Publicat

4

decembrie

2016

09:05

2443

vizualizări

Ce gust are carnea de om? Un interviu altfel cu profesorul Cătălin Avramescu

Profesor universitar, Cătălin Avramescu a scris o istorie a canibalismului. Nu este despre canibalul care există în realitate. Este o istorie a gândurilor despre canibalism, a teoriilor despre canibalism pentru că există şi acestea.

Ce gust are carnea de om? Un interviu altfel cu profesorul Cătălin Avramescu

Profesor universitar, Cătălin Avramescu a scris o istorie a canibalismului. Nu este despre canibalul care există în realitate. Este o istorie a gândurilor despre canibalism, a teoriilor despre canibalism pentru că există şi acestea.

Un experiment mental 

Imaginaţi-vă o scenă, în maniera autorilor secolelor XVII-XVIII, cu marinari care plutesc în derivă pe ocean şi care ajung, din cauza lipsei de mâncare să tragă la sorţi care să fie sacrificat şi să fie mâncat pentru ca ceilalţi să se salveze. Evident că aceasta este o situaţie ipotetică, pentru că după toate probabilităţile înainte să pieri de foame în largul oceanului, într-o barcă, mori de sete întâi, dar asta nu înseamnă că filosofii, moraliştii şi teologii nu au imaginat asemenea scenarii. De ce? Ei aveau un scop foarte precis, de a înţelege ceva care în ordine teoretică se numeşte „conflict de drepturi fundamentale”.

Ce este conflictul de drepturi fundamentale? 

Fiecare dintre cei din barcă au un drept fundamental de a trăi. Cum încalci acest drept? Pe de altă parte, tot în virtutea acestui drept şi ceilalţi au dreptul să trăiască, prin urmare au dreptul să recurgă chiar la măsuri disperate.

Când a apărut ideea unui studiu despre canibal? 

De la studiul unor pasaje din filosofia secolului al XVII - lea. Când am parcurs texte din Henry More – unul dintre platoniştii de la Cambridge – am constatat o similaritate extraordinară cu pasaje din Athenagoras, un autor patristic. Am stat şi m-am gândit cum se face că Henry More preia argumentele acelea. De ce le preia în contextul filosofiei mişcării mecanice din secolul al XVII-lea?

Chestiunea învierii corpului 

Henry More şi alţi autori ai secolelor XVII-XVIII aveau o idee foarte precisă. Ei voiau să lămurească o chestiune care a bântuit imaginaţia teoretică încă de la începuturile creştinismului. Este vorba de chestiunea învierii corpului. Murim, ne dizolvăm în ţărâna, corpul se distruge - numai că dogma creştină spune că, la un moment dat, la Judecata de Apoi, trupurile se vor ridica. Lucrul acesta pare să nu fie o problemă pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu – tot conform dogmei creştine – este omnipotent. Poate să strângă toate bucăţelele în care s-a risipit un trup şi să-l compună la loc. Există o problemă pe care au semnalat-o încă autorii patristici şi o semnalează din nou autorii secolului XVII, anume că nici Dumnezeu cu puterea sa infinită nu poate face ca o particulă de carne să fie în două trupuri deodată.

Trupul re-încarnat 

Asta s-ar putea întâmpla în cazul canibalismului. Nn canibal care îşi mănâncă victima. Cele două trupuri după moartea lor naturală, fiecare la timpul său, se risipesc în ţărână. Apoi când Dumnezeu trebuie să re-creeze cele două trupuri ajunge la acel atom de carne care a trecut prin ambele. În ce trup îl introduce? În trupul canibalului sau în trupul victimei? Evident dacă îl va introduce în trupul canibalului va genera o lipsă în trupul victimei. Dacă îi dă înapoi carnea victimei va rezulta o lipsă în trupul canibalului. Prin urmare nici măcar o putere  infinită nu poate să rezolve această problemă necesară pentru confirmarea dogmei resurecţiei trupului.

Interdicţia canibalismului 

Regula comună este a unei interdicţii totale. Apar, totuşi, autori, care spun că în situaţii extreme – un asediu prelungit până dincolo de limitele firii sau oameni abandonaţi în situaţii disperate – putem să recurgem la un asemenea gest extrem. Unii argumentează că da, alţii argumentează că nu (pentru că se gândesc că există pe de o parte crime împotriva Naturii, pe care nu le putem comite cu nici un fel de scuză). Alţii se gândesc că, totuşi, această categorie e puţin cam rigidă. Ce facem în cazul în care, de pildă, victima este moartă? A murit săracul şi atunci decât trupul să se risipească – se gândesc unii –  poate că, totuşi, dreptul natural ne dă un fel de permisiune să folosim chiar un asemenea fel de carne. Evident, aceste discuţii – oricât de oribile par pentru un public general – au scopuri teoretice foarte precise, pentru a lămuri câte ceva despre teoria, dominantă în secolul XVII - XVII, a dreptului natural.

Dreptul natural, mai are vreo valoare astăzi? 

Gândiţi-vă la discuţiile, foarte serioase, despre terorism. Teroristul este adesea un individ care nu e cetăţean al unei ţări, nu este supus al unui „suveran”. Se strecoară prin faliile sistemului internaţional. Cine are dreptul să-l pedepsească? Dacă noi, spre exemplu, furăm o bicicletă din curtea vecinului, se ştie cine are dreptul de a ne pedepsi: autoritatea publică din acel loc. Dar în cazul terorismului?  

Statele au început să scoată la suprafaţă o doctrină care a fost elaborată încă de pe vremea când existau piraţi. (Nu mă refer la pirateria aceea din filme precum Piraţii din Caraibe, ci mă refer la pirateria antică). Este o teorie cu privire la pirat ca inamic al regnului omenesc, al speciei umane în general. Aceasta conduce la ideea că oricine care are capacitatea, are dreptul şi datoria să-l pedepsească pe pirat. Această doctrină a început să fie refolosită în lupta împotriva pirateriei şi a început să fie folosită de la o vreme (încă din anii 80, înainte de  apariţia Al Qaeda şi de atentatele din 11 septembrie), în contextul luptei împotriva terorismului.

Dracula este canibal? 

Dacă ne referim la personajul istoric, nu, dar dacă ne gândim la tema vampirismului atunci da, în măsura în care avem de a face cu vampirii, iar vampirii consumă sânge omenesc. Tema vampirismului este distinctă, apare în cultura europeană cândva prin secolul XVIII şi este teoretic vorbind, marginală. Antropofagia însă este o temă teoretică solidă de care s-au ocupat autori de la Aristotel şi Platon, până la Toma d’Aquino, Jean –Jacues Rousseau etc.

Ce gust are carnea de om 

Consumul de carne de om face parte din aşa-numitele experimente interzise. Asta nu i-a împiedicat pe intelectuali să imagineze cum ar fi carnea de om Unul dintre cele mai amuzante exemple este cel al lui Daniel Defoe. Când scrie Robinson Crusoe, el introduce un personaj care a făcut carieră, Vineri. Acesta este din neam de canibali. Robinson încearcă să-l convertească la moravurile lumii occidentale şi îi este foarte greu. De ce? Pentru că află de la Vineri – iată canibalul prinde glas în textele literare cu valenţe teoretice – că această carne este teribil de gustoasă. Însă până la urmă îl dedulceşte la carnea de capră. Între carnea de om şi carnea de capră avem un câştigător. Vedeţi? Nu întotdeauna câştigă omul. 

Cătălin Avramescu are un doctorat în filozofie la Universitatea Bucureşti cu o dizertaţie asupra teoriei contractului social de la Hobbes la Rousseau. Este conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti.  A fost consilier de stat şi ambasador în Finlanda. Cea mai importantă carte a sa este Filosoful crud. O istorie a canibalismului (Editura Humanitas, 2003, ediţia a II-a la Editura Trei, 2016 şi tradusă ca An Intellectual History of Cannibalism, Princeton University Press, 2009).

 
 

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
Fără niciun Dumnezeu! Reacţie şocantă a taximetriştilor din Bucureşti într-un moment critic. Ce au putut face în faţa mulţimii de oameni

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info