STEPHEN HAWKING: "Sunt MAI FERICIT ACUM decât înainte SĂ MĂ ÎMBOLNĂVESC". Află cum îşi trăieşte viaţa fizicianul imobilizat într-un scaun cu rotile

STEPHEN HAWKING: "Sunt MAI FERICIT ACUM decât înainte SĂ MĂ ÎMBOLNĂVESC". Află cum îşi trăieşte viaţa fizicianul care "vorbeşte" cu ajutorul muşchilor obrazului sursa reuters

La 21 de ani, Stephen Hawking a fost diagnosticat cu scleroză laterală amiotrofică (ALS), o boală care, de obicei, ucide în mai puţin de cinci ani. Totuşi, fizicianul trăieşte şi astăzi (la 69 de ani) şi este autorul unora dintre cele mai importante cercetări din domeniul fizicii şi astronomiei, scrie New York Times, publicaţie care a reuşit să îi ia savantului un interviu.

În anii '60, a explicat proprietăţile găurilor negre, în 1973, a aplicat teoria relativităţii a lui Einstein în mecanica cuantică, în 1988, a scris o carte despre limitele universului, care s-a vândut în 10 milioane de exemplare şi a fost pe lista bestsellerurilor timp de doi ani.

Cum a decurs interviul: întrebările i-au fost citite de-a lungul mai multor zile

Paralizat aproape în totalitate, Hawking poate "vorbi" doar printr-un simulator computerizat. Pe ecranul ataşat scaunului său cu rotile se derulează cuvintele cele mai comune din limba engleză. Cu ajutorul muşchiului obrazului, fizicianul transmite ce cuvânt vrea să folosească. În acest mod construieşte Stephen Hawking propoziţii, pe care computerul le transformă în vocea metalizată atât de cunoscută fanilor fizicianului.

Este un proces epuizant şi care consumă foarte mult timp. Totuşi, este singurul mod în care Hawking rămâne conectat la lume: el conduce un centru de cercetare din Cambridge (Marea Britanie) şi ţine lecţii deschise în toată lumea, din Franţa până în Fiji.

Invitat în SUA pentru o astfel de lecţie, el şi-a făcut timp să acorde un interviu pentru New York Times. Întrebările au fost pregătite dinainte şi trimise fiicei lui Hawking. Pentru a nu-şi obosi tatăl - foarte slăbit de o altă boală, care era să-l ucidă în urmă cu doi ani -, Lucy (40 de ani) i-a citit întrebările de-a lungul mai multor zile. Apoi, jurnaliştii s-au întâlnit cu Hawking şi au ascultat împreună răspunsurile înregistrate.

New York Times: Domnule Hawking, cum arată o zi obişnuită pentru dumneavoastră?

Stephen Hawking: Mă trezesc şi merg la biroul meu, unde lucrez cu studenţii şi colegii mei de la Universitatea Cambridge. Folosind e-mailul, comunic cu oamenii de ştiinţă din întreaga lume.

Evident, din cauza dizabilităţii mele, îmi trebuie asistenţă. Dar am încercat mereu să depăşesc limitările condiţiei mele şi să trăiesc viaţa din plin. Am călătorit în toată lumea, din Antarctica până la gravitaţie zero. (Pauză) Poate într-o zi voi ajunge şi în spaţiu.

Scrisori către alte forme de viaţă

NYT: Dacă ar fi să trimiteţi un mesaj în spaţiu, cum ar suna acesta?

SH: Am mai spus că nu ar fi o idee bună să contactăm extratereştrii, pentru că ar putea fi atât de avansaţi comparativ cu noi, încât civilizaţia noastră s-ar putea să nu supravieţuiască "experienţei".

Dar nu am niciun dubiu că, dacă am fi contactaţi de astfel de creaturi, am vrea să răspundem. Cred că este un test bun pentru tineri să încerce să compună scrisori către alte forme de viaţă, deoarece acest lucru le cere să se gândească la rasa umană şi la planeta noastră ca un tot. E interesant să vezi cum ar defini un student cine suntem şi ce am făcut.

Un documentar cu Stephen Hawking

"Nu îmi plâng de milă, pentru că alţii o duc mult mai rău"

NYT: Nu vreau să vă jignesc, dar am citit opiniile mai multor experţi care spun că dumneavoastră nu aveţi cum să suferiţi de ALS, pentru că vă descurcaţi mult prea bine pentru un pacient cu această boală. Cum comentaţi asemenea speculaţii?

SH: Poate nu am cea mai comună boală neuronală, care omoară în doi-trei ani. Cu siguranţă m-a ajutat foarte mult că am o slujbă şi că am fost îngrijit foarte bine.

Nu prea am multe lucruri pozitive de spus despre boala mea neuronală. Dar m-a învăţat să nu îmi plâng de milă, pentru că alţii o duc mult mai rău. Sunt mai fericit acum decât înainte să mă îmbolnăvesc. Sunt norocos că lucrez în fizica teoretică, unul dintre singurele domenii unde dizabilitatea nu este un handicap serios.

NYT: Băzându-vă pe experienţa dumneavoastră, ce i-aţi sfătui pe suferinzii de ALS?

SH: Sfatul meu ar fi să se concentreze pe lucruri pe care dizabilitatea nu îi împiedică să le facă. De asemenea, să nu regrete lucrurile cu care interferează boala.

"Marele accelerator de particule va atinge abia peste doi ani potenţialul maxim"

NYT: Vă dezamăgeşte lipsa de rezultate a Marelui accelerator de particule (LHC)?

SH: E prea devreme să ştim ce a descoperit LHC, abia peste doi ani va atinge potenţialul maxim. Atunci, energia pe care o va atinge va fi de cinci ori mai mare decât a oricărui alt accelerator de particule.

Putem să ghicim ce vom afla, dar experienţa ne arată că, de fiecare dată când studiem o arie nouă, descoperim lucruri la care nu ne aşteptam. În acest punct devine fizica interesantă, pentru că învăţăm ceva nou despre univers.

NYT: V-aţi aşteptat ca volumul dumneavoastră, "A brief history of time" ("Scurtă istorie a timpului"), să aibă atât de mult succes?

SH: Nu mă aşteptam să fie un bestseller. A fost prima mea carte cunoscută şi a suscitat un interes enorm. Iniţial, mulţi oameni au considerat-o greu de înţeles. Astfel că am decis să scriu o nouă versiune, mai uşor de urmărit. Am introdus noi studii şi am scos părţile mai tehnice.

Asta a rezultat într-o nouă carte, "A briefer history of time" ("O şi mai scurtă istorie a timpului"), care este mai accesibilă.

"Cei trei copii ai mei mi-au adus o bucurie imensă"

NYT: Ultimele luni, aici pe Pământ, au fost devastatoare. Ce impresie v-au lăsat cutremurele, revoluţiile şi pericolul nuclear?

SH: Am fost în Japonia de foarte multe ori şi oamenii de acolo m-au tratat cu multă ospitalitate de fiecare dată. Sunt mâhnit de ceea ce au păţit colegii şi prietenii mei, care au suferit aşa un eveniment catastrofal. Sper că se va face un efort internaţional, pentru a ajuta Japonia să-şi revină.

Noi, ca specie, am supravieţuit multor dezastre naturale şi multor situaţii dificile, iar spiritul uman este capabil să reziste acestor nenorociri teribile.

NYT: Dacă ar fi posibil să călătoriţi în timp, care este unicul moment la care v-aţi întoarce?

SH: M-aş întoarce în 1967, când s-a născut primul meu copil, Robert. (n.r. este interesant că Hawking nu a ales un moment dinainte de boală. Primul său copil s-a născut la patru ani după ce fizicianul a fost diagnosticat cu ALS). Cei trei copii ai mei mi-au adus o bucurie imensă.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine