Publicat

16

octombrie

2016

11:12

1987

vizualizări

Cum a descoperit România băiatul din Congo cu nume de poveste. Johnny King: „Şi acum mai dau peste oameni care strigă: Uite-l pe negru! Sunt surprins”

“Mi se zice King de când eram mic. Mi s-a spus aşa în memoria bunicului meu, fost domnitor. Numele meu de famile este Bebua. În Congo are o poveste, înseamnă: consecinţele povăţuiesc mai bine decât sfaturile”, spune Johnny King, artistul pentru care România este acum acasă.

Cum a descoperit România băiatul din Congo cu nume de poveste. Johnny King: „Şi acum mai dau peste oameni care strigă: Uite-l pe negru! Sunt surprins”

“Mi se zice King de când eram mic. Mi s-a spus aşa în memoria bunicului meu, fost domnitor. Numele meu de famile este Bebua. În Congo are o poveste, înseamnă: consecinţele povăţuiesc mai bine decât sfaturile”, spune Johnny King, artistul pentru care România este acum acasă.

“Sunt un străin de mic. M-am născut în Congo, dar, când aveam două luni, am plecat cu ai mei în Mali. Tata era inginer constructor,  aşa că am călătorit mult. Când plecam, tata mă asigura că o să fie bine, iar asta îmi dădea încredere. Îmi faceam prieteni într-un loc, după care ne mutam şi o luam de la capăt. De aceea, astăzi, când mă despart de cineva, nu simt că mi s-a terminat viaţa, nu am sentimentul acela de pierdere. Am speranţa că o să revăd persoana respectivă. Chiar şi după 20 de ani’, îşi începe Johhnny povestea.

A ajuns în România în primii ani după Revoluţie, îndrumat fiind de părinţii lui, care îşi doreau ca el să studieze. ''Ai mei voiau să nu mă pierd. Eram adolescent, voiam să mă afirm, să am o identitate. Eu am crescut într-o familie de intelectuali, într-o zonă rezidenţială, dar aveam mulţi prieteni din copilărie care începuseră să facă delicte, să spargă magazine. Aveam 16 ani şi jumătate când am ajuns în România”, îşi reaminteşte artistul.

Johnny nu va uita niciodată momentul în care a aterizat pe aeroportul din Otopeni: “Era iarnă, am văzut soldaţii pe aeroport şi am crezut că am ajuns într-o ţară care e în război. Am fost şocat. Românii mi s-au părut tare primitori, deschişi, am sesizat dorinţa aceea de a cunoaşte străinul. Şi acum mai dau peste oameni care strigă, chiar şi în Bucureşti: Uite-l pe negru! Sunt surprins. Probabil că vin de la ţară şi nu s-au obişnuit. Mi-a fost greu să mă adaptez în plan social. E dificil pentru un străin să se integreze, să îşi găsească de muncă. În Franţa, în Elveţia, în Occident e mult mai uşor. Chiar dacă mi-a fost greu, Dumnezeu mi-a deschis o uşă, mi-a arătat o cale’’.

Pe nepregătite, viaţa i s-a schimbat radical. A plecat să cânte la mare, cu un contract, iar acolo avea să o întâlnească pe cea care, ulterior, îi devine „soră”. “Mama ei avusese un prieten negru, fiul unui ambasador, şi rămăsese cu nostalgia acelei poveşti. Ea şi-a dorit să mă prezinte părinţilor, aşa am ajuns la Galaţi. La gară mă aştepta toată familia. Când primeşti dragoste, nu ai motive să renunţi. Oamenii aceia m-au integrat rapid în familia lor”, povesteşte el. La scurt timp, Johnny îşi pierde părinţii biologici, iar toată afecţiunea se duce către cei care reuşiseră să îl facă să simtă, din nou, căldura unei familii. “Tatăl meu era om politic şi şi-a găsit sfârşitul într-o reglare de conturi, iar mama a pierit la două luni după el. M-au susţinut părinţii adoptivi, mi-au plătit facultatea. Sora mea avea grijă de mine. La Galaţi mergeam în vacanţă, dar primeam tot timpul colete. La un moment dat, părinţii mei s-au mutat în Franţa, şi-au cumpărat o casă lângă Paris, dar legătura noastră a rămas la fel de puternică. Tatăl meu adoptiv a murit în urmă cu patru luni. S-au întors de ceva timp la Galaţi. Când am timp, mă duc să o văd, dar vorbim tot timpul la telefon. Mama e mentorul meu, e cea care are întotdeauna un sfat pentru mine. Ai grijă, să te îmbraci bine, să mănânci bine şi să nu vorbeşti cu orice fată!”, spune, amuzat, Johnny.

Nu simte dorul mare de Congo, dar îl are pe cel faţă de familie. "Am acolo un neam întreg pe care nu l-am mai văzut de 21 de ani. Dacă fratele meu se loveşte sau păţeşte ceva, simt imediat. Când tatăl meu a fost împuşcat, am făcut febră, deşi nu ştiam. E legătura aceea de sânge, care nu se poate explica”, mărturiseşte King.

 

A fost pe drumuri de mic, dar muzica l-a însoţit pretutindeni. Şi-a cântat viaţa, bucuriile, dar şi nostalgiile. A câştigat primii bani la 13 ani, dar i-a împărţit cu familia şi prietenii. “Aşa e la noi. Din primul salariu cumperi cadouri sau dai la fiecare câte ceva, e ca o binecuvântare. În vacanţă lucram într-o firmă. Mă trezeam la 05.00 dimineaţa, dar eram motivat. Lucram cu adulţii, dar mă tratau ca pe unul de-al lor. Câştigam şi din muzică. Am început să cânt în Congo. Împreună cu fratele şi verişorul meu am făcut o trupă. Scriam piese şi le înregistram pe casetă. După acest episod puneam pe câte cineva să ne asculte. Când ajungea la mine, persoana respectivă întreba: ''Cine cântă? Se aude prost!''. Unchiul meu m-a luat şi m-a dus să cânt în corul bisericii. Aşa am învăţat. În două luni am ajuns solistul grupului de tenori. Aveam talent, dar trebuia şlefuit, pentru că era închis undeva, acolo”, povesteşte cântăreţul pentru Gândul.

Adevărata întâlnire cu muzica se produce însă în România. “În prima fază am cântat într-un club de la Gara de Nord. În fiecare sâmbătă era discotecă africană. Am ajuns acolo cu o casetă video, o făcusem în Congo. M-au chemat să cânt cu ei, şeful trupei era Victor Yila. El era solistul, după a devenit managerul. Prima oară am câştigat banii pentru o cursă cu autobuzul dus-întors. După am plecat la o altă trupă. Ateka cânta în concerte mari, făcea show-uri la Polivalentă. La primul concert am câştigat 150 de dolari”, îşi aminteste Johnny. 

A urmat Facultatea de Medicină până în anul patru. “Am abandonat-o pentru că am ales muzica. Nu le puteam face pe amândouă. Am lucrat cinci luni la Victor Babeş, am făcut voluntariat.  Am lucrat şi ca asistent social, dar şi ca terapeut. O pot lua de la capăt oriunde în lume, ştiu să lucrez lemnul, să fac drumuri sau case'', spune el.

I-ar plăcea să facă mai multe pentru copii, aşa că de ceva vreme trudeşte pentru asta. “Vreau să merg în Congo şi să înfiinţez un centru educaţional. Mi-aş dori ca adolescenţii de acolo să se pregătească pentru o meserie, iar ei, la rândul lor, să îi instruiască pe ceilalţi. În România aş vrea să pun bazele unei şcoli de muzică- terapie. Există psihologi care folosesc sunetele în terapie”, adaugă artistul.

Dacă ar putea să aleagă, i-ar plăcea să trăiască în Ardeal. “Îmi plac ardelenii, sunt oameni calzi, primitori, nu sunt aşa stresaţi", afirmă Johhny.

‘’M-am născut trist!’’

De-a lungul timpului, muzicianul a trecut de mai multe ori pe lângă moarte. Astăzi crede că cineva de sus nu l-a lăsat să plece. “M-am născut trist, nu mâncam. Mama a mers cu mine la clinici, dar medicii îi spuneau că sunt sănătos, că nu am nimic. Unii au spus că e ceva pe fond psihologic, alţii că are legătură cu spiritualul. Într-o zi, mama s-a întâlnit cu o femeie. Aceasta şi-a aruncat privirea către mine şi i-a spus: Copilul nu e bolnav, se simte singur, dar, dacă nu faci ceva, o să moară! Mi-au făcut un ritual pe malul mării şi mi-am revenit. La noi se spune că gemenii au anumite puteri, iar cea care m-a salvat se încadra în acest tipar'', mai spune King.

Aceasta nu a fost însă singura întâmplare care l-ar fi putut costa viaţa. “De trei ori era să fiu împuşcat. Când e război în Congo, lumea e în alertă. Odată eram în centru, acolo era un fel de bază militară şi trecerea era interzisă. Am trecut alături de alte două persoane, care au fost împuşcate. Ne-am aruncat cu toţii la pământ, dar doar eu m-am ridicat. Dumnezeu e cel care ne controlează destinul, iar pentru mine a vrut altceva. Când simţi că ţi-e greu, trebuie să te gândeşti că există întotdeauna o cale de ieşire. În creierul meu există un mecanism care nu mă lasă să ajung la disperare. Am luptat întotdeauna să trăiesc, dar toate fazele prin care am trecut m-au ajutat să devin unde sunt astăzi. Mi-e greu să renunţ. Viaţa e totul, e o luptă pozitivă, nu cu ceilalţi, ci cu noi, pentru că doar aşa poţi să evoluezi, să mergi", mărturiseşte artistul.

Vede fiecare etapă ca o lecţie, nu numără anii, îi lasă doar să se scurgă. “Nu îmi spun vârsta niciodată, sunt mistic, sunt un nemuritor. Aşa voi fi şi peste zece ani. Dacă mă uit la poze, îmi dau seama că aşa arătam şi în trecut”, concluzionează Johnny King.

 

 

.

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
SUA stau pe un butoi cu pulbere! Donald Trump, făcut PRAF de cine se aştepta mai puţin. Declaraţiile fac înconjurul planetei

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info