6717 vizualizări 21 aug 2016

Cinci fraţi, râsete, joacă, armonie, seninătate pe faţa părinţilor, cam aşa arată fericirea pentru Ciprian în primii lui ani de viaţă, dar într-un moment totul se năruie. Durerea şi neputinţa vin să înlocuiască tabloul perfect de la început. Tatăl moare într-un accident, iar familia se destramă. ''Aveam doi ani când s-a întâmplat, trei dintre fraţii mei au rămas cu bunica, la sat. Mama şi cu mine, alături de ceilalţi doi fraţi, ne-am mutat la oraş”, mărturiseşte sportivul.  

Încep lipsurile, problemele de ordin financiar, momentele de cumpănă. Mama nu poate ţine pasul cu neajunsurile, decide să schimbe ceva, aşa că îi duce la casa de copii. "Tot ce am trăit m-a ajutat să devin ceea ce sunt azi. Să fiu puternic. Mă gândesc la perioada aceea ca la una pozitivă. Dacă nu aş fi trecut prin toate astea, nu ştiu unde aş fi ajuns. Nu am judecat-o niciodată pentru decizia luată, aşa a fost să fie. Cred că aşa a simţit atunci, iar soluţia aleasă a fost una dintre cele mai bune. Am stat opt ani la orfelinat. Am crescut alături de ceilalţi doi fraţi ai mei. Mi-am dat seama că acela nu este locul pentru mine încă de când am ajuns. Trăiam la un loc cu copii care aveau probleme mentale şi fizice. Nu se facea nicio diferenţiere, nici măcar în sistemul de învăţământ. Erau zile în care luam bătaie, dar erau şi oameni buni, cum era profesorul de sport, care organiza competiţii în spatele şcolii. Săream obstacole, eram foarte bun pe partea de anduranţă, iar el a remarcat. Când eram în clasa a şaptea, s-a organizat la Bucureşti un concurs de atletism pentru copiii cu probleme. Acelea sunt momentele pozitive pe care le-am preluat de acolo, care m-au pregătit pentru parcursul meu de mai tarziu. Aveam în gând sistemul din care veneam şi îmi doream să concurez cu oameni care nu aveau probleme. Aceasta era motivaţia mea. Când mă duceam la antrenamente, aveam un bilet de voie cu care ieşeam de trei ori pe săptămână, mă simţeam ca la o competiţie”.

Acasă mergea o dată la două săptămâni, în weekend, dar asta însemna întâlnirea cu ceilalţi, cu normalitatea. ''Era greu, copiii de vârsta noastră ştiau situaţia şi nu era tocmai plăcut. Acelea erau momentele în care mă întrebam de ce nu putem să fim şi noi normali, să învăţăm într-o şcoală generală”, îşi aminteşte sportivul. Încearcă să umple golul cum poate. Aşa cum veniseră toate trăirile de până atunci, dintr-o întâmplare, învaţă să înoate. ''Eram lângă râul Timiş cu unchiul meu. Cred că aveam 9 ani. Din greşeală, i-am blocat unchiului meu uşile la maşină, iar cheia a rămas pe dinăuntru, avea o Dacie. După ce s-a terminat totul, m-a luat şi m-a aruncat în apă şi mi-a zis: Înoată acum! Şi aşa am învăţat. Îşi imagina că nu ştiam să înot şi a fost mereu lângă mine. Copilul de atunci s-a descurcat foarte bine. Nu mi-a fost frică”, spune astăzi Ciprian.

 

Treptat, îşi găseşte încă un refugiu, pleacă pe furiş din orfelinat. ''Îmi aduc aminte cum am sărit gardul prin spate şi m-am dus în parcul copiilor, şi acolo am escaladat din nou gardul, că era cu intrare. Am mâncat corcoduşe. Erau roşii şi dulci. Şi m-am avântat pe toate aparatele de acolo. O scară de echilibru, o roată pe care mă învârteam – o roată mare, ca cea de hamster, pe care poţi fugi, tobogane. M-am bucurat tare mult de joaca de atunci, în şcoală nu aveam aşa ceva”, adaugă el.

Viaţa nu îl răsfaţă cu prea multe daruri, dar bunăvoinţa celorlalţi e mare. Prima bicicletă o primeşte de la profesorul lui: ''Îmi amintesc că era rusească, avea pană, cadrul îndoit şi era plină de praf. Am curăţat-o, am bibilit-o, dar am descoperit că filetul era stricat şi trebuia completat cu o bucată de aluminiu. În cele din urmă, am reuşit să o repar, aşa am început să fac ture Timişoara-Petroşani. Prima cursă a durat 19 ore, dar, după ce am reuşit să îmi achiziţionez o altă bicicletă, făceam acelaşi traseu în 6 ore şi jumătate. Sportul mi-a fost cel mai apropiat aliat şi nu m-a tradat niciodată. Dacă treceam printr-un moment greu şi mă duceam să alerg sau să pedalez, dispăreau toate slăbiciunile. Am avut întotdeauna o mentalitate de învingător. Nu îmi plăcea când cineva îmi spunea: Nu poţi! Eram ceva de genul: Spune-mi că nu pot, ca să îţi arăt că pot! Dacă luam bătaie sau mă întrecea cineva, în orice, nu mai dormeam noaptea”.

La 16 ani se angajează la o brutărie. Munceşte din greu, dar e fericit, câştigă primii lui bani. Cu o parte din ei îşi ajută părintele rămas în viaţă, cu cealaltă îşi face mici bucurii, după o viaţă trăită în lipsuri. ''Îmi amintesc că din primul salariu mi-am luat o cutie cu batoane din ciocolată, erau 33 de bucăţi, dar în două zile le-am terminat", mărturiseşte el.

Îşi petrece nopţile în faţa cuptoarelor timp de şase luni. Roteşte coca, dar pune la dospit câte un vis. Străbate un drum anevoios, dar la fiecare popas întâlneşte un om cu suflet. Unul dintre ei este Francois, un francez care a ales să stabilească la Timişoara după ce s-a căsătorit. Ciprian vede azi în omul care i-a dăruit cândva o pereche de adidaşi pe tatăl a cărui imagine a pierdut-o în timp: ''Alergam prin Pădurea Verde din Timişoara şi aveam o pereche de încălţări prin care îmi ieşeau degetele, talpa era ruptă.  Am intrat în vorbă, m-a dus la maşină şi mi-a dat adidaşii lui. M-a întrebat dacă sunt buni. El purta 40, eu 42. I-am  zis ca Da, deşi degetale îmi stăteau încovoiate’’.

''Am alergat şi cu adidaşi luaţi de la second hand''

Amintirile de la 17 ani se învârt în jurul unui pat de spital şi a unor medici cu faţă serioasă care îi dau un verdict nemilos. ''Am căzut cu bicicleta şi mi-am rupt ligamentele. După operaţie, medicul mi-a spus că nu o să mai fac sport niciodată. Eram un copil, am început să plâng, era ca şi cum cineva mi-ar fi luat jucăria preferată. La două zile după ce am ieşit din spital, pedalam pe bicicletă, doar cu piciorul sănătos. Trei luni mai târziu am participat la un concurs de triatlon şi am câştigat, deşi luasem startul alături de sportivi din lotul naţional”, povesteşte Ciprian Bălănescu pentru Gândul. Atunci e cooptat la Clubul Steaua. Doi ani se luptă cu nişte dureri îngrozitoare la picior, dar nu renunţă. Cu timpul, înotul îl ajută.

Iluziile nu îi ţin însă de foame, aşa că e nevoit să se reîntoarcă la munca fizică, de această dată la o fabrică de filatură din Timişoara. ''Am încărcat un an de zile cutii de 30 de kg într-un tir. Nu am pus niciodată accent pe ce aveam, am alergat şi cu adidaşi luaţi de la second hand. Nu am dat niciodată valoare lucrurilor. Dacă vrei să câştigi o cursă, poţi să alergi şi desculţ. Primii bani din sport i-am câştigat în 2002. Am obţinut 500 de euro la o competiţie. Am lăsat nişte bani acasă, iar cu restul m-am întors la Bucureşti, m-am dus la bazin, iar acolo mi i-au furat.

Când s-a suspendat secţia de triatlon de la Steaua, am fost sunat şi mi s-a zis că în 24 de ore trebuie să eliberez camera de cămin. A fost un moment greu. Eram singur, nu aveam bani, a trebuit să ies cu bagajul în stradă. Mergeam pe bicicletă şi plângeam. M-am dus la Dinamo, am primit casa şi am început să văd luminiţa de la capătul pământului”, îşi reaminteşte sportivul.

Bicicleta Joiana

De câţiva ani, campionul la triatlon deţine o bicicletă de top. “O cheamă Joiana şi e nărăvaşă rau. E o bicicletă de carbon, are aproape 7 kg, linie electronică, roţi aerodinamice şi costă în jur de 10.000 de euro. Contează şi bicicleta, dar cel mai important e motorul, cum eşti tu format ca sportiv şi ca om”, adaugă sportivul.

Ciprian Bălănescu e unul dintre oamenii care poate să ducă multe. Poate de aceea are şi astăzi un program spartan de viaţă: ''Mă antrenez şase ore pe zi. La triatlon am trei probe: înot, bicicletă şi alergare, aşa că aloc câte două ore pentru fiecare. Mă trezesc  la şase, după ceasul biologic. Merg pe stadion sau la bazin două ore. Înot 5 km, la ora 09.00 ies din apă, fac pauză un sfert de oră.  Acelea sunt clipele în care beau un shake sau mănânc o banană. Mă urc pe bicicletă, pedalez în jur de 60, 70 de km. La 12 merg acasă, mănânc ceva, dorm, iar la 15 mă întorc pe stadion. Alerg 20 de km, după care merg la sala de forţă. La 19.30 sunt acasă, la 21.30 sunt în pat. Înainte de competiţie, nu mă gândesc la un film cu Rambo sau la o melodie, ci la greutăţile prin care am trecut, asta mă face să lupt. Viaţa m-a făcut puternic!”

A ieşit timp de 12 ani campion la triatlon, dar în spatele acestei lupte nu se ascund nişte câştiguri fabuloase. ''Federaţia nu ne susţine în niciun fel. Ai nevoie de cazare, de echipament, iar toate astea costă. În iarnă am fost în Portugalia. Am stat două luni şi am cheltuit aproape 4.000 de euro.

Medaliile naţionale nu se mai plătesc, nici de club, nici de minister. Sunt cursele private, unde premiile au scăzut, iar taxele au crescut. Anul trecut puteai să câştigi 1.000 de euro, anul asta poţi să obţii 475 de euro. Într-un Campionat european, premiul pentru locul l se duce undeva la 1.800 de euro. În Campionatul Mondial la 8.700 de euro”, mărturiseşte Ciprian Bălănescu pentru Gândul.

 

A avut parte de multe accidente cu bicicleta, dar o mişcare periculoasă a fost cât pe aici să îl coste viaţa: “Mă întorceam de la un antrenament. Mergeam cu 35 sau 40 de km pe oră cu bicicleta, eram pe şosea, pe lângă maşini. Când am ajuns în dreptul lor, am frânat, nu ştiu de ce, aşa am simţit. Am ajuns în dreptul unui autobuz , mi s-a rupt ghidonul şi nu am avut pe ce să mă sprijin, moment în care bicicleta a intrat cumva sub autobuz cu o roată, iar eu am venit cu capul sub autobuz, care era în mers. A trecut roata autobuzului peste roata mea de bicicletă, iar eu, nu ştiu cum, mi-am retras capul. Atunci am înţeles ce înseamnă să vezi moartea cu ochii".

Se întoarce deseori cu gândul la locul în care a copilărit, i-ar plăcea să facă mai multe pentru cei care astăzi traiesc acolo, dar nu i s-a permis: “Am avut anul trecut un proiect care se numea ‘’Copilărie în mişcare’’. Am strâns bani cu care am cumpărat echipament sportiv şi încălţari, dar cei de acolo nu mi-au raspuns la apel. Am trimis scrisori, i-am sunat, dar nu au fost interesaţi, iar asta m-a dezamagit. Am dus echipamentul la o şcoală din Petroşani’’.

Către vremurile trecute, Ciprian Bălănescu priveşte astăzi cu resemnare. ''Nu mă pricep să schimb o baterie la baie, dar o pâine, un cozonac şi nişte chifle pot să fac oricând. Dacă vrei să fii cel mai bun, nu ai cum să o iei pe scurtătură. Viaţa e grea în general, e o luptă continuă, dar nimic nu e imposibil’’, concluzionează el pentru Gândul.

Citește și: