (se aplica si rasismului).

prin urmare, afirmatiile dintr-un jurnal nu pot fi acuzate de subiectivitate, relativism sau indeterminare in intelesul pe care scepticul radical le atribuie acestor termeni. propozitiile pot fi false sau, intr-un anumit context, pot fi irelevante sau pot sa nu ne comunice tot ce vrem sa stim. cu toate acestea, daca sunt adevarate, atunci sunt adevarate in mod obiectiv si categoric.

dar cum stim care din afirmatiile lui mihail sebastian sunt adevarate si care nu? merita amintit ca mihailescu mentioneaza in trecere metoda corecta de verificare a acestor afirmatii: trebuie sa comparam si sa coroboram jurnalul lui sebastian cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare. din pacate, mihailescu nu foloseste aceasta metoda care ar intra in conflict cu tipul de scepticism radical catre care tinde argumentul sau. dar aceasta nu inseamna ca metoda nu poate fi aplicata. pentru a face acest lucru, ar trebui sa ne orientam spre o abordare complet diferita a acestor chestiuni - istoria holocaustului a lui saul friedländer.



3. reexaminarea problemei obiectivitatii si a subiectivitatii



desigur, nu putem discuta aici in detaliu celebrele carti ale lui friedländer, the years of persecution (1997) si the years of extermination (2007). ma voi opri insa asupra acelor aspecte prezente in aceasta carte care sunt relevante pentru subiectul meu, subiectivitate si obiectivitate in jurnalul lui sebastian.

in primul rand, cartea lui friedländer pleaca de la premisa ca uciderea evreilor europeni este o trasatura definitorie a national-socialismul ui, si nu doar o consecinta secundara a altor aspecte ale politicii naziste (cum pretind istorici ca martin broszat sau götz aly), cum ar fi incercarile de reorganizare a continentului intr-un mod mai avantajos pentru germani, din punct de vedere economic si demografic. dimpotriva, holocaustul este o trasatura definitorie a national-socialismului, pentru ca aceasta crima n-ar fi fost posibila fara elementul fundamental al ideologiei naziste - antisemitismul - sau, pentru a folosi termenul mai precis al lui friedländer, antisemitismul salvator (redemptive antisemitism), conform caruia evreii nu erau doar unul dintre dusmanii poporului german din acel moment, asemenea liberalismului, comunismului, a aliatilor etc., ci dusmanii omenirii pur si simplu, "principiul raului in istoria si societatea occidentala". aceasta axioma metaistorica, care provine in parte din traditia antisemita crestina si occidentala, constituia crezul fundamental al lui hitler, din care derivau vederile sale politice si ideologice mai concrete. din perspectiva romaneasca, il putem completa pe friedländer adaugand ca, desi axioma metaistorica a lui hitler a fost rareori impartasita de aliatii sai europeni, in cazul lui antonescu, lucrurile stau altfel. in anii 1941-1942, anii cei mai cumpliti pentru evreii romani - ceea ce se regaseste si in jurnalul lui sebastian -, antonescu a fost destul de aproape de milenarismul antisemit al lui hitler (vezi cuvantarile sale rostite in cadrul consiliului de ministri).

in al doilea rand, cartea este conceputa ca o istorie integrativa si integrata a holocaustului. este integrativa pentru ca incearca sa descrie evenimentul din trei perspective principale: aceea a calailor, aceea a victimelor si aceea a celor neimplicati (bystanders). motivul alegerii este dat de evidenta ca holocaustul nu poate fi redus la ceea ce au gandit si au facut calaii la scara istorica. tot asa de importante sunt si victimele, care au fost tinta gandurilor si a actiunilor calailor, si cei neimplicati, care, cu putine exceptii, au lasat aceste crime sa se petreaca. in ultima instanta, victimele si neimplicatii erau si acestia agenti umani, fie ca erau activi, pasivi sau indiferenti, si sunt, ca atare, subiecti ai descrierii istorice. dupa friedländer, gandurile, actiunile, reactiile si interactiunile acestor trei grupuri fac astfel parte integranta din istoria holocaustului. prin urmare, ar fi o greseala sa atasam istoria victimelor unei simple culturi emotionale, subiective, individuale si mitice a comemorarii si s-o punem in contrast cu istoriografia obiectiva, generala, stiintifica si detasata a acestui eveniment. dupa cum spune friedländer, "istoria evreilor in timpul holocaustului nu poate fi istoria holocaustului; totusi, fara aceasta istorie, istoria generala a acestor evenimente nu poate fi scrisa". aceasta abordare integrativa explica, de asemenea, de ce cartea este o istorie integrata, adica bazata in mare masura pe comparatii si contraste intre diferitele perspective ale agentilor si ale diferitelor contexte in care acestia se gasesc de-a lungul si de-a latul intregului continent. desi aceasta abordare nu presupune respingerea totala a ierarhiei lui hilberg in legatura cu masura in care documentele holocaustului ne conduc spre adevar, inseamna totusi ca avem nevoie sa reevaluam aceasta ierarhie. pentru ca, daca istoria evreilor in timpul holocaustului este o parte esentiala a holocaustului, atunci marturiile directe ale victimelor, si in special jurnalele, ca documente istorice, devin surse istoriografice indispensabile - marturia tuturor victimelor "la nivel individual", si nu numai a acelor evrei aflati intr-o pozitie institutionala sau sociala superioara, dupa cum crede hilberg. relevanta istorica, obiectivitatea jurnalului lui sebastian si a altor documente similare este astfel pe deplin restabilita. citatele abundente ale lui friedländer din jurnalul lui sebastian, dar si din alte numeroase jurnale ale evreilor din est sau vest, intelectuali, activisti politici, gospodine sau adolescenti, citate pe care le compara cu citate din documente apartinand calailor sau celor neimplicati, sustin acest argument metodologic. permiteti-mi sa va ofer un exemplu pentru modul in care friedländer foloseste citate din jurnalul lui sebastian in acest scop. capitolul al patrulea din the years of extermination acopera perioada iunie-septembrie 1941, adica primele luni ale atacului axei asupra uniunii sovietice. in acest context, friedländer citeaza cativa autori evrei est-europeni de jurnale pentru a ilustra starea de spirit a evreilor in conditiile noului razboi si ale noilor sperante si pericole pe care acesta le trezea. astfel, friedländer il citeaza pe un tanar din ghetoul din lodz, care scrie in jurnalul sau ca razboiul este "o stire incredibila, minunata!", pentru ca oferea posibilitatea unei eliberari de nazisti. friedländer contrasteaza apoi acest optimism cu fatalismul lui herman kruk, bibliotecarul din vilna, si cu sentimentul de neliniste si nesiguranta prin care trece sebastian in seara primei zile a razboiului, 22 iunie 1941: "seara ne adunam acasa devreme. cu obloanele trase, cu telefonul inchis, sentimentul de apasare, de neliniste creste. ce se va intampla cu noi? abea indraznesc sa intreb. sa te gandesti si sa te imaginezi peste o zi, peste o saptamana, peste o luna, nu poti decat cu teama".

ar fi o mare greseala sa consideram aceste descrieri individuale atat de diferite ale unor stari de spirit ca subiective si, prin urmare, mai prejos de idealul obiectivitatii istorice. tocmai aceasta diversitate si subiectivitate ne ajuta sa ilustram sau cel putin sa schitam un tablou al starii victimelor holocaustului. asemenea informatii cruciale se pierd daca ne concentram doar asupra datelor si documentelor oferite de calai. cred ca este deja evident in ce masura abordarea lui friedländer difera de cea a unui sceptic moderat in maniera lui hilberg sau de aceea a unui sceptic radical. in timp ce contrastul cu cel din urma este categoric, cadrul analitic al lui friedländer nu respinge tipul de istorie din perspectiva calailor, pe care il abordeaza hilberg, ci devine un aspect al acestei abordari. cu toate acestea, o consecinta este ca trebuie sa reflectam cu o atitudine mai critica asupra unor termeni precum "fapte obiective", "istorie obiectiva", "suma faptelor", "punct de vedere general" etc. doar uitandu-ne la aceste evenimente din intreita perspectiva a lui friedländer ne dam seama ca nu este legitim sa le consideram drept "fapte obiective" doar pe acelea care pot fi coroborate cu documentele calailor. acestia nu au documentat aproape niciodata consecintele masurilor lor antievreiesti, reactiile, contraactiunile sau, pur si simplu, suferintele victimelor. "perspectiva generala" a celor care au intins sarma ghimpata este incompleta, daca nu stim ce s-a intamplat la nivel individual cu cei care se aflau in interiorul lagarelor in consecinta actiunilor celor din afara. realitatea istorica nu este doar realitatea calailor, realitatea "obiectiva" a lui hilberg. aceasta este si realitatea victimei, realitatea vazuta din punctul lor de vedere. realitatea istorica este astfel imbogatita - si, odata cu ea, si notiunea noastra de obiectivitate.

aceasta ne aduce la un al treilea aspect al cartii lui friedländer. am spus mai devreme ca aproape niciodata consecintele masurilor antievreiesti nu au fost documentate de calai. de fapt, intr-un anumit sens, ei nici n-ar fi putut sa le documenteze asa cum au facut-o victimele. iar aceasta pentru ca prezenta raului si a crimei in holocaust poate fi relevata doar de experienta victimelor, de speranta, durerea, nesiguranta si, in cele din urma, moartea acestora, pe cand calaii ca atare nu ar putea avea acces experiential si existential la aceste dimensiuni. de fapt, chiar si noi, care nu ne aflam de partea calailor, dar pe care multe decenii ne separa de aceste evenimente, nu am putea avea acces la dimensiunea morala, la imensa suferinta produsa de holocaust, daca nu ar exista acesti martori individuali, acesti martori morali, pentru a folosi termenul lui avishai margalit, elaborat in cartea sa the ethics of memory (2002). dupa cum spune friedländer: "prin chiar natura sa, datorita umanitatii si libertatii sale, o voce individuala care se ridica in cursul unei naratiuni istorice obisnuite a unor evenimente precum cele prezentate in cartea mea pot sa patrunda prin interpretarea monotona si sa strapunga ingamfarea (in cele mai multe cazuri involuntara) a detasarii si «obiectivitatii» stiintifice. o astfel de functie disruptiva ar folosi in mica masura unei istorii a pretului graului in pragul revolutiei franceze, dar este esentiala in reprezentarea istorica a exterminarii in masa (...) pe care istoriografia care merge pe calea batuta o domesticeste si o «aplatizeaza»&q uot;.

daca il inteleg bine pe friedländer, atunci chiar aceasta subiectivitate a marturiilor victimelor, adica descrierea evenimentelor din punctul lor de vedere, ca victime, ca evrei, le confera statutul de martori morali. aceasta subiectivitate este cu adevarat importanta. relevanta sa nu consta numai in imbogatirea intelegerii istorice a realitatii prin adaugarea a inca unui strat de obiectivitate (vezi mai sus). mai mult, ea reveleaza dimensiunea morala a realitatii istorice si, prin asta, reveleaza, ca o extrema, raul in istorie si dimensiunile sale.

dar aceasta nu contrazice respingerea de mai sus a incercarilor scepticului radical de a trata jurnalul lui sebastian ca marcat de subiectivitate? nu, pentru ca subiectivitatea de care este vorba aici nu este subiectivitatea in raport cu adevarul, ci cu expresia, strigatul de durere. sa luam pasajul urmator din jurnalul lui sebastian, scris in octombrie 1941, in timpul celor mai rele crime impotriva evreilor romani, infaptuite de guvernul antonescu, un pasaj citat de doua ori de friedländer: "drumurile basarabiei si bucovinei sunt pline de cadavrele evreilor prigoniti de la casele lor spre ucraina. batrani, copii, bolnavi, femei - toti fara alegere, fara exceptie sunt aruncati pe drumuri si goniti spre moghilev. (...) moartea prin impuscare e o mult mai blanda soarta. (...) e o dementa antisemita, pe care nimic nu o poate opri. nu e nicaieri nici o frana, nici o ratiune. daca ar exista un program antisemit — inca ar fi bine. ai sti pana la ce limite se poate merge. dar nu e decat o pura bestialitate fara control, fara rusine, fara constiinta, fara scop, fara tinta. orice, orice, absolut orice e posibil. vad pe fetele evreiesti paloarea spaimei. ingheata surasul lor de optimism atavic, se stinge vechea lor ironie consolatoare. intr-o zi, intr-o departata zi, cosmarul va trece — dar noi, tu, el, eu, noi astia care ne privim in ochi unii pe altii, noi vom fi cazut de mult" (20 octombrie 1941).

desigur, aspectul moral se aplica insutit jurnalului lui sebastian, asa cum au remarcat multi comentatori, atat in romania, cat si in strainatate. pentru a vedea un singur exemplu de cat de mult acest jurnal i-a impresionat pe comentatorii romani, cel putin atunci cand l-au citit pentru prima data si au fost asadar receptivi la lectia morala a cartii, iata ce spunea gheorghe grigurcu in 1997: "descriind suferinta milenara a semintiei sale, ca si tratamentul bestial la care a fost supusa, chiar in veacul nostru, cu pretentii de hipercivilizatie, autorul stelei fara nume a depasit fenomenologia strict etnica, dosarul iudaic ca atare. a dezvaluit natura atroce a nationalismelor dezlantuite. a tintuit la stalpul infamiei comportarea totalitarismelor. ne-a ajutat sa privim holocaustul nu ca pe o «jertfa particulara», ci ca pe una la scara intregii omeniri. cosmarul indurat de evreii supusi genocidului ne priveste pe noi toti, e un stigmat al unei epoci barbare, ce fie ca s-a ispravit, fie ca nu, ne apasa pe toti laolalta". desi grigurcu se grabeste prea mult sa puna accentul pe dimensiunile globale, umane, nu doar strict evreiesti ale holocaustului, consternarea lui morala produsa de jurnalul lui sebastian este evidenta. (unele comentarii problematice mai recente ale aceluiasi autor despre jurnalul lui sebastian demonstreaza ca putem deveni insensibili chiar si fata de un martor moral de talia lui sebastian.)

in concluzie, urmandu-l pe friedländer, pledez pentru intelegerea si folosirea jurnalelor victimelor holocaustului atat ca marturii istorice obiective, cat si ca marturii morale. acesta nu este, totusi, ultimul aspect relevant al problemei. mai exista un aspect, desi nu sunt sigur ca este mai mult decat implicit. acesta se afla, la randul sau, in domeniul moralei, sau mai degraba al eticii, si ne conduce inapoi la termenul difuz si problematic de subiectivitate, subiectivitatea radicala a strigatului de durere. aici apare o intrebare tulburatoare. care este finalitatea investigatiei noastre morale si istorice asupra holocaustului, bazata nu numai pe documente obiective, ci si pe marturii cum este cea a lui sebastian? in ce masura putem sa fim martorii suferintei lui? cum raspundem strigatului sau de durere? - raspunsul este, desigur, ca nu putem raspunde strigatului sau de durere. singura reactie adecvata fata de suferinta unei fiinte umane care ne-a atins, dar care a murit, este sa evitam s-o uitam, sa o amintim, sa o plangem. caracteristica finala a marturiilor directe, precum cele ale lui sebastian, klemperer, anne frank sau elsa binder, este ca acestea pot fi percepute si folosite ca memoriale, asa cum, de fapt, au si fost concepute de autorii lor. dar acest demers nu are finalitate, deoarece procesul de amintire este deschis si deoarece noi nu putem sa stim si sa ne amintim vocea individuala a fiecarei victime. dar pe acele cateva voci care au lasat o urma ar trebui sa ni le amintim la un nivel individual, pe baza marturiilor lor individuale. lumea intreaga nu numai ca ar fi stiut mult mai putin fara notele lui sebastian si ale elsei binder. ea ar fi fost si un loc mult mai inuman.

(textul este o versiune prescurtata a unui articol in limba engleza, nepublicat inca, dar prezentat la hebrew university din ierusalim la simpozionul mihail sebastian organizat de icr in octombrie 2007)
traducere de oana valentina suciu, sorin cucerai, radu cristescu si sorin ghergut

 

#5 valeria 14.08.2009 19:46

• Raspunde

baronul philipp von boeselager, ultimul supravieå£uitor al grupului de ofiå£eri care a încercat säƒ-l ucidäƒ pe hitler, la 20 iulie 1944, a murit joi, la vârsta de 90 de ani, la altenahr (vestul germaniei), relateazäƒ afp.

ca åŸi fratele säƒu georg von boeselager, el a participat la cel mai spectaculos atac împotriva lui hitler, în care au fost implicate aproximativ 200 de persoane. “operaå£iunea walkyrie”, numele unui plan oficial al regimului nazist în cazul apariå£iei unor probleme, a fost conceput de ofiå£eri ai wehrmachtului care doreau säƒ-l ucidäƒ pe hitler din cauza crimelor åŸi derivelor militare ale celui de-al treilea reich.
potrivit planului, claus schenk von stauffenberg ar fi trebuit säƒ plaseze o bombäƒ acolo unde hitler organiza o conferinå£äƒ la cartierului säƒu general din prusia orientaläƒ (în prezent polonia), în timp ce aliaå£ii ar fi profitat de confuzia generaläƒ pentru a räƒsturna puterea de la berlin.
rolul lui philipp von boeselager era de a procurat explozibilul, de a-l ascunde sub patul säƒu, apoi, cu douäƒ zile înainte de atentat, de a conduce 1.200 de militari din regimentul säƒu de cavalerie cäƒtre berlin, pentru a-l aresta pe liderul ss heinrich himmler åŸi pe ministrul propagandei joseph goebbels.
“dupäƒ douäƒ zile, a venit un mesaj: “totul în vechile locuri”, codul pentru eåŸecul misiunii, a povestit baronul, într-un interviu acordat în 2004. hitler a supravieå£uit exploziei, protejat de un picior de masäƒ. boeselager a reuåŸit säƒ ajungäƒ pe frontul de est fäƒräƒ a atrage atenå£ia, iar militarii pe care i-a luat cu el nu au åŸtiut nimic despre plan.

pânäƒ la sfâråŸitul räƒzboiului, ofiå£erul a purtat la el o dozäƒ de otraväƒ în cazul în care ar fi fost arestat, dar acest lucru nu s-a întâmplat. complicii säƒi - dintre care foarte mulå£i au fost executaå£i, ca stauffenberg, sau s-au sinucis în închisoare - nu i-au spus numele.
näƒscuå£i la bonn într-o familie de zece copii, fraå£ii boeselager au trecut de partea rezistenå£ei militare în 1942, pe urma influentului henning von tresckow, åŸeful statului major pe frontul de est. catolic practicant, philipp a fost alarmat de raporturile ss care descriau ucideri ale evreilor åŸi å£iganilor în europa de est.
prima datäƒ când åŸi-a concretizat revolta a fost la 13 martie 1943. tresckow intenå£iona säƒ profite de o vizitäƒ a lui hitler åŸi lui himmler pe frontul de est pentru a-i ucide. opt ofiå£eri ar fi trebuit säƒ tragäƒ, printre care åŸi fraå£ii boeselager. nopå£ile anterioare acestui plan sunt tulburäƒtoare. “80 de milioane de germani cred în fuhrer, spre deosebire de un grup restrâns. este dificil säƒ nu ai îndoieli cäƒ te afli de partea greåŸit䃔, spunea el.
însäƒ ei renunå£äƒ la proiect în ultimul minut, hitler vine fäƒräƒ liderii ss de care complicii se temeau cäƒ, räƒmânând în viaå£äƒ, vor declanåŸa un räƒzboi cu wehrmacht, dacäƒ hitler va fi ucis. pânäƒ în ultimele zile, von boeselager a regretat cäƒ “nu a tras”. el a päƒstrat arma cu care hitler ar fi trebuit säƒ fie ucis.

eåŸecul atentatului din iulie 1944 a prelungit cu aproape zece luni sfâråŸitul celui de-al treilea reich åŸi a mäƒrit bilanå£ul milioanelor de victime - germani, sovietici åŸi aliaå£i. dupäƒ räƒzboi, puciul ofiå£erilor a divizat societatea germanäƒ, unii considerându-l simbol al rezistenå£ei eroice, iar alå£ii drept träƒdare. “am åŸtiu mereu cäƒ nu vom fi eroi”, a spus fostul ofiå£er. ofiå£erii sunt acum säƒrbäƒtoriå£i åŸi onoraå£i, iar philipp von boeselager a vorbit pânäƒ în ultima clipäƒ de viaå£äƒ despre prietenii säƒi aflaå£i “acolo sus”.

 

#6 valeriana 14.08.2009 20:22

• Raspunde

in 1940, in timpul guvernarii gigurtu a fost legiferat un statut juridic pentru reglementarea situatiei evreilor din romania. evreii au fost transformati in cetateni de categoria a doua. au fost eliminati din armata, li s-au impus restrictii in practicarea unor profesiuni si in exercitarea drepturilor asupra proprietatilor rurale. au loc pogromuri la dorohoi (iulie 1940) si in alte localitati din nordul moldovei, sunt ucisi sute de evrei pentru simplul motiv al evreitatii lor. politica antievreiasca s-a amplificat dupa instaurarea statului national legionar roman (septembrie 1940), cand s-a continuat elaborarea si aplicarea unei legislatii antievreiesti de eliminare a evreilor din viata economica-sociala, politica si culturala romaneasca, de deposedarea lor de bunurile imobiliare si de jefuire a bunurilor mobiliare. regimul de teroare legionara reprezenta un pericol permanent pentru existenta fizica a evreilor. in timpul rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941), au fost ucisi in bucuresti 120 de evrei. dar politica antievreiasca continua si dupa inlaturarea legionarilor de la guvernarea tarii (23 ianuarie 1941), mai ales dupa intrarea romaniei in razboiul alaturi de germania nazista (22 iunie 1941), cand practic autoritatile antonesciene au declansat procesul de distrugere, in primul rand, a evreilor din basarabia, bucovina si partial din moldova, un moment culminant fiind pogromul de la iasi si trenurile mortii (29 iunie, 6 iulie 1941) carora i-au cazut victima peste 10.000 de evrei. din cei aproximativ 600.000 de evrei ramasi sub administratia romaneasca dupa cedarea transilvaniei de nord ungariei hortyste (30 august 1940) aproximativ jumatate traiau in basarabia si bucovina de nord, care au fost ocupate de uniunea sovietica intre iunie 1940 si iunie 1941.

rapoartele militare germane ale oficiului de studii strategice precum si documentele romanesti din perioada razboiului duc la concluzia ca din cei 300.000 de evrei din basarabia si bucovina de nord in jur de 100.000 au fost deportati de autoritatile sovietice in siberia, au fost incorporati in armata rosie ori s-au retras cu autoritatile sovietice. deci trupele romane si germane intrate in basarabia si bucovina de nord au gasit acolo aproximativ 200.000 de evrei. in aplicarea politicii de purificare etnica a acestor teritorii, ordonata de maresalul ion antonescu, conducatorul statului, zeci de mii de evrei au fost executati de jandarmi romani sau de trupe romane si germane in primele luni ale razboiului. supravietuitorii au fost internati in lagare de tranzit si ghetouri create pe teritoriul basarabiei si bucovinei de nord de unde in toamna anului 1941 au fost deportati in transnistria (exceptand 20.000 de evrei din ghetoul de la cernauti din care 4.000 au fost deportati in vara anului 1942). conform rapoartelor inspectoratului general al jandarmeriei pe parcursul anilor 1941-1942 au fost deportati in jur de 126.000 de evrei din care potrivit acelorasi rapoarte la 1 septembrie 1943 mai erau in viata 51.000 de evrei-romani. in acelasi timp sursele ambasadei germane la bucuresti din perioada razboiului mentionau cifre intre 160.000 si 185.000 de evrei deportati in transnistria.

in vechiul regat evreii au fost trimisi in detasamente de munca, au fost privati de orice drepturi civice, au fost jefuiti si adeseori maltratati, evacuati cu zecile de mii dintr-o zona in alta, dar nu sistematic exterminati: exceptand, desigur, pe cei 8-12.000 de victime ale pogromului de la iasi si pe cei 7.000 de evrei dorohoieni care au pierit in deportare in transnistria (din cei 12.000 deportati), pe cei 587 de evrei deportati tot in transnistria pentru intentia de a se repatria in 1940 in urss si care au fost executati, in deportare de germani. in transnistria au mai fost deportati toti evreii din bucovina de sud si peste 2.000 de evrei din vechiul regat si sudul transilvaniei. autoritatile antonesciene si-au dat consimtamantul ca autoritatile germane naziste sa deporteze in lagarele de exterminare din polonia peste 4.500 de evrei cetateni romani aflati in belgia, franta, germania, austria s.a.

dintr-un complex de motive de natura interna si externa, in toamna anului 1942, regimul antonescian a decis sa stopeze deportarea evreilor din sudul transilvaniei si din vechiul regat in transnistria si sa nu dea curs presiunilor germaniei naziste pentru deportarea evreilor in lagarul de exterminare de la belzec. aceste proiectate deportari n-au mai avut loc. de asemenea in 1943 si 1944 anumite categorii de evrei dintre cei deportati in transnistria au fost repatriati. astfel toate aceste masuri au permis supravietuirea a aproximativ jumatate din numarul evreilor aflati in romania.

in ultimii doi ani ai razboiului maresalul antonescu pierzandu-si increderea in victoria germaniei naziste a incercat sa „curete” tara de evrei prin sprijinirea emigrarii lor in palestina. dar aceasta emigrare implica atunci mari riscuri caci marea britanie a interzis imigrarea evreilor in palestina, iar germania nazista a interzis emigrarea evreilor din romania. doua vase cu emigranti au fost scufundate in apele marii negre pierind astfel din totalul de 3.000 de emigranti o treime.

se impun cateva precizari in legatura cu datele mai sus citate despre numarul evreilor ucisi in perioada holocaustului din ordinul regimului condus de ion antonescu. conform ultimelor investigatii, comisia internationala pentru cercetarea holocaustului evreilor din romania a concluzionat ca in teritoriile aflate sub controlul romanesc, in perioada respectiva au fost ucisi sau au murit datorita regimului de exterminare din transnistria intre 280.000–380.000 de evrei romani si ucraineni. cercetarea statisticianului marcu rozen a stabilit ca au fost exterminati 155.000 de evrei cetateni romani si circa 115.000 evrei localnici, cetateni ucraineni din transnistria. astfel numarul evreilor exterminati sub guvernarea antonescu totalizeaza 270.000 de suflete. (marcu rozen. date istorice si statistice privind situatia evreilor sub guvernarea antonesciana (1940-1944). (bucuresti, 2003, p.88) evreii din transilvania de nord aflata atunci sub dominatie hortysta, dupa ocuparea ungariei de trupele germaniei naziste (19 martie 1944), au fost deportati din ordinul si sub supravegherea nazistilor germani in lagarele naziste de exterminare. din 150.000 de evrei au pierit aproximativ 85%.

capitolul privind istoria holocaustului in contextul romanesc nu poate fi incheiat fara evocarea faptelor de generozitate si solidaritate umana de care au dat dovada zeci de ne-evrei, care cu riscul vietii lor au reusit sa salveze de la pieire evrei aflati in trenurile mortii, deportati in transnistria sau destinati sa fie deportati la auschwitz din transilvania de nord aflata sub ocupatia maghiara. pentru faptele lor de omenie statul israel le-a conferit titlul de „drepti ai popoarelor”.

 

#7 gogu 14.08.2009 21:21

• Raspunde

pe astia nu ii mai salveaza "serviciile"?

 

#8 dhopital 15.08.2009 08:39

• Raspunde

da' mossadu',ia-ai beut apa din pz.da iulianei ??

 

#9 dhopital 16.08.2009 08:24

• Raspunde

@ iuliana/valeria;poti sa dai maimuta la marinarul,sau marinarul la maimuta.

 

#10 dhopital 17.08.2009 05:32

• Raspunde

am dat marinarul la maimuta !!!!

 

Vezi toate »