INTERVIURILE GÂNDUL AntiMioriţa lui Nicu Covaci de la Phoenix: “Această naţie are un mare minus - îi lipseşte şira spinării. Învăţaţi să spuneţi nu!”

INTERVIURILE GÂNDUL AntiMioriţa lui Nicu Covaci de la Phoenix: “Această naţie are un mare minus - îi lipseşte şira spinării. Învăţaţi să spuneţi nu!”

• Decenii de-a rândul, rockul a fost unul dintre inamicii cel mai greu de anihilat ai comunismului. Iar Phoenix, vârful lăncii otrăvite cu care tinerii "înţepau" sistemul. Liderul trupei, Nicu Covaci, îşi aminteşte de vremurile de-atunci, care, deşi i-au pus în pericol chiar viaţa, îi trezesc sentimente mai frumoase decât prezentul.

• "Într-o seară, fiecare dintre noi câştiga cinci salarii de-ale maică-mii" - mărturisiri inedite din comunism din partea lui Nicu Covaci, la Interviurile Gândul

Cum a început disidenţa lui Nicu Covaci? "Ca în cele mai multe case din ţară, nu se vorbea de bine de comunism: nici părinţii mei, nici vecinii. Aşa că am preluat sentimentul ăsta, neînţelegând exact fenomenul… Ceea ce trăiam mi se părea de neînlocuit şi de neînţeles. N-am avut probleme cu sistemul, până n-am început să port plete, să dau semne de obrăznicie, împreună cu cei cu care cântam, să prindem curajul de a-I înfrunta. Ne-am trezit cu chingi care ne strângeau, aşa că am vrut să schimbăm sistemul care ni le-a pus, având informaţii că şi în alte părţi se întâmplă la fel. Credeam că afară e dreptate şi libertate".

Cinci salarii normale, câştigate pentru un singur concert

"În facultate am avut probleme mari. Înfiinţasem formaţia "Sfinţii", ceea ce le-a picat nasol. În '64 am fost interzişi, pentru "misticism". "Phoenix" au fost nevoiţi să înghită. Chiar şi aşa, cu numele ăsta, în '70 am fost interzişi definitiv, în toată ţara. În ultima casă de cultură, din ultimul sat. Totuşi, din '74 şi până în '76, am umplut în continuare stadioane. Pentru că-i interesa să facă bani de pe urma noastră. Se auzise că Nicu Covaci ia doar 10% din încasări, pentru trupă. Dar 10% din 500.000 de lei însemna 50.000. Într-o seară, fiecare dintre noi câştiga 10.000 de lei, era enorm, 5 salarii de-ale maică-mii. Pe ce să spargi banii? Berea era ieftină, mâncarea - la fel, spitalul era gratis. I-am schimbat în valută (ceea ce era ilegal, pentru 100 de mărci făceai 7 ani de puşcărie) şi ne-am luat instalaţii".

Îşi compara cizmele cu ale lui Valentin Ceauşescu

Ca să fie credibili pe scenă, n-aveau altă şansă decât să se îmbrace conform trendului din rockul "capitalist". Cum făceau rost de costumaţii ca-n Occident, în plină glorie comunistă? "Primeam reviste şi discuri de afară, eram înnebuniţi să arătăm la fel. Aveam croitorii şi pantofarii noştri. Maică-mea, care era croitoreasă, ne făcea cămăşile. Iar în picioare aveam cizme cu toc sau ghetuţe cum aveau trupele de-afară. Îmi măsuram cizmele cu Valentin Ceauşescu: care are toc mai mare, care e mai şmecher. Mă uitam cu invidie la ale lui, care erau originale, cumpărate din Londra.
Pe stradă, mărşăluiau lingăii cu Miliţia, să ne tundă. În Timişoara era o cofetărie cu o grădină mare, săream peste mese, peste graduri, să nu ne prindă. Eram rebeli şi inconştienţi. Noi ne revoltam împotriva miliţienilor, cu care aveam contact direct, cu sistemul nu ştiam ce să facem".

Un fan înrăit al trupei: Ion Iliescu

Studenţia lui Covaci s-a consumat între popularitate maximă şi grave probleme cauzate de insubordonare. "În primul an de facultate, eram şef de grupa ASE şi UTC. În anul II - şef de an. În anul III, m-au făcut şef de an pe ASE: strângeam cotizaţiile fără probleme, că mă ştia lumea. Dar, ca să mă facă şi şef de an UTC, trebuia să intru în partid. M-am tot gândit cum să rezolv problema, se organizase o ceremonie în aulă, toţi voiau să vadă cum o scot la capăt. M-am urcat la tribună şi-am zis: "Mă bucur de încrederea pe care mi-o acordaţi, dar nu cred că fac faţă". Şi-am plecat.
După asta, m-au chemat într-un birou de la capătul unui coridor, unde mă aştepta un individ de două ori cât mine. M-a luat direct: "Domnu' Covaci, am auzit că vreţi să ne ridicaţi toată studenţimea-n cap". "Nu mi-am propus, dar ideea-mi place". În consecinţă, am făcut anul 3 de 3 ori. Nu m-au lăsat să-mi dau examenele. Aşa că într-o zi m-am dus la Comitetul Judeţean de Partid, urlând că vreau să-mi dau examenele. Am trecut prin toate birourile, până am ajuns într-unul la care stătea un tip cu ochelari. M-a întrebat ce-i cu mine, i-am ţipat că vreau să mă duc la examen. S-a uitat la mine atent şi m-a întrebat: "Dumneata nu eşti Nicu Covaci de la Phoenix?" I-am spus că eu sunt. "Păi pentru Phoenix trebuie ridicat un Palat al Culturii!" Era Ion Iliescu. A telefonat la rector şi aşa am reuşit să-mi termin şcoala. Sunt, cumva, cu conştiinţa încărcată: unii au ţinut mâna deasupra noastră, altfel ne terminau de mult… Nici măcar nu ştiu cine sunt cei care ne-au protejat".

Jumătate de an de la casa de nebuni, fără cetăţenie în 5 minute

A doua jumătate a deceniului 8 nu s-a consumat sub o zodie norocoasă pentru formaţie. Desele episoade "problematice", cu care s-au confruntat reprezentanţii sistemului, au dus la trecerea pe linie moartă a grupului. Dar nici măcar după înlăturarea "pericolului" Phoenix, membrii săi n-au fost scăpaţi din ochi. "Când am terminat cu formaţia, am stat o jumătate de an la casa de nebuni, la Gătaia, lângă Timişoara. Acolo eram în siguranţă, fiindcă nu putea intra nimeni. N-au putut să ne ia nici în armată, din Phoenix n-a făcut nimeni armata. Prin '76, tensiunea a crescut foarte mult. Ni s-a spus: "Vă termină şi fizic, sunteţi pe listă. Tăiaţi-o când puteţi!" Unde să fugi, câţi muriseră împuşcaţi la Dunăre? Sau, dintre cei care trecuseră înot la sârbi, câţi n-au fost predaţi înapoi, pe un vagon de sare? Atât le dădeau ai noştri sârbilor.
M-au ţinut două săptămâni în interogatorii, la secţie. Îmi ziceau că am schimbat bani şi că o să intru în puşcărie. Eu o ţineam pe-a mea, că n-am avut nevoie să schimb, că prietenii mei din străinătate îmi trimit tot ce vreau. Mi s-a spus: "Ştim că ai schimbat 1.000 de dolari!" Atunci m-am liniştit: nu ştiau nimic. M-am ridicat şi le-am ţipat că eu nu mai sunt cetăţean român. Mi-au răspuns că mă costă 1.000 de lei. Aşa că am plecat de la Miliţie cu o hârtie că nu mai sunt cetăţean român. Am sunat imediat o prietenă din Olanda, să vină, să ne căsătorim. Şi-am plecat cu ea. Au crezut c-au scăpat de Phoenix? M-am întors după jumătate de an, cu un camion cu ajutoare. Fusese cutremurul din '77. Am făcut un turneu cu băieţii, la sfârşit i-am chemat să le dau baniii şi aşa i-am scos din ţară. Dar chiar după ce am plecat, era o echipă pregătită să vină după noi, să ne radă. Noroc că s-a spart trupa".

De ce continuă să cânte

După '90, Covaci şi gaşca nebună s-au întors în ţară, unde-i aşteptau susţinătorii de-o vârstă cu ei, dar şi copiii acestora, posesori de muzică Phoenix în ADN. Ce au schimbat nou veniţii din public în gândirea muzicienilor? "Odată cu generaţiile care nici nu se născuseră când noi fugeam din ţară, s-a născut în noi un sentiment nou: responsabilitatea. Copiii ăştia trebuie educaţi, noi am ajuns să reprezentăm ceva. Nu mai suntem nici tineri, nici frumoşi, dar suntem credibili. Nu ne-am compromis, nu ne-am făcut de râs. De ce se întâmplă în prezent mi-e silă. A avut probleme cu comuniştii, am probleme şi mai mari cu capitaliştii.
Îmi pare rău pentru tânăra generaţie, educată în filosofia firului de iarbă: să te apleci după cum bate vântul. Acestă naţie are un mare minus - îi lipseşte şira spinării. Învăţaţi să spuneţi nu. Luaţi-vă porţia, nu fărâmiturile. Eu Mioriţa aş mânca-o friptă. Lucrez de ceva vreme la AntiMioriţa, în care ciobanul, auzind de la oaia năzdrăvană ce i se pregăteşte, spune că câine, prietenul lui: "Deseară ne-om bate!" Ştiu că-i o minciună, dar am nevoie de ea".

Nu-şi mai suportă propria ţară

Vine rar în România, deşi acum nu-l mai vânează nimeni. Paradoxal, în ţara liberă se simte mai străin şi mai nefericit decât în cea controlată de regimul neiertător cu rockul. "N-aş rezista aici. După două săptămâni m-aş urca pe pereţi. Îmi încarc bateriile în Spania, aici mă consum îngrozitor. Am amintiri mai frumoase din vremurile urâte ale comunismului. Am două şi din capitalism. Prima, un turneu, într-o iarnă. Mergeam din Moldova spre Ardeal şi-a îngheţat motorina autobuzului. Am bătut la un geam, în puterea nopţii. Când a auzit ce se-ntâmplă, gazda a bătut la toate geamurile, s-au adunat bărbaţii şi-au făcut foc sub autobuz, ne-au dat ţuică şi-au avut grijă de noi. Habar n-aveau cine suntem.
Cealaltă e dintr-o vară. Mergeam la mare cu motocicleta şi, după podul de la Cernavodă, am rămas fără curent. Am intrat cu motorul într-un birt, până la tejghea. La care un tip de la o masă s-a ridicat şi-a zis: "Am băut destul: îl văd pe Nicu Covaci în crâşmă". Iar ceilalţi mi-au rezolvat dinamul, în timp ce eu mi-am băut berea.
Locurile sunt la fel ca întotdeauna, oamenii, însă, s-au schimbat mult. Nu mai regăsesc omenia de altădată. Valorile de-atunci. Şi-atunci prefer să mă ţin departe de-aici. Stau să mă gândesc dacă aş fi preferat să nu se întâmple ce s-a întâmplat… O schimbare trebuia să se petreacă, dar nu asta. Sau nu aşa…"

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine