no author
Ionela Banarescu
2038 vizualizări 2 iun 2018

“Am întâlnit oameni potriviţi în momente cheie ale existenţei mele, l-am întâlnit pe Moţu Pitiş când am fost foarte tânară, astfel încât am intrat în meseria asta pe un cal alb, alături de cei mai mari actori ai României.”

Actriţa a comentat mişcarea #MeToo şi a mărturisit propria experienţă legată de hărţuirea sexuală: “E, chiar monstru nu, chiar monstru nu! Oameni care mi-au făcut “complimente”, sigur. Că s-a întâmplat ceva sau ca nu s-a întâmplat ceva, pentru că eu nu am răspuns acestor “complimente”, n-aş vrea să merg atât de departe, poate ca da… Nu , hai monstru nu. Chiar nu. (râde) Oameni normali care şi-au încercat şi ei norocul (râde).

Redăm intergral interviul acordat agenţiei MEDIAFAX şi Gândul.info de actriţa Emilia Popescu.

Reporter: În ce stă puterea ta?

Emilia Popescu: În credinţă. Credinţa în Dumnezeu că mă va salva în orice situaţie aş fi. Acuma să nu credem că, dacă omorâm un om, o să ne scoată din încurcătură…Credinţa că mă va salva şi credinţa că are planul lui bine stabilit cu mine. Nu prea se potriveşte întotdeauna ceea ce ne dorim cu ceea ce ne dă Dumnezeu , până la urma concluzia este una singură, ce ne-a dat Dumnezeu , exact asta trebuia să se întâmple.

Reporter: În ce stă libertatea ta?

Emilia Popescu: Mă surprinde întrebarea asta pentru că nu ştiu cât sunt de liberă. Nu ştiu cât sunt de liberă. Mă simt liberă atunci când pot să spun foarte relaxată NU. Când pot să refuz. Asta îmi dă o stare de confort şi de libertate. Şi din păcate am învăţat să spun NU târziu, dupa 40 de ani . Cred că este unul dintre avantajele înaintării în vârstă , puterea de a refuza foarte senin fără să te mai gândeşti , ce explicaţii să dau , ce scuze am, ce trebuie să spun. Nu , nu trebuie să spun nimic! Pur şi simplu spun NU şi încă unul din avantajele (râde) înaintării în vârstă este că nu mai trebuie să minţi atât de mult . Nu mai trebuie să fii diplomat, hai să zic aşa, dar poţi să-ţi permiţi luxul de a spune lucrurilor pe nume şi poţi să spui NU. Dar nu ştiu dacă sunt liberă . Ăsta este segmentul psihologic aşa , adică din punct de vedere psihologic mă simt liberă când spun NU sau mă simt liberă când sunt pe o plajă în Grecia, dar LIBERTATEA cu majuscule , nu ştiu dacă am dobândit-o. Nici măcar pe scenă .

Reporter: În ce stă frumuseţea ta?

Emilia Popescu: Nu pot să-ţi răspund eu (râde) . Chiar nu! Chiar nu pot să-ţi răspund la întrebare! Nu ştiu, nu ştiu pentru ca nu sunt, d-asta, spun (râde).Nu sunt deloc frumoasă . Am momente aşa pe scenă când poate arăt într-un fel aşa…dar nu…asta nu…mergi prea departe (râde)!

Reporter: Dacă te-ai întâlni cu tine, cea de la 20 de ani, EA ar fi mulţumită de tine ? Îi mai datorezi ceva?

Emilia Popescu: Sigur! N-ar fi mulţumită, adică ar fi pe jumătate, aşa. N-am făcut cât ar fi trebuit să fac cu talentul meu, cu acela pe care mi l-a dat Dumnezeu. Am făcut mult mai puţin, s-ar fi putut face pentru că… ce a depins de mine eu zic că am făcut, dar, cu siguranţă, probabil că trebuia să am o altfel de structură să fac în aşa fel încât lucrurile să se întâmple. Deci din punct de vedere profesional, n-ar fi atât de mulţumită. Ce mi-am promis la 20 de ani, că voi fi mamică, am împlinit, am îndeplinit, încă nu s-a terminat (zâmbeşte) drumul meu de părinte. Hai să zicem că ar fi aşa, satisfacută, nu mulţumită. 

Reporter: Cât din cea care eşti acum este rezultatul greşelilor pe care le-ai făcut?

Emilia Popescu: Puţin. Suntem suma alegerilor noastre şi poate că uneori ceea ce alţii sau ceea ce a fost o greşeală s-a dovedit în timp că pe termen lung a fost o decizie corectă. N-aş vrea să spun că sunt rezultatul greşelilor mele. Nu ştiu să dau un procent. Nu ştiu, 10%... Nu mult.

Reporter: Ce este extraordinar în viaţa ta?

Emilia Popescu: Fiecare dimineaţă!...Viaţa!...

Reporter: Care este miracolul vieţii tale, dacă ai avut parte de vreunul?

Emilia Popescu: Fetiţa mea, Maria, şi faptul că … două miracole, unul este copilul meu şi al doilea, am trecut printr-o intervenţie chirurgicală care putea să lase sechele, puteam să rămân paralizată şi iată că nu am rămas, a fost o minune.

Reporter: Care sunt cele mai mari şanse pe care le-ai primit de la viaţă?

Emilia Popescu: Am întâlnit oameni potriviţi în momente cheie ale existenţei mele, l-am întâlnit pe Moţu Pitiş când am fost foarte tânară astfel încât am intrat în meseria asta pe un cal alb , alături de cei mai mari actori ai României, am întâlnit în drumul meu doctori excepţionali care m-au… , mi-au acordat prietenia şi sprijinul lor în momente cheie , am întâlnit oameni potriviţi şi generoşi care mi-au răspuns , hai să nu zic şi generozităţii mele, care mi-au răspuns cu aceleaşi sentimente pe care le-am dăruit.

Reporter: Care este cea mai frumoasă zi pe care ai trăit-o în carieră ?

Emilia Popescu: Nu e una singură! E foarte greu să spun! Sunt momente , sunt clipe unice, atunci când trece îngerul, cum spunem noi, clipe pe care le păstrezi dar nu neapărat, nu pot să spun “în 1998 a fost clipa aia pe 15 octombrie”, dar sunt momente în anumite spectacole, pentru că spectacolul era ceva unic, în care timpul s-a oprit în loc dar nu pot să spun o singura zi. E imposibil! Am avut momente extraordinare la începutul carierei şi sigur că conteaza enorm să ai 20 de ani şi să trăieşti ce trăieşti într- un colectiv ca cel al teatrului Bulandra… Nu pot să numesc o singură zi. Au fost perioade.

Reporter: Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţa personală?

Emilia Popescu: Când am născut. În 1996. Pe 23 februarie. (zâmbeşte) Pe urmă fiecare zi a fost cea mai frumoasă zi.

Reporter: Ce înseamnă familia ta pentru tine?

Emilia Popescu: Tot. Este singurul… cum să spun… tot. Motorul meu şi cel mai important, cele mai importante persone din viaţa mea.

Reporter: Şi care sunt cele mai importante persone din viaţa ta?

Emilia Popescu: Copilul meu, mama mea, bărbatul meu, fratele meu.

Reporter: Unde şi cum te vezi peste 10 ani?

Emilia Popescu: Aş vrea să mă văd să am nepoţi şi să… aş vrea să fiu tot pe scenă. Aş vrea să fiu sănătoasă… Nu ştiu unde, cred că pe scenă. Mie, imaginaţia mea nu poate zbura mai departe de scenă.

Reporter: Ce înseamnă România pentru tine?

Emilia Popescu: Casa mea! Şi oamenii. Unii oameni care sunt tot casa mea.

Reporter: Ce îţi place şi ce nu îţi place la România astăzi?

Emilia Popescu: Nu-mi place mediocritatea care conduce, nu-mi place că s-au răsturnat valorile (zâmbeşte amar), nu cred că le mai putem pune la loc, sincer. Avem capacitate şi oameni extraordinari care nu pot fi în faţă şi mi-e greu să înţeleg de ce s-a vrut acest lucru.

Reporter: Vezi viitorul copilului tău în România?

Emilia Popescu: Nu ştiu. Cel mai probabil da. Dar nu ştiu, chiar nu îmi dau seama.

Reporter: Ce te-ar face atât de fericită încât să spui “clipă opreşte-te”?

Emilia Popescu : Am trăit asta! Am trăit sentimentul ăsta atunci când alăptam, în unele momente când eram pe scenă, dar cel mai mult când o aveam pe fiica mea mica sau când am fost atât de îndrăgostită încât am atins cerul….  încât zburam

Reporter: Cum comentezi mişcarea #MeToo?

Emilia Popescu: Of, ce întrebare… e greu pentru că vei fi categorisit de unii si de altii… Cred că a fost pornit tot scandalul ăsta, cred că a fost o chestie politică de plătit nişte poliţe cu acest producator şi mai cred că atunci când cineva este agresat trebuie să aibă curajul să vorbească atunci. Peste 20 de ani?! Să spui ce ţi s-a întâmplat?! Sunt perfect de acord, înţeleg, dar lucrurile sunt un pic duse în extrem, adică dacă orice compliment poate fi luat drept agresiune, dacă orice glumă… păi trebuia să fie lumea noastră… trebuia să fim toţi la puşcărie (râde) e puţin… E corect să iei atitudine atunci când e cazul şi când ţi se întâmplă, când ţi se întâmplă! Ştiu că există frică, ştiu că există frica de a nu fi crezută, ştiu ! sau crezut, cunosc! Dar e târziu peste zeci de ani, e târziu .

Reporter: A existat vreun monstru în viaţa ta?

Emilia Popescu: E, chiar monstru nu, chiar monstru nu! Oameni care mi-au făcut “complimente”, sigur. Că s-a întâmplat ceva sau ca nu s-a întâmplat ceva, pentru că eu nu am răspuns acestor “complimente”, n-aş vrea să merg atât de departe, poate ca da.. Nu , hai monstru nu. Chiar nu. (râde) Oameni normali care şi-au încercat şi ei norocul (râde).

Citește și: