1192 vizualizări 14 mai 2016

„Am avut noroc şi l-am folosit, adică m-am ocupat de norocul pe care l-am primit, l-am dus mai departe. Viaţa are un singur sens, care înseamnă iubirea, ca drum în sine. M-am iubit cu extrem de multă lume şi o fac în continuare. O întâlnire reală e un act de iubire. Lucrurile se construiesc şi sunt durabile numai din iubire. Şi spun asta aproape inginereşte, e ca şi cum aş vorbi despre nişte ingrediente. Am avut norocul de întâlniri cu oameni capabili de iubire. Fiecare dintre ei a plantat ceva în mine. În viaţă e important să acţionezi, nu să stai în casă şi să plângi că eşti o victimă. E ca la Loto, dacă vrei să câştigi, trebuie să joci”, spune actriţa de la Comedie, într-un interviu pentru Gândul.

Gândul : Cum reuşeşti să îţi păstrezi aerul adolescentin? Te recomandă, într-un fel, pentru anumite roluri?

Dorina Chiriac: Am un 1,55 şi faţa asta, şi o am de mult timp. Când intru într-un salon, rar, mai dau peste câte o fată care se tot uită şi se minunează de felul în care cer eu să fiu tunsă, în special pentru spectacolele în apar cu părul scurt. Atunci îi spun: "Nu te uita aşa la mine, că nu am 33 şi arăt rău, am 43 şi arăt bine!'' E important să ai un profesor bun de actorie. Sandu Manu a parcurs serios etapa de iniţiere în actorie, ne-a învăţat să ne descoperim, să ştii care îţi sunt armele, să înveţi să le foloseşti, să-ţi ascunzi sau să-ţi foloseşti defectele. Sanda Manu m-a învăţat despre mine. Mi-a pus o oglindă în faţă, aşa am început să învăţ despre mine şi să dezvolt. Cunoaşterea de sine este un proces care nu se termină niciodată, nici măcar cea fizică. Întâlnesc actriţe tinere, cu care împart aceleaşi date fizice, care se plâng că nu sunt distribuite şi cad aşa într-o tristeţe, că la 18 ani ne credem toate zâne. În momentul în care mi-am asumat felul în care sunt, am spart genurile, pentru că există anumite încadrări: ingenua, subreta, vampa etc. Am putut să mă dezvolt în oricare dintre genuri. Şi în oricare dintre sexe. Am îngrozitor de multe emoţii, dar îmi construiesc o apărare. La început nu ai nimic de pierdut, nu te ştie nimeni, pe măsură ce înaintezi, oamenii încep să vină la teatru pentru tine, iar atunci ai totul de pierdut.

E Dorina Chiriac un om optimist?

Nu, e de bun-simţ să fii depresiv, dacă înţelegi atât de multe lucruri. Se zice că actorii de comedie, cei buni, m-am încadrat din oficiu, fac comedie bună pentru că nu râd la orice. Eu râd şi plâng extrem.

Au existat momente în care ai simţit că viaţa te sfâşie?

Da, dar astea sunt trăirile care te construiesc. Biografia omului e ceva ascuns, dar se revelează în momentul în care se urcă pe scenă. Un actor cu dimensiune emoţională mare are întotdeauna în spate o biografie răscolitoare, a trecut prin nişte experienţe. În momentele grele, viaţa nu îţi oferă opţiuni, dar trebuie să mergi pe drumul care ţi se arată şi să încerci să stai drept.

Cum s-a produs ciocnirea cu teatrul?

Teatrul a venit în viaţa mea ca o întâmplare, nu a fost o pasiune pe care să o fi urmărit. Mai degrabă am fost trasă eu de mânecă de această meserie, nu s-a întâmplat invers. În general, mi s-au întâmplat lucruri pe care am avut instinctul de a le folosi. Mă pregăteam pentru Limbi străine, am auzit la radio că încep probele eliminatorii la I.A.T.C. Sincer, nu mă pregătisem, dar m-am gândit să mă duc să le dau. În general, nu îmi plac examenele, mă paralizeză. Îmi plac mai mult repetiţiile decât spectacolele, pentru că acelea sunt momentele în care mă simt liberă. Teatrul e locul în care mă simt puternică. În rest, nu prea sunt. Primul job a fost în facultate, am fost barman. În anul 4 am dat concurs la Comedie şi l-am luat. În timp, am mai avut propuneri să mă mult la alte teatre, cu care şi colaborez, dar mă simt bine în Comedie.

Au fost şi lucruri care nu ţi-au ieşit?

Foarte multe. Le-am abandonat. Dacă mă apuc de ceva, fac până la capăt. Nu am roluri care să îmi placă şi pe care să le aştept. Nu am oameni pe care să îmi programez să-i întâlnesc. În general, cred în întâlniri, nu în finalizări. Dacă intru într-un proiect şi mă înţeleg bine cu artiştii aceia, indiferent ce partitură am, rămân în el. Dacă vrei ca lucrul să fie unul bine făcut, cum zice preşedintele nostru, contează ca oamenii care construiesc lucrul acela să se întâlnească şi între ei să existe o chimie.

La ce te gândeşti când ieşi pe scenă, ce îţi spui?

Depinde de rol, de situaţie, de spectacol. La bufonul din Regele Lear, la Bulandra, înainte de a intra în scenă, făceam ceva ce fac săritorii în atletism, se balansează de pe un picior pe altul şi se concentrează pe linia de pe care vor păşi ca să sară. Îmi imaginam că stadionul mă aplaudă, pentru că aveam nevoie de tipul acela de energie. Sunt însă şi momente în care stau în culise şi mi-e foarte frică. Atunci îmi spun: Sonia e bine? Atunci asta nu-i nimic.

Când intri în scenă, uiţi că există viaţă înaintea scenei. Se şi zice, şi nu e un basm, în scenă îţi trec bolile. După ce se termină spectacolul, revin cu cruzime. Există şi o explicaţie ştiinţifică. Îţi concentrezi toată atenţia asupra unui alt lucru, extrem de intens, există un exces de adrenalină şi creierul pune în pauză celelalte reacţii.

Care e condiţia actorului în România? Ai reuşit să îţi iei o casă?

Nu, stau cu chirie. Există două categorii în teatru, care sunt jos din acest punct de vedere, deşi sunt cele mai muncite, tehnicianul şi actorul. Ei sunt întotdeauna cel mai prost plătiţi. Regizorul, scenograful, compozitorul au încheiat lucrul la un spectacol în seara premierei. Au primit o sumă importantă de bani şi se duc în continuare să facă alt proiect. Actorul a muncit la acel spectacol pe o sumă extrem de mică, chiar dacă este colaborator, cei mai mulţi o fac pe un salariu extrem de mic, iar în acelaşi timp joacă şi în alte spectacole. Un mare actor era întrebat odată cât îi consumă maşina, iar el a răspuns scurt: „Dacă aş sta să mă gândesc şi la asta, aş înnebuni!”. Cei care au fost înaintea noastră au trăit într-un sistem care le garanta, din acest punct de vedere, cam tot. Terminai facultatea, aveai o repartiţie într-un teatru, ţi se dădea şi o casă. Acum nu vezi nimic, lucrurile sunt din ce în ce mai grave, se taie de peste tot din bugete, noi nu mai avem tineri angajaţi, sub 40 de ani găseşti un actor în teatru, trupele se micşorează, nu mai ai la dispoziţie actori tineri, pe care să te poţi baza, spectacolele se programează greu, un colaborator trebuie să trăiască cu 150 de lei pe spectacol, aşa că trebuie să aibă şi alte angajamente. Apare o împărţeală, ca între cluburile de fotbal, dar la un nivel mult mai jos, că acolo vorbim de alţi bani. Încet, calea în teatru se îngustează, iar şcoala de actorie scoate prea mulţi absolvenţi, pentru că profesorii de acolo sunt plătiţi în funcţie de numărul de studenţi. Nimeni nu spune nimic, pe undeva e de înţeles, dar, în fapt, se joacă cu destinul oamenilor, pentru că ei ies de acolo visând.

Părinţii te-au sprijinit?

Au acceptat, pentru că nu aveau ce să facă. Niciodată nu mi-au impus ceva. Au suferit. În general, părinţii actorilor suferă, mai ales când ei sunt la început, pentru că îşi dau seama că e o meserie de mare consum. Unii au inspiraţia să fie ceva mai liniştiţi, pentru că înţeleg că ai lor copii sunt fericiţi numai în acest fel, dar, pe cealaltă parte, fericirea se plăteşte cu foarte multă nefericire.

Ţi-au impus restricţii, prima ţigară, primul pahar?

Am fumat prima ţigară la 22 de ani şi am băut cam tot la aceeaşi vârstă. Acum doi ani m-am oprit, pur şi simplu. Cam aşa s-au întâmplat toate părăsirile mele, nu mi-au mai trebuit.

Aşa a fost şi în iubire? Ai avut parte de amoruri care ţi-au făcut rău?

Da, dar îi doresc oricui asta, pentru că te clădeşte. Sentimentele extreme, şi de bucurie, dar şi de durere, sunt o nevoie umană, îţi clădesc rezistenţa, dar te şi îmbogăţesc la nivel emoţional. În momentul în care eşti bogat emoţional, atunci primeşti altfel lucrurile, te bucuri altfel, suferi altfel. Se zice că durerea îţi oferă o voluptate mai mare decât bucuria, oricum durează mai mult, pentru că noi tragem de acest sentiment. Am trăit experienţe extreme, pe care i le-aş dori oricărei tinere. Poveştile de iubire pe care le-am trăit au fost de viaţă şi de moarte, erau ceva de genul aş vrea să mor cu tine acum, decât să trăiesc cu tine toată viaţa şi să ne punem gresie în baie. Am trăit pasiuni şi am avut norocul să mă întâlnesc cu oameni care să semene cu mine, la modul de a simţi lucrurile, întâmplările, şi atunci, în continuare, mă iubesc şi mă voi iubi cu acei oameni, îmi sunt extrem de apropiaţi. Pe măsură ce trece timpul, îţi dai seamă că, în iubire, dincolo de latura ei erotică consumată, treci într-o altă etapă. Dacă în dragoste apare sentimentul de respingere, acolo lucrurile nu s-au terminat. Când se termină, permit iubirea în continuare.

Dacă tot vorbim de pasiuni, a existat una şi pentru bărbaţii înalţi?

Nu. Cred că a fost mai degrabă o pasiune a bărbaţilor înalţi pentru fetele ca mine. Probabil că am o părere atât de proastă despre mine, sau dimpotrivă, nu am stat să judec, încât observ un bărbat, din acest punct de vedere, doar în momentul când e picat în cap după mine. Sunt un om bolnav de timiditate, nu fac niciodată primul pas.

 

Crezi în căsătorie?

Nu, dar nu mă acuz. Mi-a fost întotdeauna greu să promit ceva ce nu ştiu sau nu pot garanta că am să fac. O căsătorie înseamnă un contract, pe care eu, personal, nu pot să îl încalc. Nu ştiu cine o să fiu mâine. Nu ştiu cine o să fiu peste 10 ani, aşa că nu pot să îţi promit că am să stau cu tine toată viaţa. Asimilez căsătoria cu protecţia, iar eu nu am simţit asta din partea niciunui bărbat, astfel încât să vreau să mă căsătoresc cu el. Am fost întotdeauna egali.

Te simţi ''iubibilă''?

Oricine e iubibil. Nu aş vrea să alerge lumea după mine. Am o vorbă: sunt pentru cunoscători.

De fapt, ce e dragostea pentru Dorina Chiriac?

Iubirea e parcursul, e chiar drumul către ce o să fie sau ce e. Pot doar să îmi las celulele să intuiască ce e mai departe, dar e clar ca acela e drumul, e singurul.

Dar fericirea? Ai simţit-o?

Da. Am avut momente de fericire, e secunda de suspensie în care dispare totul. Cred că e o capacitate, habar nu am dacă e un dar sau e o abilitate dobândită, dar e rară. Clipa aceea nu durează, e o dispariţie a totului într-un nimic esenţial, care te hrăneşte pentru mai departe. E secunda în care afli, fără să îţi treacă ceva prin cap, că există un sens, e un soi de conştientizare absolută. Avem acces la fericire, din când în când, a nu se confunda cu mulţumirea sau cu împlinirea. Fericirea nu are de-a face cu ce trăim în plan social. Fericirea e o secundă de audienţă la Dumnezeu, în care tăcem amândoi.

Cum ai reuşit să rămâi Dorina Chiriac? Nu ai fost niciodată catolagată drept fosta logodnică a lui Florin Piersic Jr. sau fosta iubită a lui Tudor Chirilă.

E important să fii puternic în ceea ce faci, indiferent de ce ţi se întâmplă în viaţa personală, de omul cu care eşti sau de rudele pe care le ai. Am credinţa că la Judecata de Apoi nu mergem de mânuţă, ne primeşte singuri, aşa am auzit. Şi atunci cred că răspund pentru mine. Niciodată nu am crezut că fiinţele îmi aparţin, nici copilul meu nu îmi aparţine, i-am fost transportor în lume, dar are un destin propriu, un program, eu trebuie doar să o însoţesc, să o veghez. Mi-a fost clar dintotdeauna că fiinţele pe care le iubesc nu îmi aparţin. Se spune că viaţa te aşteaptă undeva, şi atunci nu are rost să îţi petreci un timp, forţat, cu cineva, cu care simţi că nu ar trebui. Atâta timp când nu eşti legat de un calorifer şi simţi că ai încercat orice tip de apropiere de o persoană, cu care ţi-ai propus să fii împreună sau aşa ai apucat, cred că trebuie să pleci. Când îţi face rău o relaţie, de prietenie, de iubire, de orice fel, când nu te mai simţi bine în acea unire iniţială, începi să te urâţeşti, să te înrăieşti, să te înveninezi, te otrăveşti. Treptat devii respingător. Un sociolog britanic a fost întrebat, la un moment dat, dacă e îngrijorător că sunt atât de multe divorţuri, iar el a răspuns că încă nu sunt destule. Copiii ar suferi mai puţin, pentru că nu ar sta într-un mediu în care părinţii se detestă, se ciocnesc sau există nişte tensiuni cumplite între ei.  

 

Ai avut vreodată impresia că ai construit castele de nisip?

Nu. Nu regret nimic. Ar însemna să îmi neg trecutul. Am investit de fiecare dată în tot ce am făcut.

Avem nevoie de certitudini în iubire?

Iubirea e un risc, dar tocmai asta îi dă putere, ardere, dimensiune, faptul că nimic nu e sigur. La un moment dat, cineva mă întreba dacă nu îmi fac griji că persoana de lângă mine m-ar putea înşela. Nu cred în treaba asta cu înşelatul. Lucrurile se întâmplă, dacă e să se întâmple, eu nu pot împiedica nimic.

Ce ar trebui să aibă un bărbat ca să ţi se vâre în suflet?

Să îi placă de mine. Acum, când întâlnesc un bărbat, care are mai puţin de 1,80, îi spun în glumă: Îmi eşti mic, degeaba te uiţi aşa la mine!

Se nasc oamenii buni, dar alţii îi fac răi?

Noi toţi ne naştem cu potenţiale aripi de înger. Nu există oameni buni sau oameni răi, există întâlniri potrivite sau nu. Există întâlniri forţate sau nu. Orice om de pe planetă îşi are apropiaţii lui. Ai o relaţie cu cineva, relaţia se degradează, ajungi să deteşti persoana respectivă, dar acea persoană, după ce v-aţi separat, este centrul vieţii altcuiva. Noi greşim, totul e să ne prindem de chestia asta şi să căutăm în altă parte sau să preferăm, din când în când, să fim singuri.

Nu te sperie singurătatea?

Nu. Mă ajută enorm. Dacă te temi de singurătate, te temi de tine.

Cum e femeia la 40 de ani?

Habar nu am. Am trăit ăştia 43 de ani. Am fost de faţă. I-am parcurs, îi simt. M-au construit, sunt şi puternică, dar şi slabă. Din cauza asta am şi momente de mare oboseală, dar şi momente de hiperactivitate, de arderă extremă, de apatie. Merg, sunt curioasă.

Care ar fi lucrurile pe care le-ai deprins de la viaţă?

Am învăţat din căderile mari, pe care le-am avut în viaţa personală, că întotdeauna există ridicare. Am descoperit asta exersând, nu se poate preda. Am fost în situaţia de a cădea, de a mă prăbuşi, şi aici, zic ca Pleşu, nu mă ajută nicio carte. Dacă îmi vine să mă dau cu capul de chiuvetă, mă dau. Trebuie să trec prin ele, nu să pretind că ele nu există sau că sunt altceva. Consumând căderile, trăindu-le real, cu totul, abia atunci ai capacitatea de a te ridica. Am învăţat, în timp, că e necesar să fiu aproape de mine. Nimic nu poate fi mai greu de dus decât privirea mea din oglindă.

 

Care sunt valorile pe care i le-ai insuflat Soniei, într-o ţară în care copiii sunt bătuţi la grădiniţă?

Încerc să aflu de la ea, pe toate căile, mai ales pe cele non-verbale, care îi sunt nevoile valorice. E clar că generaţia care vine  are nevoie de cu totul alte valori, iar cele impuse de noi, chiar dacă sunt valoroase, nu cred că le sunt potrivite. Încerc să descifrez limbajul lor spiritual, îmi este clar că el există şi că trebuie tradus. Probabil că vor învăţa singuri să vorbească, pentru că e foarte clar că noi nu avem capacitatea de a le citi nevoile reale, cele spirituale.

Sunt altfel tinerii de azi?

Îmi este foarte clar că noi i-am rătăcit. Ei au venit cu un program, pe care noi l-am tulburat fantastic, şi continuăm să o facem. E o crimă la care asistăm şi pe care o aprobăm. Ce se întâmplă în şcoală, de la primii paşi şi până după facultate, este o crimă. Privesc cu încredere, părinţii i-au dus la şcoală, ca să înveţe, iar ei au încredere în mama şi în tata, dar acolo se petrec nişte lucruri, şi nu mă refer aici la violenţa fizică sau la cea verbală, ci mă refer la ce învaţă şi de la cine. La 15 ani, 45% dintre adolescenţi sunt analfabeţi cognitiv, asta înseamnă că ei nu se pot descurca pe stradă sau în relaţia cu restul lumii. Nu există copil care la şase ani să nu fie curios, activ, dornic să afle despre tot şi toate. Ce se petrece în aceşti opt ani, ce li se face? Asta e ceva ce mă dezamăgeşte cumplit.

Ce fel de om este actorul?

Nu e într-un fel. E un material fluid, e un fluid energetic care îmbracă diverse forme într-o poveste. Odată ce s-a stabilit într-o formă, începe să nu mai fie viu, şi asta îl pierde, îl distanţează de public. Rostul teatrului, spre deosebire de cinema, e tocmai schimbul ăsta în timp real de energii, pentru că nu e doar ceva ce vine dinspre scenă, ci e ceva care vine şi dinspre sală, din acea seară, de la acea oră. Niciun spectacol nu seamănă cu altul. Lucrul la un rol nu se termină niciodată. Devii şi construieşti împreună cu publicul. Actorul nu e într-un fel, nu poate avea o etichetă. E şi un banc: De ce e actorul o delicatesă? Pentru că are ficatul mărit şi nu are coloană vertebrală. Se spune că nu are caracter, tocmai pentru că are capacitatea de a fi în multe feluri, în funcţie de situaţie. Actorul este maleabil, are capacitatea de a îmbrăca personalităţi multiple.

Ai pus publicul înaintea durerii? S-a întâmplat să pierzi pe cineva şi să joci?

Dacă mă întrebi pe mine, asta e o treabă personală. Nu cred că eşti actor când foloseşti o durere personală pe scenă, asta poate să o facă oricine. Nu aş face asta, cred că există un timp al durerii şi un drept al durerii. Şi nu cred că trebuie încălcat.

Ţi-au rămas vise neîmplinite în urmă?

Nu am casa mea. Nu îmi doresc maşină, pentru că nu conduc. Nu aş suferi pentru mine, dar aş vrea să îmi cresc copila într-un fel.

Obişnuieşti să laşi bacşiş?

Uneori nu am avut bani să plătesc nici cafeaua pentru care ar fi trebuit să las bacşiş.

Ai muncit şi fără să fii plătită?

Cel mai mult. Sau sumele erau atât de mici încât le-am făcut cadou prestaţia.

Mai merg românii cu zâmbetul pe buze?

Nu. La noi şi bucuria e violentă. E o nevoie, de fapt, de trăire, e o nevoie de eroi. Avem nevoie de stindard, avem nevoie de onoare.

 

 

 

Citește și: