INTERVIURILE GÂNDUL Mircea Diaconu: O lume politică pestriţă are nevoie şi de un Don Quijote, fireşte

O lume politică pestriţă are nevoie şi de un Don Quijote, fireşte

Un accident al uninominalului, potrivit propriei caracterizări, actorul Mircea Diaconu a devenit senator PNL de Argeş. Spune că s-a ales, cerând electoratului să nu-l voteze, precum Spirache din Titanic Vals. Şi tocmai de aceea, odată ales, e hotărât să lupte până la capăt cu cinismul, aroganţa şi suficienţa “dinozaurilor” din Parlament

- Au trecut 7 luni, domnule Diaconu, de meserie politică. V-aţi calificat la locul de muncă? Aţi devenit politicianul cinic, arogant şi interesat de restul lumii doar atunci când îl doare interesul, ori aţi rămas acelaşi Don Quijote din Parlament?

- Mă întreb dacă măcar unul dintre cei aroganţi, cinici şi versaţi, ar accepta să recunoască asta. În consecinţă şi răspunsul meu va fi nu. Am rămas acelaşi – cuminte şi atent. Pe de altă parte, nu văd de ce intrarea în politică ar presupune, automat, şi o modificare esenţială a fiinţei tale, a modului tău de a gândi. Apoi, dacă parlamentarii sunt aleşii naţiei, atunci, reprezentanţii lor fiind, vor fi oglinda electoratului. Deci, la rându-le, ar trebui să corespundă, prin diversitate, enormei diversităţi pe care o reprezintă naţia română. Aşadar, în Parlament, în mod normal, n-ar trebui să fie acelaşi gen de oameni – cinici, aroganţi, ba chiar îmbrăcaţi la fel. Pentru că, dacă aţi fost atent, aţi văzut că se îmbracă toţi la fel, pe mici variaţii de gri – vorbesc de costumele lor lucioase.

În consecinţă, în mijlocul unei lumi pestriţe, este nevoie şi de un Don Quijote, fireşte. Dar eu nu ştiu dacă sunt chiar un Don Quijote şi nu cumva sunt un pic mai hâtru decât personajul nostru, care, din păcate, nu prea avea umor.

- Mulţi dintre artiştii parlamentari au mărturisit că nu le-ar mai trebui încă o experienţă de acest gen. Că lucrurile în Parlamentul României s-au schimbat mult în rău. Trăim o criză morală la toate nivelurile sau doar consecinţele repetatelor crize politice?

- Lucrurile sunt mai complicate decât par, pentru că răul nu vine dintr-un singur loc – apropo de oamenii politici -, ci de peste tot. Şi din noi şi din afara noastră. În ultimii 20 de ani, încet-încet s-au stricat toate sistemele. În sistemul de învăţământ, de exemplu - că tot e la modă să discutăm despre el -, răul a început încă din ‘90. Nimeni nu a încercat să îndrepte lucrurile, iar astăzi totul pare de-a dreptul halucinant. Dar vina aparţine tuturor, nu doar unora. Apoi sistemul juridic, ori sistemul de sănătate. Ne îngrozim privind către fiecare. Este ceva monstruos iar vina, din păcate, în întregul ei, este aruncată în spatele a cinci sute de oameni din Parlament plus încă vreo două sute de prin Guvern. Nu poate fi aşa de simplu. Nu-i normal. Cum nu a fost deloc normal să considerăm că, înainte de 89 doar două persoane s-au făcut vinovate de tot ceea ce s-a-ntâmplat. Iată că, după moartea Ceauşeştilor, toţi cei din jurul lor au rămas printre noi şi produc acelaşi gen de rău – răul care se numeşte obedienţă, oportunism, a fi descurcăreţ în stil românesc, într-un cuvânt, mizeria asta a noastră care nu se mai termină şi care, după 90, a găsit aici un mediu prielnic în care a crescut nestingherită, infestând toate sistemele. Este aproape imposibil ca 500 de oameni – care înseamnă Parlamentul – sau unul, care înseamnă preşedintele – altă absurditate – să radă de mâine această ticăloşie generalizată.

- Bine, dar nu coordonatorul politic ar trebui să pună lucrurile în ordinea lor firească?

- Senzaţia mea este, fiind în Parlament şi uitându-mă în jur, cu legislaţia pe masă şi cu ceva instrumente de posibilă modificare în mână, că mă aflu într-o bibliotecă unde toate cărţile sunt amestecate şi nu ştii cu ce să-ncepi, ca să faci ordine. Oriunde te uiţi e dezastru, e haos, e harababură. De unde începi ordinea? Aceasta este marea mea problemă în context parlamentar. Şi apropo de colegii mei din cultură care au trecut prin Parlament şi au spus că nu s-ar mai întoarce, nici eu nu m-aş mai întoarce - şi nu mă mai întorc după ce se vor fi terminat cei patru ani de mandat -, pentru că resimt, pentru prima oară în viaţa mea, acel sentiment de neputinţă, acel sentiment de “vreau să fac şi nu pot”. Aş vrea să schimb legi, dar mă blochez. Simt un munte de vată în jurul meu. Explic în Parlament, cu argumente de bun simţ naţional, cultural, moral, anumite lucruri. Cer, rog, insist să se voteze, de exemplu, un subiect care nu are nicio legătură cu politicul. Mi se pare că sunt înţeles, că toţi ceilalţi sunt de acord cu mine şi, odată ajunşi la capăt, remarc că votul e invers. Apoi, pe holuri, cei care au votat invers îmi spun: “Măi, mare dreptate ai avut...”. Iar eu nu mai ştiu ce să spun. Sunt perfect bulversat.

- Nu se mai poate vindeca politica românească?

- Există o singură soluţie. Toate grupările politice importante sunt blocate, pur şi simplu de aceiaşi indivizi, care se învârt prin zonă de atâta amar de ani şi care au modul lor de a gândi, felul lor de a se comporta, pe care naţia, presa, toată lumea l-a detectat corect – agresivi şi aroganţi. Ei, şansa este să se spargă aceste sisteme, şi măcar din întâmplare să ajungă sus, spre a fi aleşi de către noi, nişte oameni normali, naivi, nişte Don Quijote, dacă vreţi, care să vadă adevărata faţă a lucrurilor. Ne trebuie un om cu bun simţ elementar, cu o cultură minimală măcar. Un astfel de om nu ar putea susţine inepţii precum cele de astăzi. Amintiţi-vă ce spunea Băsescu acum cinci ani, înaintea alegerilor prezidenţiale! Că “naţia este obligată să aleagă între doi ca noi”. Din păcate, acestea sunt “bucatele” politice, care ajung pe mesele alegătorilor. Ia să ajungă un om de foarte bună calitate în această postură... Dar vedeţi, ei nu ajung

- Regăsiţi în Parlamentul de azi atmosfera jocurilor politice perfide şi imorale, uneori violente, din dramaturgia lui Caragiale?

- Eu nu privesc lumea la grămadă. Eu spun că fiecare trebuie să răspundă de faptele lui şi de spusele lui. Eu însumi am fost surprins, venind în Parlament - absolut accidental, sub genericul uninominalului, rugat, împins de la spate de cei de la mine din Câmpulung Muscel şi Curtea de Argeş. Primele mele zile au fost identice cu acealea din armată. Nu cunoşti pe nimeni. Apoi îţi faci prieteni, cunoştinţe, înţelegi unde vine toaleta, pe unde se iese, pe unde se intră etc. Cu timpul vezi altfel lucrurile. Îţi dai seama că nu sunt toţi o apă şi-un pământ. Mai ales că acest uninominal a produs şi câteva “accidente”. Eu însumi sunt unul dintre ele, dar nu e numai cazul meu. În jur de 60 la sută dintre parlamentari sunt noi, iar asta contează mult. Din păcate, ei nu au funcţii, nu sunt şefi de comisii, nu sunt în birourile politice, nu sunt nicăieri. Pentru că în funcţii sunt tot cei vechi, cu experienţă – şi folosesc această experienţă, care mi se pare de proastă calitate şi de aruncat la coş imediat, fără nicio discuţie. Ei bine, îşi folosesc experienţa ca pe un instrument deasupra noastră, iar cei ca mine, poate mai modeşti, poate mai rezervaţi, încă nu îndrăznesc să zică nu. Aceşti “şaizeci-la-sută” nu se înscriu în cele două standarde predefinite – politicianul tip Caragiale şi politicianul epocii comuniste -, pe care le ştim cu toţii şi ai căror reprezentanţi au pătruns în Parlament.

- Cum se vede din banca opoziţiei comedia politică pe care o joacă, de atâtea luni, actuala coaliţie de guvernare?

- Eu spun că lucrurile au căpătat o aură medieval. Avem de-a face cu doi baroni, cu doi şefi de ceată, fiecarea cu oamenii lui. Niciunul nu a avut o ceată atât de mare încât să-l ţină pe celălat sub papuc, sub masă. În consecinţă au de împărţit “prada” şi au împărţit-o. Eu cu partea mea, tu cu a ta. Nu vedeţi că ei nu-şi pun problema solidarităţii guvernamentale, aceea clasică, stipulată de legislaţie. Orice greşeală a unui ministru ar trebui să fie asumată de întregul guvern. Dar ei îşi sparg capul cu pietre. Au tras un gard între noi. Unii gestionează anumite sectoare, alţii pe celelalte.
În ceea ce mă priveşte, sunt fericit că mă aflu în opoziţie. Am linişte, nu-mi cere nimeni să-i rezolv problema autostrăzilor, banilor de salariu. În acest timp încerc să fac şi lucruri bune, aşa cum a fost legea ţuicii.

- Pe cine veţi vota pentru preşedinţie?

- Îl voi susţine şi-l voi vota pe Crin Antonescu, chiar şi în sensul don quijotismului sub care se desfăşoară întâlnirea noastră de astăzi. Consider că este candidatul cel mai puţin politic sau politizat sau malformat, dintre toţi cei trei care contează la această oră. Şi asta nu numai pentru că sunt în PNL, ci pentru că m-a convins, în câteva împrejurări. Mi s-a părut a fi omul care îşi trăieşte viaţa cu decenţă, fără mari afaceri în spatele lui, fără interese care dictează în locul tău. Cel mai puţin manevrabil şi destul de tânăr.

- Dar are el, partidul din care face parte, destulă putere?

- Eu discut despre un don quijotism posibil. Sper din tot sufletul ca alegătorul român să guste lucrul ăsta şi ca pe un fel de imagine a tuturor posibilităţilor. Am înţeles asta în America. Acolo, fiecare om are sentimentul, convingerea că poate deveni preşedinte. La noi nu are nimeni această convingere. Nici măcar convingerea că poţi ajunge, prin muncă cinstită, preşedinte de bloc.

- Dacă la Cotroceni va ajunge un alt preşedinte, vedeţi posibilă o coaliţie guvernamentală PNL-PSD-UDMR?

- Momentul fiind delicat, bântuit de criză, ar fi de dorit să găsim o soluţie coerentă în ceea ce priveşte doctrina politică şi mecanica socială. Mai e vorba şi de logica raportului “celor doi”. Unde sunt doi puternici la guvernare nu este decât rău, raportul între unul puternic şi unul mai puţin puternic fiind cel normal. Pe de altă parte, raportul între cel tare de la putere şi cel tare din opoziţie ar trebui să fie şi el echilibrat.

Monstruozitatea preşedintelui Băsescu m-a lăsat cu gura căscată. Vorbesc despre acea expresie absolut aberantă, definitorie pentru un necunoscător într-ale politicii. “Mi-am văzut visul cu ochii”, zice el, referindu-se la majoritate celor 73 la sută din Parlament. E o prostie. Înseamnă că nu înţelegi în niciun fel mecanica. Iar mecanica este echilibru între putere şi opoziţie.

Info plus:

Cum îl vede Mircea Diaconu pe preşedintele Băsescu

- Are actualul preşedinte o tendinţă dictatorială?

- Da. Are foarte clar această tendinţă. O simt din postura de observator al individului în general. Am o profesie care îmi cere să-l înţeleg pe celălalt, fie el personaj, fie el om real, eu trebuie să-i înţeleg mecanica interioară, psihologia în relaţia cu socialul, cu cultura sa. Deci sunt în stare să-l înţeleg pe preşedinte, să-i înţeleg reacţiile. Pot desena chiar cum ar reacţiona în anumite împrejurări. Şi cred că am dreptate. Iar în el găsesc această tendinţă construită şi prin educaţie, şi prin comportamentul ultimilor cinci ani. L-am cunoscut destul de bine în diverse perioade, pe parcursul mai multor ani. E un personaj cu şarm, de mare încredere, de mare forţă, fără discuţie. Dar fiecare îşi atinge, la un moment dat, punctul de incompetenţă. E în regulă până într-un punct. După care, cerându-i prea mult aceleiaşi fiinţe, aceluiaşi organism, reacţiile lui sunt altele. Iar omul nu se mai potriveşte cu locul. Cred că nu acesta era locul lui. Are tendinţe autoritare, fără discuţie. Ca ministru al Transporturilor, era perfect, dar ca preşedinte, nu.

Ca preşedinte aş aduce în discuţie două modele: Alexandru Macedon şi Pericle, de exemplu. Pericle nu s-a bătut cu nimeni, iubea artiştii, în jurul lui erau oameni normali, nici ei nu s-au bătut cu nimeni, iar lumea îşi făcea treaba. Pe câtă vreme, Alexandru Macedon a plecat cu ceata lui şi a bătut pe toată lumea, au murit toţi în jurul lui şi a rămas doar el şi statuile lui.

Cum s-a luptat Mircea Diaconu pentru ca UE să nu ne lase fără cazane de ţuică

- Şi cum a fost cu legea ţuicii?

- A fost foarte interesant. E vorba de a face sau nu ţuică în cazane proprii, la ţară, aşa cum se-ntâmplă de mii de ani la noi. Comuniştii n-au scos-o la capăt. Au confiscat cazanele şi românul a făcut ţuica prin pivniţe. Nu poţi opri acest fenomen, e veşnic. Noi facem ţuică acasă, e clar?! Şi pentru că Uniunea Europeană este un fel de bolşevism generalizat, şi pentru că în anumite privinţe chiar aşa se manifestă, eu am susţinut că trebuie să punem nuanţe în ceea ce ne priveşte.

Ei bine, vine în Parlament legea conform căreia totul se accizează, totul se impozitează, se controlează. Se întoarce de la promulgare, de la Cotroceni, şi mai şi. Cu toate cele ale Bruxelles-ului pe ea, ca să se voteze conform cerinţelor. Deci, cu cele 70 de procente ale majorităţii, jocurile ar fi fost făcute, era limpede. Au început să se mire unul, altul, inclusiv eu, inclusiv domnul Frunda. Noi doi am fost liderii acestei lupte. Am explicat şi am argumentat cu foarte mult umor că “degeaba tovarăşi încercaţi să ne omorâţi cazanele, că nu ţine. Nimeni nu a putut să ne lase fără cazane în curte. Eu însumi voi putea să-mi fac cazan. Fac pentru mine şi fratele meu. Familia, carevasăzică. Nu ne puteţi opri. Şi dacă nu ne puteţi opri, hai să spunem că povestea asta cu ţuica nu este altceva decât tradiţie. O formă de civilizaţie românească, familială, şi nu o industrie alimentară. Îţi intră cineva în casă, trebuie să-i pui pe masă o ţuică. Asta e regula în familia mea. Nu ne puteţi lăsa fără asta!!”

Ei bine, după atâta muncă de convingere am câştigat cu două amărâte de voturi în plus această acerbă luptă a ţuicii.

Vezi aici varianta filmată a interviului

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine