Premierul israelian anunţă un armistiţiu unilateral în Fâşia Gaza

95 Comentarii [+] Adauga un comentariu

#1 gandul.info 18.01.2009 06:15

• Raspunde

Ehud Olmert, premierul israelian, a anunţat sâmbătă un armistiţiu unilateral în Fâşia Gaza, care va începe în cursul nopţii.

 

#2 grind 18.01.2009 06:15

• Raspunde

maimuta asta criminala ce vrea sa zica acuma, ca dupa ce au omorat femei si copii, tot ei sint baietii buni? la haga cu bestiile israelite!

 

#3 YES,WE CAN!!! 18.01.2009 07:17

• Raspunde

hamasul a invins,,,,,idiotii au numai 1397 morti[deocamdata!!] si 5000 de raniti[deocamdata!]...."conduca torii hamasului isi fac "marsul victoriei" ascunsi in beci[ca si invingatorul nastralah!], iar iranul declara ca este gata sa continue lupta...pana la ultimul arab din fosta palestina!!

 

#4 Calvarul 18.01.2009 07:22

• Raspunde

calvarul
iasi, sub „obladuirea& quot; maresalului


in memoria
tatalui meu, tobias zwieback, care ar fi preferat sa moara de multe ori in trenul iasi-calarasi si a pacatuit in lagar, recitind rugaciunea de vesnica pomenire, kadis, crezindu-ma pe mine, unicul sau copil, decedat la chestura din iasi.


duminica 22 iunie 1941
locuiam atunci la iasi, pe strada stefan cel mare 13. am locuit cu parintii mei, de la nastere, pe aceeasi strada, in diferite curti, in diferite case. inchizind ochii, revad fiecare din aceste locuri; mi-amintesc chiar vecinii nostri. in iasi, mi-am petrecut copilaria si tineretea. am haladuit prin lumea larga, dar tot la iasi ma trage inima… ;
o alta viata…, fara radio, fara telefon. de televizor, nici vorba… ca nu era. surse de informatii: ziarele locale lumea si opinia, iar din bucuresti, dimineata. imediat, pe strada, era un chiosc de ziare, unde citeam pe-ascuns, sub tejghea, crimele inchizitiei si aventurile submarinului dox.
22 iunie era aniversarea zilei de nastere a prietenei mele jana, o colega de facultate. cu un an in urma, pregatisem impreuna examenul de fizica al profesorului tudor ionescu, remarcabil om de stiinta, dar slab pedagog. aveam notite bune de curs. ghidindu-ne dupa ele, am studiat intens si am reusit la examen. ca urmare, bucurie si… prietenie.
in ajun, i-am cumparat un buchet de flori, modelat cu bun gust la floraria palmierul, de pe strada lapusneanu.

 

#5 valeria 18.01.2009 07:22

• Raspunde

locuiam aproape de casa ei, la nici cinci minute, mergind pe jos. iesind pe strada, am fost surprins de animatia neobisnuita pentru o zi de duminica, cind toate magazinele erau inchise. strada era barata de convoaie de camioane nemtesti si de carute uriase, trase de cai puternici, din brandenburg, cu coame impresionante. m-am strecurat prin acest puhoi si am ajuns pe strada lozonski. la ora 11 dimineata, eram categoric ridicol cu buchetul meu de flori in aceasta ambianta neobisnuita pentru iasul traditional. ridicol, pentru cine? nu era nimeni pe strada.
acasa la jana, toata familia ei era reunita: mamica ei, jenny, taticul ei, inginerul leon brill si sora lui, doamna handoca, sotia vice-presedintelui filialei moldovene a bancii nationale.

spre surprinderea mea, atmosfera era sumbra. doamna handoca auzise la radio ultima stire: „asta-noapte, germania a declarat razboi uniunii sovietice. conducatorul statului, ion antonescu a ordonat trupelor romane sa treaca prutul alaturi de nemti". domnul inginer brill, diplomat al politehnicii din charlottenburg, combatant din primul razboi mondial, a continuat spusele surorii sale: „va amintiti anul trecut: inconjurarea liniei maginot, retragerea precipitata de la dunkerque, bombardamentele londrei. acest razboi va fi cumplit, mult mai cumplit decit primul razboi mondial!"
iar jana, plingind, nu s-a putut retine sa spuna: „dumnezeule! pentru ce destinul a hotarit ca acest eveniment groaznic sa coincida cu ziua mea?"
cu doua saptamini mai in virsta ca mine, ea sarbatorea cei douazeci de ani ai ei.
desi staruitor invitat, nu am putut sa iau prinzul cu ei. simteam un nod in git. i-am imbratisat si am plecat spre casa.
intrarea dinspre lozonski spre stefan cel mare fusese intre timp blocata de jandarmi. convoaie militare venind dinspre gara nicolina se scurgeau continuu pe stefan cel mare, spre cuza voda si mai departe pe strazile carol si pacurari spre iesirea din oras. strada lozonski fiind blocata la iesire, m-am indreptat spre locuinta fratelui mare al mamei, herman moscovici, unchiul meu. urcind strada pe partea ei umbrita de sirul de salcimi, de-a lungul seminarului veniamin costache, zumzetul albinelor care roiau prin copaci era o melodie placuta, contrastanta cu zgomotul motoarelor de camioane nemtesti. pe cealalta parte a strazii se gasea un grup compact de case fara etaj, cu o mare curte interioara, dominata de stilpii care serveau la intinderea fringhiei pentru uscarea lenjeriei de pat si a celei de corp. intr-unul din apartamentele modeste locuia unchiul meu, cu sotia si cu cei doi veri ai mei, calman, de 28 ani si mendel, cu patru ani mai tinar. in acelasi apartament era si atelierul lor modest de giuvaergerie

 

#6 Iuliana. 18.01.2009 07:23

• Raspunde

alaturi de ei, era o mica croitorie, cu un singur om, patron si lucrator. proprietarul avea un nume ciudat: tschudak, austriac de origine, catolic, bun prieten cu tatal meu. casatorit cu o romanca, avea un baiat, bogdan, cam de aceeasi virsta cu mine, care facuse o scoala de arte si meserii. din copilarie eram buni prieteni.
nu se vedea tipenie de om in toata curtea. toate usile erau inchise sau baricadate. insistind destul, dupa ce m-au recunoscut, s-a deschis usa unchiului meu. aflasera noutatea… cu fete trase, m-au asaltat cu intrebari: ce se va intimpla? cum se pot pregati? facind pe „desteptul", i-am sfatuit sa-si procure cite un mic rucsac pentru fiecare, cu strictul necesar, in caz de evacuare, din cauza apropierii frontului. nu intrevedeam nici o alta eventualitate.
dupa un timp i-am parasit, grabindu-ma spre casa destul de emotionat vazind lacrimile de pe obrazul matusii mele.
strada era degajata si pustie.
acasa totul parea calm: mama era in bucatarie, tata citea un ziar de moda. stiau si ei ca razboiul a izbucnit. taceau. ce-o fi fost in gindurile lor, ei care trecusera printr-un alt razboi mondial? fusesem anuntati ca ferestrele trebuiau acoperite incit nici o raza de lumina sa nu strabata afara. cum camera mea nu avea decit o singura fereastra, am blocat-o cu un satin negru si tustrei ne-am refugiat acolo.
razboiul, acest teribil si blestemat razboi, s-a instalat, nemernic, in viata noastra.
culoarea neagra, simbolul pesimismului, al tragicului, al doliului ne apasa pina la sufocare. perspectiva zilei de miine devine tot mai obscura.
citeam la o luminare les faux-monnayeurs de gide si priveam, din cind in cind, deasupra ochelarilor mei de miop, trasaturile frumoase ale mamei, la cei cincizeci de ani ai ei, si capul chel al tatalui meu, cu figura severa si ingindurata. imi ziceam, cel putin am fost norocos ca am parte de parinti atit de devotati care nu au pregetat nimic sa fac o scoala costisitoare si sa nu duc lipsa de nimic din ceea ce imi putea face viata placuta.

 

#7 valeria 18.01.2009 07:23

• Raspunde

intre 23 si 25 iunie 1941
in acea vreme, tatal meu avea, probabil, cel mai mare atelier de croitorie din iasi. mare, in sensul ca avea in jur de 20 de lucratori calificati, doi dintre ei capabili in plin sezon sa-l ajute in calitate de coupeuri (zuschneider). dar nu a fost un om bogat. stiu asta pentru ca i-am tinut contabilitatea, dupa ce am fost eliminat din universitate.
printre clientii lui se numarau notorietatile orasului, prefectul, primarul, seful politiei, magistrati, eminenti profesori, comercianti, industriasi si intelectuali de vaza. in domeniul costumelor pe masura, tata era un adevarat magician. sa faci un costum pentru un cocosat sau pentru un grasan nu era o joaca. sa-i dai o infatisare aproape normala era o adevarata performanta. multa rabdare si multa migala erau caracteristicile care-i fausera reclama. firma atelierului purta numele lui: zwieback. o firma similara exista la viena, pe kã¤rtner , pina in 1938. proprietarul, o ruda a tatii, ii trimitea jurnale de moda in limba germana. pina la 5 ani, vorbeam cu tata in mod curent nemteste; tata scria romaneste cu litere gotice. satul de germana, am preferat sa aleg la liceu limba italiana, ca a doua limba straina.

in dimineata lui 23 iunie, un agent de politie, faimosul agent balan, specialistul sigurantei din iasi in detectarea simpatizantilor comunisti, isi face aparitia in atelierul tatii comunicindu-i din partea chestorului politiei, domnul leahu, ca are nevoie urgenta de cele doua costume comandate in saptamina precedenta si ca ele trebuie sa fie terminate cel mai tirziu a doua zi, dupa-amiaza.

ma uitam cu groaza la balan. la inceputul primaverii venise la mine cu un mandat de perchezitie. n-a gasit decit cartea lui ilya ehrenburg, recent aparuta in franceza, despre caderea parisului. avind o carte scrisa de un autor sovietic era motiv suficient sa ma aresteze. am fost inchis la chestura timp de doua ore, mi s-au aplicat citeva palme… suportabile si am fost eliberat. dar agentul balan a devenit un „fidel" client al tatii, fara a-l costa nimic. era un mod de viata tipic romanesc…
ca sa poata face fata cerintei lui leahu, tata a concentrat pe cei mai buni lucratori si impreuna cu ei a terminat – lucrind toata noaptea – comanda chestorului. un ucenic, acompaniat de mama mea, a transportat costumele la adresa domnului leahu, pe strada lascar catargiu.
obosit, tatal meu a dat liber muncitorilor si s-a culcat sa se odihneasca. dupa o ora am auzit prima alarma aeriana si am coborit in adapost. un adapost ridicol, sapat in mijlocul curtii, de doi metri adincime, acoperit cu pamint, care putea adaposti cel mult o duzina de persoane.

 

#8 Iuliana. 18.01.2009 07:24

• Raspunde

doua bombe au cazut in regiunea garii, fara mari pagube. in schimb, groaza, disperarea s-au raspindit in oras. in iasi, capitala moldovei, aproape de front, nu exista practic nici o aparare eficace antiaeriana.
dupa alarma, iesind din adapost, mama, preocupata, il intreaba brusc pe tata: „de ce oare s-a grabit leahu sa-si capete urgent hainele?". ceva neobisnuit plutea in aer, ceva neobisnuit de grav. ca o mimoza, sensibilitatea mamei ii dadea fiori de groaza.
a doua zi, miercuri, 25 iunie, i-am facut mamei o serie de comisioane, facindu-i cumparaturi de la bacania leibovici, bine aprovizionata cu cele necesare bucatariei. in fuga mi-am vizitat verisorii – calman si mendel – legati tustrei printr-o afectiune reciproca, durabila. exact vizavi de noi locuia colegul meu de scoala emil schã¶nfeld. l-am vizitat cu scopul bine definit de a imprumuta ultima editie din larousse, fascinat dintotdeauna de sectia de istorie si de geografie, care-mi permitea sa fug de realitate si sa-mi imaginez ca hoinaresc in lumea larga. tatal sau, domnul schã¶nfeld, era librar. cei trei copii ai lui, emil, izu si elvira, fusesera obligati de parinti sa nu paraseasca casa, in timp ce el facea in librarie, cu obloanele trase, inventarul marfurilor, mai ales obisnuitele ustensile de scoala, dar de cea mai buna calitate.



joi 26 iunie 1941
n-a fost o zi obisnuita! nu-i dadusem nici un semn de viata prietenei mele jana. aniversarea zilei ei de nastere nu fusese de bun augur. era imperios s-o vad, sa stam de vorba.
intre noi nu se infiripase marea dragoste, cind efluviile sentimentale pot atinge stelele de pe cer. exista in schimb o prietenie de mare fidelitate, o incredere reciproca lipsita de secrete. puteam vorbi despre totul si toate. impreuna nu ne plictiseam. eu stiam sa ascult cele spuse de ea, poate chiar cele tainuite de ea parintilor. era frumoasa, de o frumusete originala. blonda cu ochi negri, scinteietori de inteligenta si umor, era mai mult decit atractiva. dar atunci, eram inca un baietandru, indragostit platonic de actrite, in genul bette davis. valorificam prietenia janei, dar nu indrazneam sa merg prea departe. important pentru mine era ca ne simteam bine impreuna si nu ne plictiseam niciodata, gasind subiecte de discutie. amindoi aveam pasiunea lecturii.

nu mult dupa ora zece, ajunsesem la ea. parintii nu erau acasa. inginerul brill era reprezentantul companiei ford pentru moldova si se dusese sa baricadeze depozitul de piese de schimb pentru automobile.
la citeva minute dupa sosirea mea, alarma aeriana a inceput sa urle. nu mai aveam timp sa mergem spre adapostul antiaerian, auzind bubuitul bombelor care cadeau nu departe de noi. ne-am ascuns sub o masa din stejar masiv, inghemuindu-ne unul spre celalalt, cu inima batind de frica. dupa vreo cinci minute alarma a incetat. am respirat usurati. nu a trecut mult si parintii janei s-au intors, multumiti ca m-au gasit acasa la ei.

 

#9 valeria 18.01.2009 07:24

• Raspunde

imediat apoi, am tras o fuga spre casa noastra.
intrarea in curte se facea printr-o bolta, cit lungimea unui magazin la strada. depasind intrarea, negru mi s-a facut inaintea ochilor. apartamentul nostru de la parter disparuse. in locul lui un vid imens se sprijinea pe darimaturi. toate intrarile erau blocate de frinturi de caramizi, de nisip si de bucati de lemn. nici un geam nu mai exista.
dar unde-mi sint parintii? sub soarele stralucitor de sfirsit de iunie nu se vedea umbra de om. insa usa adapostului era intacta. am deschis-o, am coborit cele citeva trepte si le-am spus tuturor sa iasa afara din transee. parintii, familia blanarului daniel cu cele doua fete tremurinde si doamna rechler au iesit in curte, tinind palmele pe urechi, asurziti de bubuitul exploziei.
uitindu-se in jur, mama si doamna rechler au izbucnit in plinsete, nemaivazind apartamentele respective, unul deasupra celuilalt. bomba distrusese podul, etajul si parterul din dreapta curtii. restul era intact. tintuit de vedenie, tata, care nu era pios, le-a murmurat celor doua femei: „multumiti-i lui dumnezeu ca sintem in viata."
m-am catarat cu atentie pe darimaturi, improvizind din caramizi un fel de scara oblica. sus de tot fiind, mi-am dat seama ca bucataria si sala de baie sint intacte. singur nu puteam face mai nimic. i-am cerut mamei sa se duca pina la fratele ei herman si sa-i roage pe cei doi veri ai mei, calman si mendel, sa vina la noi sa ma ajute. de la proprietarul casei, domnul leon mayer, care nici n-ajunsese sa intre in adapost, am obtinut doua lopeti, o sapa si un cos mare in care puteam pune bucati de caramizi, fragmentele de scinduri si molozul.
cu ajutorul verilor mei am reusit in mai putin de doua ore sa degajam iesirea la bucatarie si sa batem scinduri in locul geamurilor si al ferestrei. spontan, familia daniel ne-a adus doua saltele, ca parintii sa poata dormi in bucatarie. pentru mine au gasit niste perne si o patura, pe care le-am folosit sa injghebez un pat deasupra darimaturilor. frint de oboseala, am dormit pe cit se poate de bine la lumina lunii. dar eram vioi si cu mintea clara a doua zi in zori.
sa tot ai toata viata numai douazeci de ani!


vineri 27 iunie 1941
din zori, cu o lopata, am inceput singur sa degajez molozul care bloca sala de baie. ideea mea era sa sap un put, de un metru in diametru, cu mici intrinduri laterale unde as putea sprijini picioarele.
spre ora 8 au aparut verii mei, insotiti – supriza – de bogdan. cu o mica diferenta de virsta, bogdan era cel mai puternic dintre noi si cel mai priceput. dupa scoala de arte si meserii, lucrase in constructii si, preluind conducerea echipei, a organizat un fel de lucru pe banda. am reusit astfel sa construim putul de intrare spre sala de baie. prevazator, bogdan a captusit peretii cu niste birne, ca nu cumva ploaia sa darime migala noastra.
aducindu-ne o cafea, cu piine si unt, mama l-a imbratisat pe bogdan. vadit emotionat, el m-a luat deoparte si mi-a soptit:
– asculta-ma bine, jacut! in diferite cartiere, au fost pictate cruci mari, vizibile, pe fiecare casa locuita de romani. multa lume, din cartierele mai bogate, a parasit orasul. strazi intregi sint pustii. lucruri teribile se pregatesc pentru evrei. trebuie sa te ascunzi!
– unde?
– eu vreau si pot sa te ajut. peste doua luni voi fi incorporat intr-o unitate de geniu si nu voi mai fi la iasi.
– nu-mi pot parasi parintii. singur, nu ma intereseaza.
– te inteleg. faci cum iti dicteaza inima.
toata ziua am carat molozul spre un zid gol, fara usa sau fereastra. era foarte cald, dar mama si vecinii ne aduceau apa si tartine. pina si tinuta, fetita de 12 ani, ne aducea apa proaspata intr-o caldarusa de copil. inimoasa mai era; copia atmosfera din familia daniel.

am avut doua vizite, fugare, la propriu.
gardianul de post a venit sa vada darimaturile si, dupa un lung suierat de buza, a plecat. un reprezentant al comunitatii a venit sa intrebe daca sint victime. dupa raspunsul nostru negativ, a intins-o.
si asa a trecut ziua de vineri.
tuspatru facusem o treaba foarte buna. intrevedeam posibilitatea sa putem intra, in vreo doua zile, in camera mea, jumatate darimata, unde dulapul meu cu carti aparea intact.

 

#10 Iuliana. 18.01.2009 07:24

• Raspunde

simbata 28 iunie 1941
n-a fost o zi ca celelalte! nici verii mei, nici bogdan nu s-au aratat. singur, lucrind de zor, am reusit sa intru in camera de baie, in buna stare de functiune, conductele de apa nefiind atinse de explozie. numai ferastruica care dadea spre casele teodoru era sparta. putul de intrare avea cam doi metri in lungime si in jur de optzeci de centimetri in diametru. gaurile din peretii consolidati imi permiteau sa fac un fel de ascensiune originala, mai mult ca miner decit alpinist.

ducindu-ma sa aduc parintilor aceasta veste buna, i-am gasit in bucatarie cu fata lunga si ochii intunecati. mama, iesind pe strazi, vazuse aproape de sediul corpului iv de armata, vizavi de mitropolie, un afis mare care proclama: „omoriti *****ii! fiecare ***** este comunist! sa-i lichidam pentru totdeauna pe cei care ne ameninta!"
fara sa mai zic nimic, am asociat in minte ce vazuse mama cu cele spuse in ajun de bogdan. as fi putut gasi o ascunzatoare, dar nu ma simteam in stare sa-i las singuri pe parinti.
ca sa nu ma las dus de ginduri negre, m-am apucat cu inversunare sa scormonesc singur prin darimaturi, ca sa construiesc un al doilea put spre camera mea. era o treaba grea: sapa, lopateaza, transporta molozul, toate cereau timp. era foarte cald, cu toate ca eram numai in pantaloni scurti, dar cu ghete de iarna si ciorapi trei sferturi ca sa ma apar de cuie si de virfurile pietrisului. transpiram, nisipul imi ardea gitlejul si-mi inrosea ochii. am binecuvintat-o pe mama, care s-a catarat sa-mi aduca o caldare de apa rece, sa-mi sting setea, si sa-mi frec ochii. mi-a spus ca strada era pustie, dar roiau patrule de jandarmi.

am lucrat ziua intreaga. dormind pe darimaturi, am auzit noaptea impuscaturi repetate venind dinspre strada pacurari. alarma aeriana neintrerupta nu m-a lasat sa ma odihnesc. am zarit semnale luminoase lansate din avioane, dar nici o explozie de bomba. vecinii si parintii au coborit in adapost, dar eu am preferat sa-mi cobor asternutul in baie si sa zac acolo. imi faceam in gind un calcul sumar de probabilitate si mi-am zis ca o noua bomba nu poate sa cada in acelasi loc. calculul statistic de „inalt nivel" s-a dovedit a fi corect…
pentru atitia altii a fost o noapte sinistra.
mi s-a povestit in zilele urmatoare cite grozavii s-au petrecut in aceasta noapte de simbata spre duminica a anului „de gratie" 1941.


duminica 29 iunie 1941
imi trebuie mult curaj sa evoc aceasta zi de spaima prea adinc sapata in constiinta mea. cit de bine ii inteleg pe toti cei care au trait in acele zile si au luptat apoi sa construiasca tara sfinta si s-o apere impotriva tuturor vicisitudinilor. de cite ori, mult prea tirziu, am regretat ca nu am fost si eu acolo in 1948, si in 1967, sa lupt dindu-mi viata pentru cea mai nobila cauza a evreilor.
duminica aceea ma urmareste si ma dojeneste pentru o viata ratata, nu pe plan profesional, ci pe planul celei mai firesti tendinte umane, impotriva tuturor facilitatilor, legate de un loc natal si de o limba materna.
daca la virsta de 80 de ani, memoria mea pastreaza vie durerea suferita la 20 de ani, aceasta inseamna ca cruzimea ei a fost aproape indescriptibila.
mai am prieteni sau simple cunostinte care mai sint printre supravietuitorii acelei zile teribile, macabre, din 29 iunie 1941. ei se gasesc imprastiati in lumea intreaga, la montrã©al, la toronto, la paris, la new york, la frankfurt, la geneva, dar cei mai multi sint in israel. le-am scris, i-am intrebat daca isi mai amintesc de duminica din 29 iunie 1941. toti mi-au raspuns cu aceleasi cuvinte: „ca si cind a fost ieri."
„ieri, era genocidul de la iasi"
cel pe care l-am trait si eu, nu in totalitate ca tatal meu, ca prietenii mei: bernard gropper, lica finkelstein, marcel blum, lica smilovici, emil schã¶nfeld si putinii altii care s-au risipit in lumea larga.
notiunea de totalitate implica chestura si trenurile mortii.
dar eu gindesc mult prea egocentric cind ma refer la pogrom; este numai infinitul mic trait de mine. realitatea genocidului trebuie multiplicata cu zeci de mii. erau la iasi in 1941, 50 000 de evrei. pentru toti, supravietuitori sau decedati, duminica cea neagra a fost pogromul, primul act al shoah-ului, un genocid romanesc.

sa revin la familia mea.
dimineata, in jurul orei 10, o patrula formata din trei jandarmi, doi sergenti de strada si doi badarani civili cu ciomege, au intrat in casa noastra. eram singur afara linga ruinele casei. mirat, un jandarm m-a intrebat ce s-a intimplat aici: „o bomba a explodat aici in timpul bombardamentului de joi", i-am raspuns. au inceput sa rinjasca zicind: „nici rusii nu au nevoie de *****i!"
apoi au deschis toate usile, au racnit sa iasa toata lumea afara, au scotocit sub paturi, s-au urcat in pod, au fortat usile inchise si ne-au adunat pe toti in curte. in afara de mine si tata mai erau domnul daniel si domnul mayer. intr-un alt grup erau femeile si fetita de 12 ani, tinuta. nu au putut intra in magazinul de bijuterii, din cauza usii de fier. stiau exact cine este proprietarul si domnul mayer le-a dat cheile. doi dintre jandarmi si un sergent l-au imbrincit pe domnul mayer, cei doi civili, celalalt jandarm si al doilea sergent ne-au scos din curte pe cei trei barbati si – obligindu-ne sa tinem miinile pe cap – ne-au dus in strada, impingindu-ne spre piata cuza voda si spre chestura. am ingalbenit cind am vazut o fetita moarta in fata magazinului hirschinsohn, iar la coltul strazii am recunoscut cadavrul domnului smilovici, tatal colegului meu lica, singurul care avea o masa de ping-pong. nu eram singurul grup de barbati. in jurul nostru, erau alte grupuri cu barbati, batrini si chiar copii. in unele grupuri se aflau si femei. cu totii, tineam miinile pe cap, ceea ce usura treaba civililor care ne bateau cu bite si rangi de fier.
loviti, unii dintre noi schingiuiti, ne-am tirit picioarele pina la chestura. la intrarea in curtea chesturii se gaseau, la o masa de birou, doi comisari care ne comandau sa inaintam spre fundul curtii. aproape de masa, la dreapta si la stinga intrarii, era un sir de soldati nemti si romani cu bite care sistematic se abateau asupra capetelor noastre. pe o mica terasa, aproape de intrare se gaseau citiva soldati si ofiteri nemti purtind uniforma organizatiei todt. era prima oara in ziua aceea cind vedeam ofiteri nemti.
eram obligati sa inaintam, pentru ca din spate eram impinsi de noile grupuri care veneau, valuri, valuri in urma noastra. trebuia sa le facem loc sa patrunda in acest blestemat loc, unde multi dintre ei vor fi surprinsi de aripile mortii. cu toata aceasta invalmaseala, ma tineam de mina cu tata. am ajuns astfel pina aproape de zidurile care delimitau curtea chesturii de casele din jur: spre sud, casele jurist, spre apus, cinematograful sidoli, iar spre nord, aleea alecsandri. nu departe de noi i-am zarit pe cei doi veri ai mei si pe colegii mei de la politehnica, albin carol si solomon isac. ne-am salutat din ochi, ochi ingindurati.

 

Vezi toate »