Publicat

7

ianuarie

2017

13:08

11759

vizualizări

Ce am învăţat de la părinţii care au urlat la mine că nu eram un copil ca toţi ceilalţi

Gândul vă propune o retrospectivă a celor mai bune interviuri ale anului trecut. Astăzi, scriitoarea Ana Barton

Ce am învăţat de la părinţii care au urlat la mine că nu eram un copil ca toţi ceilalţi

Gândul vă propune o retrospectivă a celor mai bune interviuri ale anului trecut. Astăzi, scriitoarea Ana Barton

Urletul şi crimele lui în mintea de copil. Da, cu Ana Barton, scriitor. Om care se luptă cu scrisul. Urletul? Este pedeapsa-temă pe care şi-a dat-o, umblând prin liceele şi şcolile Bucureştiului. Este una din înfricoşătoarele experienţe ale vieţii ei. Interviul despre urlet este despre coşmarul care o bântuie, a risipit-o, a pus-o pe luptă cu lumea. „Urletul ucide rostul de om. Copilul nu mai ştie ce e aia un om şi la ce(-şi) foloseşte. Îşi pierde încrederea în sine, dar şi pe aia în oameni. Devine trist şi suspicios. Se închide în el, dar, cel mai rău, se închide şi faţă de el. Nu se simte iubit şi, evident, nu învaţă să iubească”.

Părinţii au urlat

E o istorie dureroasă, Eugen. Părinţii m-au urlat că nu-nţelegeau de ce nu sunt un copil ca toţi copiii. De fapt, erau tare nefericiţi unul cu altul, asta a fost tot. Dar a durat mult până să-nţeleg eu asta. Virusul vinovăţiei a intrat de mult în mine şi n-a mai ieşit niciodată. Ca să nu mă cert cu cineva, eu şi azi spun: e vina mea. Mereu sper că asta ar putea potoli. De cele mai multe ori îmi şi iese fiindcă oamenii caută, înainte de orice altceva, ţapi ispăşitori. Dacă te oferi, e bine, le iese soarele. Păi, dacă pot s-o fac, să-i liniştesc, de ce să ţin eu soarele sub obroc, ce, e soarele meu?

Tânără, nu am urlat niciodată

 Maximum, de supărare, am plâns, cu lacrimi sau fără ele. Uite cum îmi aduci tu aminte de filmul ăla, oare The End of the Affair îi zice?, în care doamna casei face dragoste cu strigături cu amantul la etajul mansion-ului, şi de la parter se aude vocea soţului, proaspăt ajuns acasă. Amantul îngheaţă şi o-ntreabă îngrozit dacă e posibil ca soţul să-i fi auzit urletele erotice. Darling, şi dacă le-a auzit, nu-ţi face griji. El nu are cum să le recunoască, nu le-a auzit niciodată.

Mi-e ruşine că am ţipat ca părinte

Părinte, nu mai urlu, dar am urlat de câteva ori, cu ani mulţi în urmă, adică exact când a fost mai rău, când era copilul mic. Şi mi-e şi ruşine, şi mă şi doare că am făcut-o. Din păcate, în ce mă priveşte, a fost adevărat că preluăm comportamentele părinţilor noştri, inclusiv pe alea care ne-au chinuit pe noi. Mă bucur că am înţeles totuşi asta la un moment dat, iar urletul a plecat singur de la mine, fără să-l dau eu afară. Acum urlă copilul la mine, dar eu nu-i răspund la fel. Mă şi-ntreabă: Mami, dar tu nu te enervezi deloc, de ce eşti atât de calmă? Ba mă enervez, şi încă rău, dar caut să te-nvăţ pe tine că ţipetele nu aduc nimic bun, că nu rezolvăm nimic urlând. Ne liniştim şi vedem ce avem de făcut cu situaţia în pace.

Fata Anei, o rebelă

Nu se schimbă nimic în bine, nu se rezovă nimic dacă urli. Dar ea încă urlă des, e adolescentă, e rebelă, e normală. Bine măcar că urlă numai acasă, se năpusteşte numai asupra mea, eu sunt paratrăsnetul ei, pe mine îşi toceşte ghearele de pisică. E firesc asta, eu sunt cu ea şi lângă ea şi când urlă. I-am spus că o parte din urletele ei sunt urletele mele şi e absolut firesc să mi le-ntoarcă, dar nu e bine pentru ea să se dea urletului pentru că urletul consumă o energie pe care ar putea-o folosi la ceva măcar plăcut, dacă nu chiar şi util. Ştiu asta din experienţă.  

Crimele urletului

Urletul ucide rostul de om. Copilul nu mai ştie ce e aia un om şi la ce(-şi) foloseşte. Îşi pierde încrederea în sine, dar şi pe aia în oameni. Devine trist şi suspicios. Se închide în el, dar, cel mai rău, se închide şi faţă de el. Nu se simte iubit şi, evident, nu învaţă să iubească. Ajunge să creadă că nu merită să fie iubit şi nu are curajul să iubească. Nu-şi asumă riscuri, crezându-se un pierzător prin excelenţă. Nu primeşte pe nimeni, nu se mai primeşte nici pe sine. Ajunge să creadă că nu e bun de nimic, se simte întruchiparea greşelii pe Pământ. E, poate, o formă de a trece în nefiinţă, adică în locul ăla în care simţi că nu mai ai niciun sens.

Simţim lucruri pentru care nu avem cuvinte

Imaginaţia, nu moare, tocmai că nu. Mie mi-a potenţat-o. Asta nu înseamnă că trebuie să urlăm la copii, ferească Dumnezeu! Zic doar de cazul meu. Eu aşa am salvat ce-am putut, poate chiar m-am salvat. Când eram mică, mică, trebuie să fi fost înainte de cinci ani, m-am gândit pentu prima dată că noi simţim lucruri pentru care nu avem cuvinte. Adică, eram sigură că nimeni nu are cuvinte pentru unele simţiri, nu am luat în calcul că aş fi eu mică şi s-ar putea să nu le fi aflat încă. Cam în acelaşi timp, mi-am descoperit ceea ce numim noi intuiţia şi presimţirea. Astea aveau nume, dar eu nu li le ştiam pe-atunci. Am ştiut însă că ele sunt nişte simţuri omeneşti, chiar dacă nu ştiam cum le cheamă. Bine, pe-atunci credeam că le avem numai şi bunică-mea. În timp, am aflat şi că au nume, şi că le mai au şi alţii. A, şi credeam că şi imaginaţia e simţ. Şi azi cred la fel. Eu mă refugiez în imaginaţie precum copiii în braţele mamelor. Ea mă asigură mereu că exist, orice mi-ar nega în rest existenţa. Cartezian vorbind, imaginez, deci exist.

Foarte greu să pari normal în faţa urlătorilor

Relaţia cu realitatea n-o omoară, o schimbă din temelii doar. Eşti obligat, pentru a rezista, să-ţi creezi alţi piloni ai realităţii decât vezi că are restul lumii. Tu trebuie să ai nutrienţii tăi, iar primul dintre ei este fuga de realitate, crearea universurilor paralele tocmai prin imaginaţie. Nu înnebuneşti, doar supravieţuieşti. Ăsta tot cazul meu este, că acum vorbesc doar din expeienţă. Nu sunt sigură că nu sunt oameni care îşi pierd minţile pe drumul ăsta al fugii. E foarte greu să pari normal în faţa urlătorilor, în timp ce mintea şi sufletul tău sunt cât mai departe posibil de ei. Dar eşti obligat să faci tot ce poţi să pari normal pentru că tu crezi că de tine depinde ca ei să nu mai urle, tu speri că se va termina; cu urletul nu te poţi obişnui. Tu faci ce crezi că e treaba ta să faci, anume să nu repeţi greşelile pentru care s-a urlat la tine. Eşti copil şi nu ştii că ei urlă din cauzele lor, nu din cauza ta.

Anna Karenina urlă tot timpul

Povestea ţipătului în literatură o pot face. Cred că aş putea încerca, dar cui prodest? Ca să arăt cât de cultă sunt? În literatură, sunt mai mule urlete decât alea explicite, e plin de Strigătul lui Munch. Uite, dau doar un exemplu: Anna Karenina urlă tot timpul, chiar dacă nu se aude niciodată urletul ei. Ca-n viaţă, fir-ar, că doar despre verosimilitate şi vibraţie vorbim în artă, nu?

Cine este Ana Barton:

”Am terminat Teologia, Literele, un master de Cultură şi Civilizaţie Ebraică şi m-am apucat de un doctorat în Psiholingvistică. L-am îngheţat după 4 ani şi nu cred să prindă vreo interglaciaţie. Dar mai vedem. Scriu în mod public de 20 ani şi-am făcut şi niţică televiziune, adicătelea am fost producătorul unei emisiuni mişto care a fost considerată ca fiind prea culturală pentru un post comercial, iar asta acum 17 ani. Am fost aproape şase ani redactorul-şef al Grand’Or, cea mai frumoasă şi mai deşteaptă revistă românească, indubitabil cea mai bună revistă de lux de la noi.

Frate-meu mi-a cumpărat în decembrie 2013, când am împlinit venerabila vârstă de patruzeci de ani, domeniul anabarton.ro, adică exact inima asta cu lapte dulce. Din martie 2014, de când m-am învrednicit eu să ies în lume cu blogul, dar să ştiţi că pe-aici public şi oaspeţi, nu mă produc doar eu, sunt oficialmente blogăreasă.

2014 este anul debutului meu literar, sigur, tardiv, dar am aşteptat să se coacă bine călimara, aşadar am publicat la Editura Herg Benet două cărţi de proză: Prospect de femeie şi Mamifer. 2015 a venit cu două featuringuri: Foto Splendid. Viaţa Socială – Colecţia Costică Acsinte – Ediţie specială Ana Barton şi Cartea simţurilor, volumul colectiv coordonat de Dan C. Mihăilescu la Humanitas.

Încerc să încep odată să învăţ să mă plictisesc (sic!). E un deziderat pentru mine, de care n-am fost vreodată nici măcar pe-aproape. Lumea zice că e odihnitor.” (Citat din anabarton.ro)

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
"Cutremur" la Roland Garros! ELIMINAREA surprinzătoare care o aduce pe Halep într-o situaţie la care nu se aştepta

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info