Publicat

30

august

2013

08:30

900

vizualizări

Când SINDROMUL NU devine DA, dar... Unde se rupe firul diagnosticului: Interviu cu fostul şef al psihologilor militari. VIDEO

Când SINDROMUL NU devine DA, dar... Unde se rupe firul diagnosticului: Interviu cu fostul şef al psihologilor militari. VIDEO

Dacă în interiorul Armatei există un NU uniform când vine vorba de tulburarea de stres posttraumatic (TSPT) – explicat fie printr-un sistem considerat „fiabil, funcţional şi premiat”, în afara ei, apare DA-ul. DA, există cazuri, DA, este firesc să existe. Acestea au fost răspunsurile pe care le-am primit din partea psihologului dr. Edmond Cracsner, unul dintre principalii experţi ai României pe tema stresului posttraumatic. Mai mult, Cracsner a ocupat o funcţie foarte relevantă pentru a discuta despre stresul posttraumatic la militarii români. Până în 2008, a condus Secţia de Psihologie Militară (cu numele actual, Laboratorul Psihologic) din Statul Major General. A fost succedat în funcţie de colonelul psiholog dr. Adrian Prisăcaru, intervievat şi el de gândul.

Documentarul rănilor invizibile ale Armatei române

Cracsner exclude scenariul oficial al Armatei, potrivit căruia nu au existat cazuri de stres posttraumatic în rândul militarilor întorşi din Irak sau Afganistan. Spune în schimb că, deşi există „cu siguranţă” cazuri individuale, nu se poate vorbi despre un sindrom de tipul Sindromului Golfului, adică un fenomen la scară largă al TSPT în rândul militarilor noştri. Marea problemă, însă, este nediagnosticarea – deşi un psiholog identifică simptome ale stresului posttraumatic la un soldat întors din misiune şi îl trimite mai departe la medicul psihiatru pentru diagnostic, acest diagnostic nu se pune niciodată. Se aleg alte tulburări: depresii, anxietăţi, etc. O altă problemă, mai spune Cracsner, este de mentalitate în sistem – acelaşi sistem din care a făcut şi el parte: aici, expertul se referă tocmai la ceea ce pare a fi un sindrom, Sindromul NU. Negarea din capul locului.

„Clar că sunt militari care au suferit sau suferă de stres posttraumatic”

De ce există o reticenţă în Armata română de a se vorbi despre TSPT?, îl întrebăm. „N-aş spune că există o reticenţă. Cred că e o analiză pragmatică a situaţiei şi atunci clar că sunt militari care au suferit sau suferă de stres posttraumatic. Însă nu putem vorbi de fenomen”, este primul răspuns al psihologului dr. Edmond Cracsner. „Poate că şi – aveţi dreptate – atitudinea asta de negare din start, nici nu ţi se adresează bine întrebarea şi deja răspunsul este din start ‘nu, nu se întâmplă’... Negarea nu este o soluţie”, spune psihologul mai târziu.

Cracsner, care este şi preşedintele filialei bucureştene a Colegiului Psihologilor din România şi, în acelaşi timp, lector universitar, a intrat în Statul Major General (SMG) în 1994. Până în 2008, când a fost trecut în rezervă, povesteşte că a avut diverse funcţii în domeniul asistenţei psihologice, asigurării psihologice pentru luptă şi suportului psihologic.

Trauma supravieţuitorului

Despre subiectul nostru, are un mesaj despre normalitate, despre ceea ce e considerat acceptabil în război: „Totodeauna am fost întrebat de astfel de lucruri – dacă la noi sindromul Golfului, de exemplu, este valabil. Spuneam că sunt persoane afectate într-o mai mică sau mai mare măsură, dar asta nu înseamnă că acest lucru este generalizat, că putem vorbi de un fenomen, că el s-a difuzat în masă faţă de alte armate. Există explicaţii şi de natură obiectivă, şi de natură subiectivă vizavi de în ce măsură putem vorbi de un fenomen sau de o extindere a stresului posttraumatic la nivelul militarilor români”.

Pe urmă, încearcă să ne convingă: „Fără discuţie - şi dvs. realizaţi acest lucru şi oricine poate să înţeleagă aspectele acestea –, un participant în teatrul de operaţii care efectiv a suferit un şoc emoţional asistând la moartea colegului sau fiind participant la o acţiune de luptă sau chiar o misiune de bune intenţii – dar mergând pe o autostradă, spre exemplu în Afganistan, TAB-ul respectiv calcă pe o mină, pe un dispozitiv improvizat - , cel  care este supravieţuitor cu siguranţă că va fi traumatizat. În ce măsură, cât va fi afectat, dacă s-a intervenit la timp, dacă militarul - şi cu siguranţă el a fost pregătit, instruit să facă faţă unor astfel de situaţii – rămâne de văzut”, ne mai spune psihologul, după care ne repetă, la fel cum o va mai face pe tot parcursul interviului, în eventualitatea în care suntem în căutarea unui fenomen inexistent: există cazuri, dar individuale. Nu există fenomen.

„Dar individual persoanele pot fi afectate. Fără discuţii”.

„Realizaţi!”

După mai bine de zece minute în care a încercat să ne convingă că există cazuri – individuale, nu în masă – de stres posttraumatic în Armata română, îi spunem că este singurul om care provine din sistem care contrazice Sindromul NU. O precizare care pare să îl surprindă sincer şi după care răspunsurile devin mai nuanţate.

 „N-aş vrea să cred că eu sunt primul care face o astfel de afirmaţie. Eu am mai participat la discuţii, la interviuri şi am spus lucrul acesta. Mai mult decât atât, sunt lucrări publicate, în care spunem că există situaţii, există simptome, dar nu există un sindrom, nu există un fenomen al stresului posttraumatic. Raportându-ne statistic, procentele nu relevă fenomenul ca atare, dar indivizi care să fie afectaţi sunt cu siguranţă”, răspunde psihologul. „Realizaţi! – om care este rănit în teatrul de operaţii, care a suferit şocul unei morţi iminente, care a trecut printr-o situaţie dramatică, şi-a pierdut un membru şi aşa mai departe. Nu se poate să nu afirmăm că există anumiţi indicatori care ne pot direcţiona spre – nu neapărat un diagnostic - , dar spre o decizie psihologică în care să spunem că, într-adevăr, există elemente care definesc stresul posttraumatic”, completează el.

Stresul, cel mult pe hârtie

A vorbit despre lucrări publicate pe această temă în care sunt descrise simptomele de stres posttraumatic întâlnite la militarii noştri. O astfel de lucrare este „Evaluare psihologică a personalului din teatrele de operaţii” (documentul, care a apărut în numărul 3/2005 al revistei „Spirit Militar Modern”, poate fi văzut AICI). În acest document se vorbeşte despre existenţa stresului posttraumatic în rândul a patru loturi de militari români (Iaşi, Focşani, Dej, Craiova) aflaţi în Afganistan între 2003 şi 2004, care au fost monitorizate de MApN. Sunt descrise simptomele („amintiri recurente, vise cu conţinut terifiant” etc.), este „confirmată” „existenţa şocului posttraumatic”, dovadă stând şi „refuzul sau incapacitatea unora dintre cei evaluaţi de a relata un anumit aspect al evenimentului traumatizant sau de reactivitatea fiziologică a acestora la stimuli ce evocau evenimentul”. Concluzii normale, mai ales dacă luăm în calcul că, în 2003, în perioada în care a fost monitorizat, lotul Iaşi a pierdut în Afganistan, în urma unui atac, doi oameni, tragedie ce i-a afectat şi pe colegii lor, care s-au confruntat mai ales cu coşmaruri şi retrăirea experienţelor traumatice.

Prima semnătură de pe acest studiu este a lui Edmond Cracsner, pe atunci şeful Secţiei de Psihologie (actualul Laborator Psihologic) din SMG. Cea de-a doua semnătură este a lui Adrian Prisăcaru, actualul şef al structurii, care, în interviul acordat gândul, spune că, de fapt, nu au existat niciodată simptomele necesare unui diagnostic, ci doar manifestări sporadice. De precizat că, în 2003, col.psih. Adrian Prisăcaru a fost şase luni în misiune în Afganistan.

Câte diagnostice? „Aici este problema la care ajungem”

Îl întrebăm pe psihologul Edmond Cracsner, în condiţiile în care spune că există şi au existat „fără discuţii” militari cu TSPT, câte diagnostice au fost puse în cei opt ani în care a condus psihologia militară din România.

„Aici este problema (zâmbeşte, n.red.), aici este problema la care ajungem. Deci diagnostice – discutăm în termeni medicali acum, nu psihologici -, eu nu am ştiinţă de astfel de diagnostice, dar cu siguranţă, elemente care au putut conduce la astfel de diagnostice au existat. Că ele nu au fost puse sau în ce măsură au fost puse, eu nu am o statistică. Poate că şi de aici concluzia la care aţi ajuns dvs., anume că nu există persoane diagnosticate, identificate cu stres posttraumatic”, ne răspunde şi îi explicăm că nu este concluzia noastră, este poziţia structurii din care a făcut parte.

„Poate că diagnosticele au fost puse sub o altă formă, sub o altă tulburare, fie de depresie, fie de anxietate generalizată (...) Dar cu siguranţă există (cazuri de TSPT, n.red.)”, continuă psihologul.

„Aici nu este problema mea”

În aceste condiţii, cum se explică şi, mai ales, cum se rezolvă problema diagnosticării, dat fiind că TSPT nu poate fi tratat şi ţinut sub control dacă nu este diagnosticat ca atare.

„Repet, poate că diagnostice nu sunt în sensul acesta. Într-adevăr, ca să tratezi o boală, trebuie să o diagnostichezi, fără un diagnostic adecvat, greu de presupus că vei avea şi măsurile de intervenţie adecvate şi eficiente”, admite el. „Dar diagnostic efectiv, eu nu am ştiinţă de o astfel de situaţie, pentru că nu sunt medic, nu lucrez în zona medicală, ci în cea a asistenţei psihologice şi persoanele, normal, militarii pe care psihologii din armată îi au în asistenţă întâmpină astfel de simptome, astfel de descrieri ale stresului posttraumatic”, spune psihologul, după care pasează responsabilitatea: „Că nu a fost pus un diagnostic, aici nu este problema mea, este problema medicului psihiatru. Dar în studiile pe care le-am făcut, noi am identificat o serie de caracteristici, elemente de specificitate ale stresului. Numai că psihologul nu are calitatea de a lua o decizie, de a pune un aviz de această manieră”.

Îi atragem atenţia, însă, că psihologul, deşi nu are calitatea de a diagnostica, are mijloacele necesare. El, mai mult decât oricine altcineva, a avut aceste pârghii la dispoziţie cât a fost în SMG şi în cei opt ani în care a condus Secţia de Psihologie putea să rezolve problema nediagnosticării, dacă ştia că simptomele există.

„Categoric”, intervine el. „Dar s-a şi intervenit. S-a intervenit pe ceea ce s-a luat ca decizie din punct de vedere psihologic. Dacă s-a constatat că militarul X are anumite elemente care se regăsesc într-o anumite descriere, s-a asigurat suport psihologic”, explică el. „Intervenţia psihologică se desfăşoară în conformitate cu nişte dispoziţii, metodologii speciale, care pregătesc militarii, astfel încât ei să facă faţă stresului în general – profesional, de luptă – pe trei paliere: înainte, în timpul şi după misiune”, adaugă. Pe toată această perioadă, mai spune psihologul Edmond Cracsner, militarul este monitorizat.

„Din punctul ăsta de vedere, chiar avem realizări extrem de bune”

În momentul în care militarul este internat în spitale de specialitate, este sarcina medicului psihiatru să pună un diagnostic. „De regulă, militarii noştri şi mai ales cei care au fost afectaţi de lucrul ăsta au o cauză reală – pierderea unui membru, arsuri pe o mare suprafaţă a corpului, plăgi prin împuşcare - , cu siguranţă au şi astfel de trăriri (asociate TSPT, n.red.). Acum, că diagnosticul este pus ca fiind stres posttraumatic sau fiind o anxietate generalizată sau o depresie de o anumită intensitate este chiar problema psihiatrului. Iar din punctul ăsta de vedere eu nu am statistici”, repetă expertul. Nimeni nu are, completăm noi, o precizare pe care o contrazice.

„Nu cred, nu cred. Chiar dacă s-ar încerca să se ofere mai puţine informaţii din zona aceasta, nu putem, chiar nu putem spune că nu există simptome ale stresului posttraumatic. Elementele constitutive ale unui diagnostic de stres posttraumatic, odată identificate, ele sunt extrem de evidente, mai ales într-o astfel de tulburare”, ne spune.

În comparaţia cu alte ţări aliate, crede, la fel ca restul Armatei, că putem sta umăr la umăr cu orice membru NATO, „în sensul că avem structuri de asistenţă, de cunoaştere, de consiliere psihologică, facem demersuri în sensul acesta, avem specialişti pregătiţi în domeniu, ceea ce ne aliniază celorlalte state membre”. „Din punctul ăsta de vedere, chiar avem realizări extrem de bune”, consideră psihologul.

„Noi chiar ne putem mândri”. Statisticile altora

Mai sunt şi alte ţări fără statistici?, dorim să ştim. „Fiecare armată are statisticile sale. Cele mai evidente sunt cele oferite de armata americană şi poate că aceste statistici sunt atât de evidente şi pentru că armata americană şi participă la foarte multe activităţi, la foarte multe misiuni cu grad ridicat de risc – realizaţi că una este să fii combatant direct în teatrul de operaţii, alta e să fii în asigurarea unor activităţi de luptă, pentru că sarcinile şi riscurile sunt diferite; numărul de militari participanţi e mult mai mare”, răspunde el, adăugând că ţine şi de nivelul de pregătire: „Noi chiar ne putem mândri”.

Potrivit unui studiu RAND Corporation din 2008 devenit de referinţă (îl puteţi citi AICI), până la 20% dintre militarii americani s-au întors din Irak şi Afganistan cu simptomele necesare unui diagnostic de TSPT. Alte cercetări vin şi ele cu statistici: 8% dintre militarii canadieni mobilizaţi în Afganistan între 2001 şi 2008 au fost diagnosticaţi cu stres posttraumatic, britanicii au o rată estimată la 4% şi că 2,9% dintre germanii mobilizaţi în Afganistan între 2009 şi 2010 sufereau, la un an după întoarcere, de TSPT (se crede că 45% dintre cazurile de TSPT din Armata germană rămân nediagnosticate şi netratate).

„Simptomele sunt prezente”

În ciuda absenţei unor statistici similare, şi în România „simptomele sunt prezente”, ne asigură din nou Edmond Cracsner. „Simptomele sunt prezente. Acum, dacă el este încadrat sau nu în acel tip de tulburare, e discutabil”, spune psihologul, după care dă un exemplu: „la un moment-dat, ştiu că erau înregistraţi 19 morţi dintre militarii români din teatrele de operaţii şi în jur de 70-80 de răniţi (în prezent, bilanţul a ajuns la 23 de morţi şi peste 130 de răniţi, n.red.). Vrând-nevrând, aceşti răniţi au trăit evenimentele respective, au simţit emoţiile, teama, frica, groaza în acele secunde. Nu putem spune că un militar care a fost împuşcat nu s-a gândit – instinctual măcar – la ceea ce putea să urmeze, şi anume o moarte - că a scăpat cu viaţă, că a rămas cu un traumatism, că are arsuri pe o anumită suprafaţă a corpului –, nu putem spune că omul acela nu suferă anumite simptome”, explică psihologul, care nu pune lipsa diagnosticelor neapărat pe teama de statistici sau de a nu face publice astfel de cazuri.

Teama de fenomen

„Cred că, per ansamblu, ideea aceasta de existenţă a unui fenomen sau teama că am putea să vorbim despre un fenomen ar putea crea anumite reticenţe. Cred că aici există această teamă: să nu cumva să creăm impresia că la nivelul unei structuri poate să apară un anumit fenomen. Nu. Ne este teamă de fenomenul respectiv ca atare sau dacă nu ne este teamă înseamnă că am făcut tot ceea ce a fost posibil ca el să nu devină fenomen. A crede şi a spune că nu avem persoane afectate e puţin probabil”, mai spune Edmond Cracsner, adăugând mai târziu că, dacă ne referim la cazuri individuale, „cu siguranţă, este imposibil să spui că nu există”.

Cazurile singulare nu pot fi negate, ele sunt evidente, subliniază psihologul. Problema este că, deşi militarul are simptomele respective, dacă diagnosticul medical nu e de TSPT, psihologul nu poate să facă afirmaţia asta: „Tot ceea ce poate să spună psihologul este că la militarul X s-au întâlnit simptomele astea, astea şi astea. Sindromul stresului posttraumatic, individual, îl putem identifica. Persoană care e mutilată jumătate din corp, care are un membru..., nu se poate să nu trăiască aceste experienţe”.

O sinucidere

Spre finalul interviului, deschidem un subiect sensibil, despre care s-a vorbit prea puţin în România: primul militar care a murit în Irak, în 2006, s-a sinucis. Este şi singurul caz de suicid consemnat de Armata română în timpul unei misiuni internaţionale. În vârstă de 28 de ani, din comuna vrânceană Năruja, caporalul Lili Dobre era angajat la Batalionul 280 Infanterie Focşani. Cu o logodnică însărcinată şi un tată paralizat acasă, s-a împuşcat în cap, în cort, după o misiune. În perioada premergătoare, comportamentul lui a atras atenţia psihologilor, însă nu a fost extras la timp şi, mai ales, nu s-au luat toate măsurile pentru a nu-i oferi acces la o armă.

Înmormântarea cap. Lili Dobre // FOTO: Ziarul de Vrancea

 „Îmi aduc aminte foarte bine situaţia, pentru că, în acea perioadă, aveam psiholog în teatrul de operaţii, chiar am avut discuţii cu vreo două săptămâni înainte pe această temă – era vorba chiar de militarul respectiv. El a fost în monitorizare, psihologul prezent în teatrul de operaţii a aplicat procedurile de rigoare. Din păcate, să zicem, o lipsă de atenţie, comportamentul pe care l-a afişat militarul înainte de actul suicidar, au condus la acest eveniment tragic”, rememorează psih. dr. Cracsner, care era, la vremea tragediei, şeful structurii psihologice a Armatei.

„O pierdere”

Pentru el, cazul acesta reprezintă o dublă pierdere: „o pierdere în primul rând de ordin emoţional, dar şi o pierdere profesională, în ideea în care până la urmă modul în care am gestionat acest eveniment, împreună cu psihologul din teatrul de operaţii...”. Se opreşte, după care explică faptul că, pe atunci, comunicarea, logistica şi procedurile de extracţie din teatru a unui militar nu erau încă puse la punct. „Da, e un eveniment trist. Din păcate, viaţa şi regimul militar îţi oferă foarte uşor şi mijloacele”, atrage atenţia psihologul.

După tragedie, s-a constituit o comisie de anchetă, numită de lt.col. Ştefan Bălan, comandantul batalionului.

De ce s-a sinucis Lili Dobre?

Îl întrebăm pe Edmond Cracsner care au fost, totuşi, rezultatele acestei anchete. De ce s-a sinucis Lili Dobre? Nu îşi aduce aminte detaliile, dar spune că „problemele au fost de trăire, de emoţie, de înstrăinare, însingurare, dorul de casă, probleme în viaţa personală”. „Au fost contexte multiple care l-au adus într-o situaţie de disperare. Când analizăm cazul de suicid, vom observa de fiecare dată că există o complexitate de factori – favorizanţi, predispozanţi. E o chestiune contextuală. Nu poate fi pusă doar pe seama faptului că militarul a fost în teatrul de operaţii şi teama, groaza, evenimentele care puteau să se întâmple cu el au fost cele care l-au afectat. Dimpotrivă, situaţia lui relaţională, emoţională, raporturile sale afective cu cei de acasă, în speţă cu logodnica, au fost mult mai intense ca trăire”, răspunde psih.dr. Cracsner.

La momentul respectiv, caporalul Lili Dobre nu avea simptome asociate stresului posttraumatic. „Nu a participat la evenimente care, într-adevăr, să îl pună într-o astfel de situaţie: nu a asistat la moartea unui coleg, nu a fost implicat în vreun incident, nu a trpit dramatic evenimentele acestea, ci ele au fost mai mult de ordin relaţional, afectiv cu cei din familie”.

Comandantul batalionului din care a făcut parte Lili Dobre, însă, s-a limitat la acea vreme la o explicaţie diferită: caporalul s-a sinucis „din motive numai de el ştiute”.

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
Reacţia total neaşteptată a Garbinei Muguruza după ce a UMILIT-O pe Simona Halep. Ce a declarat

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info