INTERVIURILE GÂNDUL. Poveşti de pe front, spuse din pacea de acasă. Cinci soldaţi români, despre o altă faţă a războiului. VIDEO

de Alina Matis

FOTO: Gandul.info

Vorbim foarte puţin despre ei şi, de cele mai multe ori, în contextul unei tragedii. Ştim că există şi suntem mândri de ei, pentru că nimeni nu le-a reproşat vreodată nimic. Ei nu ne-au făcut de râs niciodată. Sunt soldaţii noştri, pe care i-am trimis în Bosnia, în Kosovo, în Irak şi care acum sunt în Afganistan.

gândul a intervievat cinci militari români, în încercarea de a obţine un portret al războiului real, spus la persoana întâi, dar şi de a vedea cum e omul care se întoarce dintr-un teatru de operaţii (nu le place să spui „front”).

Cum e primul contact cu ceea ce literatura numeşte cea mai traumatizantă experienţă umană? Când eşti tată sau mamă, când eşti soldat sau camarad? Care sunt lucrurile pe care creierul alege să le păstreze după fiecare astfel de experienţă? Curg lacrimi pe obrajii soldaţilor? Iată câteva dintre întrebările pe care gândul le-a pus celor cinci militari – trei bărbaţi şi două femei -, care au acceptat să îşi deschidă inima în faţa românilor.

Războiul nu e chiar atât de traumatizant, dacă te-ai pregătit şi ştii ce trebuie să faci. Iar ei ştiu, aşa ne spun. Familia face parte din rutina misiunii. Vorbesc cu cei de acasă aproape zilnic, pe Internet, şi ascultă cu bucurie lucrurile mărunte care comun normalitatea de acasă – bârfe, o poznă de-a copilului, ce mai fac prietenii, cine cu cine s-a mai întâlnit. Colegii şi coeziunea grupului sunt totul, iar relaţia dintre militarii care sunt împreună într-o misiune devine una aproape simbiotică. Grupul funcţionează mereu ca un tot şi fiecare element al acestui întreg veghează la bunăstarea celuilalt. Este mai tăcut astăzi, este mai retras, îl macină ceva, îi este dor?

Un ruj la război

Sublocotenentul Oana Bianca Badea se aşază la masă zâmbind nervos. Are doar 24 de ani şi o voce mică, de copil. Este machiată discret şi şi-a pus nişte cercei mărunţi în ureche. Pare atât de delicată la o primă vedere, încât Afganistan este ultimul loc în care ai vedea-o. Cu toate acestea, acolo a fost anul trecut, iar milităria este tot ce a trăit de la 14 ani, când a intrat la colegiul militar.

„Pentru mine, armata este mai mult un stil de viaţă. Fiind obişnuită de mică, din liceul militar, cu mediul cazon, războiul a devenit o parte a meseriei. În momentul în care îmbrăcăm uniforma, suntem toţi luptători, suntem toţi militari”, explică sublocotenentul.

Oana Badea a fost în zona de sud a Afganistanului, cu Batalionul 2 Infanterie – Călugăreni, şi a planificat şi coordonat transportul aerian de persoane şi materiale pentru întregul batalion. O întrebăm cum a fost primul ei contact cu războiul: „Au fost foarte multe emoţii, a fost cu totul altceva decât mă aşteptam să fie – într-un fel, a fost mai bine decât mă aşteptam eu. A fost foarte cald (...) Eram foarte emoţionată şi încercam să văd de sus, din avion, cum arată Afganistanul”.

Întoarcerea acasă a fost o sărbătoare din toate punctele de vedere: „Am ajuns în ajunul Crăciunului şi, după ce am terminat la aeroport cu bagajele, m-am urcat în autocar şi m-am dus acasă, la Cluj. Am ajuns seara târziu şi a doua zi a fost Crăciunul. Bradul era făcut, pregătit, cadourile sub brad, masa pusă, toată lumea mă aştepta să mă întorc – a fost bine”, povesteşte soldatul, care mărturiseşte că familia nu i-a spus niciodată „nu te duce”. Un singur lucru a auzit de la ei:  „Ai grijă de tine”.

"Sunt bine, este linişte"

La fel ca toţi cei plecaţi în misiune, Internetul a fost „portalul” care o ducea pe Oana Badea, fie şi pentru câteva minute pe zi, acasă. „Tot timpul începeam discuţia cu sunt bine, totul e în regulă, este linişte. După care vorbeam despre ce se întâmpla acasă, ce mai făcea fiecare, cum mai era viaţa acasă”, îşi aminteşte ea.

Un lucru care te frapează în discuţiile cu aceşti soldaţi este felul în care vorbesc despre război: de cele mai multe ori, cu detaşare, cu zâmbet pe buze şi cu mândria unei misiuni îndeplinite. Aşa vorbesc şi între ei, ne mărturiseşte sublocotentul clujean.

„În discuţiile dintre noi (despre misiuni, n.red.), rămân lucrurile plăcute. Aşa se întâmplă după fiecare experienţă lungă pe care o treci cu greu. Nu te mai gândeşti la clipele de efort, la clipele de oboseală, ci te gândeşti că, până la urmă, totul s-a terminat cu bine şi ai ajuns la rezultatele dorite. Nu cred că există om care să vrea să vorbească sau să rememoreze cu prietenii experienţele neplăcute. Acestea sunt trăite, au trecut şi ne bucurăm că suntem sănătoşi şi că ne-am întors întregi acasă”, explică Oana Badea.

Spre final, discuţia devine mult mai deschisă, mai relaxată şi o întrebăm, mai mult în glumă, dacă şi-a luat un ruj la război. „Da, normal. Bineînţeles”, vine răspunsul rapid. Dar de folosit a avut când să îl folosească? „Da, câteodată, de Sfântă Mărie, de zile festive militare, de sărbători, când mai era câte o zi de naştere, de ziua mea de naştere. Am avut câteodată ocazia”, povesteşte amuzată sublocotenentul Oana Badea.

"Nu există odihnă"

Lt. Col. Ştefan Mihalcea, un ofiţer de carieră, absolvent al Universităţii Naţionale de Apărare, promoţia 1990, a dorit să fie primul intervievat. Este căsătorit, are un băiat de şapte ani, a fost în Irak (2004) şi Afganistan (2011).

Se aşază repede pe scaunul dintr-o sală mare a Brigăzii 1 Mecanizate – Bucureşti, îşi aranjează uniforma şi aşteaptă o întrebare.

Vorbeşte repede, de parcă ar citi de undeva, de parcă ar fi ştiut întrebările şi le-a pregătit în prealabil, pentru a se asigura că nu spune nimic „nelalocul lui”. Impersonal pe aproape tot parcursul interviului, evită cu măiestrie să vorbească despre el. De altfel, aproape toţi au această „măiestrie”. Cei mai tineri dintre ei sunt singurii care încă nu stăpânesc arta eschivei.

În discuţia cu Lt. Col. Ştefan Mihalcea, există un singur moment de întrerupere a ritmului lui de a vorbi: "Aţi pierdut vreun coleg?", este întrebarea care pare că îl loveşte. „Pe timpul executării misiunii, nu”. Spune asta de mai multe ori: „Pe timpul executării misiunii, nu. Pe timpul executării misiunii, Brigada 1 Mecanizată a avut, din păcate, numai militari răniţi. Nu am avut militari decedaţi pe timpul executării misiunii”, răspunde Ştefan Mihalcea.

Aflăm, după interviu, că Plutonierul Ion-Lucian Leuştean, care a decedat în luna mai în urma rănilor deosebit de grave suferite anul trecut în Afganistan, i-a fost coleg. Lt. Col. Mihalcea rămâne o clipă cu ochii pierduţi, după care ridică privirea şi aşteaptă următoarea întrebare, de parcă ar fi un ordin.

Se poate dormi cu adevărat pe front?, îl întrebăm. „Odihna vine odată cu întoarcerea în ţară, alături de familie. În teatrele de operaţii, nu există odihnă”, descrie militarul o realitate pe care ne-o vor confirma şi ceilalţi, pe parcursul zilei. „Trebuie să te reobişnuieşti, acesta este adevărul. Trebuie să te reobişnuieşti cu viaţa de familie, cu un alt program. Nu mai eşti în priză 24 de ore din 24. Trebuie să te obişnuieşti să ai timp liber, trebuie să te reobişnuieşti cu multe lucruri legate de viaţa de familie”, adaugă militarul.

Lt. Col. Mihalcea nu discută în familie despre muncă, despre război, dar spune cu mândrie vădită că băiatul lui pare să o ia în aceeaşi direcţie. „În fiecare zi îmi spune - acesta este visul lui – că vrea să se facă la fel ca tata”.

La război, de mână cu soţul

Tot de mică a vrut şi plutonier Marina Ioan să ajungă în armată. „Mi-a plăcut haina militară de mic copil, am îmbrăţişat şi meseria de asistent medical şi am zis să fac două: să fiu şi asistent medical, şi cadru militar”, explică plutonierul.

Marina Ioan este căsătorită, are două fete şi tot atâtea misiuni în Afganistan. Soţul său este şi el în armată şi i-a fost alături la primul ei contact cu războiul. „Am fost amândoi în misiune în Afganistan, prima misiune (2006-2007, n.red.), iar în a doua (2011-2012) am fost separat”, povesteşte ea.

În aceste misiuni, plutonierul Ioan a acordat primul ajutor colegilor răniţi şi a participat şi la o misiune de educare a femeilor afgane în materie de igienă şi de prim ajutor.

O întrebăm cum este războiul: „Rece (râde, n.red.) E rece, în primul rând pentru că eşti departe de familie. E rece şi lung”. Întrebată dacă poţi să rămâi femeie în război, spune că se poate, dar că trebuie să ştii când să fii şi bărbat. La întoarcerea acasă, există un singur rol în primă fază, acela de mamă. „Primul lucru pe care l-am făcut când m-am întors a fost să îmi iau copiii în braţe, bineînţeles. Ce poate face o mamă? Mi-am revăzut prietenii, am ieşit la plimbare, m-am relaxat, după care am început munca”, mărturiseşte plutonierul.

"Curg lacrimi pe obrajii soldaţilor"

Uneori, fără să vrei, devii mamă şi în teatrul de operaţie: mama colegilor, mama copiilor localnicilor. De astfel de experienţe are Marina Ioan cele mai vii şi emoţionante amintiri din Afganistan: „În momentul în care mergeam în sat, veneau copiii şi ne întâmpinau. Erau foarte primitori. Le duceam ce puteam şi am rămas impresionată, pentru că nu au nimic şi vor într-adevăr să aibă şi ei dreptul la joacă, la multe lucruri de care sunt privaţi prin cultura care le este impusă. Am rămas foarte impresionată. Mi-a fost milă de copii când i-am văzut că sunt neajutoraţi, neîngrijiţi”, rememorează soldatul.

Vocea îi devenea tot mai gâtuită de emoţie, pe măsură ce vorbea. Ca un militar real, se luptă să rămână tare, dar gândul la copiii ei şi la copiii pe care i-a cunoscut pe îndepărtatul front o copleşteşte.

„Curg lacrimi pe obrajii soldaţilor?”, o întrebăm noi. „Da, când îşi aduc aminte de familie, când vorbesc cu cei de acasă. Bineînţeles, curg lacrimi. După care şi le şterg şi merg mai departe”, răspunde ea. Asta spune că a făcut şi ea şi asta face peste doar câteva secunde, când se ridică de pe scaun. Se întoarce spre noi şi spune: „plâng şi acum”. Şi râde scurt, după care se întoarce cu spatele la noi, îşi şterge lacrimile şi pleacă.

Optimismul din război, explicat unui copil

Caporalul Adrian Fabro este angajat în MApN din 2000. Are un fiu de doi ani şi jumătate, despre care spune că abia aşteaptă să îi fie alături şi să parcurgă împreună cu el toate etapele. Are un „CV” impresionant, când vine vorba de misiuni: Bosnia (2002), Kosovo (2003),  Irak (2005), Afganistan (2006 şi 2011). Discursul lui e aproape fiolosofic, iar acesta este lucrul care te "loveşte" în primă instanţă. Pe măsură ce urechile se acomodează, ascultatul devine o plăcere.

Potrivit lui Adrian Fabro, emoţiile şi surprinderea care ar putea să existe la primul contact cu războiul sunt, în general, controlate de „militarii care ştiu ce au de făcut”. „Simţirile sunt cele care creează de obicei instinctul de supravieţuire. Simţim pentru că avem o condiţie socială, o familie pentru care ducem un trai sănătos şi echilibrat aici, pe timp de pace, dar acolo trebuie să ne raportăm la această condiţie şi să depăşim orice impact sau orice prag cu brio”, povesteşte militarul.

Pentru că vorbeşte cu atât de mult optimism despre război, îl rugăm să ne explice cum vede el această experienţă umană, cum i-ar descrie războiului băieţelului său.

„Să spunem că partea de război, da, prin definiţie, este un lucru destul de agresiv, destul de brutal, dar el nu trebuie abordat prin prisma a ceea ce se întâmplă din punct de vedere negativ”, începe caporalul explicaţia. „Nu, există o mare parte de optimism, o mare parte de construcţie efectivă a militarului ca şi militar profesionist. Fiului meu i-aş povesti că lucruşoarele pe care le face un militar acolo sunt pentru a ajuta lumea din jur să se dezvolte, să se educe şi să poată avea acces la tot ceea ce noi, în mare parte, avem acces ca naţiune modernă, dezvoltată în condiţii de pace”.

Spre Afganistan, poezie pentru tata

Caporalul vorbeşte mult despre familie şi despre „lucruşoare”, un tic verbal care îi colorează discursul şi creează un inevitabil surâs celui care îl ascultă pe militar vorbind.

Printre amintirile cele mai puternice din timpul misiunii se leagă tot casa: „Am avut o foarte mare şi o foarte plăcută surpriză să constat că băieţelul meu ştie o poezie pe de rost, la o vârstă foarte fragedă”.

O impresie devine inevitabilă, din felul în care Adrian Fabro vorbeşte despre famile, despre copil. Pentru el, a fi părinte sau soţ e tot o misiune, cu „obiective”. Regăsirea cu familia este „linia de finiş pe care toţi o aşteaptă, în condiţiile în care poate fi oferită”, spune militarul, la un moment-dat.

"Job-ul pe care mi l-am ales, cu mândrie şi patriotism"

Familia este un obiectiv şi pentru caporal Eduard Deacu. În vârstă de 31 de ani şi cu nouă ani „vechime” în sistemul militar, este logodit şi aşteaptă să se însoare. A fost în două misiuni, în Irak, în 2007, şi în Afganistan, în 2011-2012.

Ca misiuni, deci strict din punct de vedere militar, spune că îi este greu să compare Irakul cu Afganistanul. Altfel stau lucrurile dintr-o perspectivă emoţională.

„A fost mai greu în Afganistan. Când am fost în Irak, am avut o prietenă care nu a fost chiar atât de înţelegătoare şi, după ce m-am întors, ne-am despărţit. Iar acum urmează să mă căsătoresc cu cea pe care o am în prezent”, povesteşte soldatul, cu toate că, mai târziu, spune că nici actuala logodnică nu este de acord cu plecările lui în misiune. „Asta e o problemă pe care o rezolvăm în familie”, dă asigurări caporalul, care spune că vrea să mai meargă în misiune, „pentru că asta mi-e meseria, acesta îmi este job-ul pe care mi l-am ales, cu mândrie şi cu patriotism”.

Întrebat de un eventual moment care l-a pus la încercare, mărturiseşte că, din punctul lui de vedere, „fiecare zi, fiecare moment şi fiecare pas este foarte solicitant acolo”. „Întreaga misiune a fost o întâmplare marcantă. E o experienţă destul de apăsătoare”, afirmă militarul.

Cu gândul la un mic şi-o bere

Nimic nu poate ridica această „apăsare” de pe umerii soldaţilor precum camarazii lor, susţine caporalul Deacu. Coeziunea grupului este singurul mijloc prin care poţi trece peste momentele dificile din timpul misiunii.

„Coeziunea grupului este foarte importantă şi, în condiţiile de acolo, numai aşa poţi să treci peste momentele mai dificile sau mai stresante – împreună cu colegii, discutând cu ei şi luând de la fiecare câte o idee”, explică Eduard Deacu.

Şi totuşi, care sunt lucrurile acelea mici de acasă de care ţi-e dor şi care nu se rezolvă printr-o discuţie cu colegii ori cu familia? În cazul caporalului Eduard Deacu, răspunsul este simplu şi vine fără vreun timp de gândire: „Un mic cu o bere, de exemplu”.

Ceea ce ne-au învăţat, la sfârşitul zilei, aceşti cinci soldaţi, cinci oameni extrem de diferiţi şi uniţi de o singură dragoste, cea pentru uniformă, este că războiul este o experienţă mult mai complexă şi mult mai umană. Războiul nu e alb-negru, războiul are şi culori, are şi zâmbete, are şi lacrimi, are emoţii, dar şi cruzime. Războiul te desparte de cei dragi, dar, la mii de kilometri distanţă, după o zi interminabilă într-o lume plasată parcă într-o altă dimensiune de un conflict căruia mulţi i-au uitat rostul, te poţi simţi mai aproape ca niciodată de oamenii aceia dragi cu care vorbeşti pe Internet. Şi, când calculatorul se închide, rămâne cea de-a doua familie: colegii care îmbracă aceeaşi uniformă, din motive pe care numai tu poţi să le înţelegi.

Alina Matiş este editor al ziarului Gândul


 

 

Citeşte şi »

 

24 Comentarii [+] Adauga un comentariu

#1 ionica 4.07.2012 21:40

Sunteti mercenari,cea mica cand o sa fie violata de afgani sa-si aminteasca ca este militar.
Ceilalti sunt doar viitori eroi inmormantati cu garda de onoare.

 
#2 Drache 4.07.2012 21:57

@ionica
Ce cugetare adanca! Ai tras un ragait dupa, ca sa o inchei asa cum trebuie?

 
#3 Traian 4.07.2012 22:03

Auzim că ei spun 'teatrul de operațiuni', pentru că 'front' nu le place,pentru că pe front au fost eroii adevărați, cei care au luptat pentru țară cu patriotism, nu pentru că și-au ales 'acest job'. Auzim că este bine la teatru, acolo unde au ei job: vorbesc zilnic cu familia, nu a murit nimeni cât au fost ei acolo la teatru, doar câțiva răniți. Acești oameni dau impresia că sunt în vacanță acolo, cel mult într-o tabără sportivă cumva. Nu le lipsește nimic material (ahh, am uitat micul și berea), Dumnezeule, atunci de ce au solde atât de mari, de ce ies la pensie la 40-50 de ani, de ce au atâtea și atâtea avantaje, dacă e așa de bine pe 'teatrele de operații', așa de simplu, doar puțin efort (dar parcă cei care lucrează la patroni 14 ore pe zi pentru salariul minim nu depun efort?). Iar căldura de vară și frigul de iarnă din Afganistan au devenit în ultimii 3-4 ani stațiune climaterică pe lângă căldurile verilor și gerul iernilor din România. Ei sunt departe de familii, dar la fel sunt departe de familii mii de români care lucrează zi de zi, zi lumină, pe șantiere la sute de km de casă, chiar și pe aceste temperaturi infernale, în aer liber, îmbrăcați în echipamente de lucru cumpărate pe banii lor, fără echipamente de protecție (căști de protecție, căști antifonice, filtre de aer, mănuși, bocanci cu vârf de oțel etc). Iar muncitorii nu au intenet în barăcile ponosite unde dorm, precum vitejii din Afganistan. Acești muncitori pe șantiere dorm în barăci murdare în condiții mult sub ce au soldații plătiți regește din Afganistan și care acuși vor deveni, bieții de ei, tineri pensionari, și cărora muncitorii de pe șantiere vor trebui să le plătească pensii 'speciale' pentru câteva zeci de ani, până se vor stinge eroii din viață, doborâți nu de gloanțe, ci de traiul bun…

 
#4 constantin (un moldovean) 4.07.2012 22:06

corect, sunt niste mercenari ordinari !
sunt platiti banii mei insa-i slugaresc americani !

 
#5 Laurentiu 4.07.2012 22:12

@ionica
"Cea mica" e de o mie de ori mai valoroasa decat ai putea tu spera sa fi. Iti da clasa fara sa faca nici un efort dar pacat ca o face aparand amarati ca tine.

 
#6 rudy 4.07.2012 22:17

Vroiam sa scriu ceva .... hai SUA( nu ne lasa sa asteptam 100 de ani) ctpnext generation

 
#7 marian 4.07.2012 22:20

constantin,ionica
sunteti niste retardati

 
#8 Corectare 4.07.2012 22:29

Romania NU a fost atacata nici de Afganistan si nici de Irak ! ce cautati voi acolo?

 
#9 constantin (un moldovean) 4.07.2012 22:30

@marian
sunt niste slugoi infecti ai americanilor, nu ma apara pe mine desi eu le dau lefurile platind impozite

 
#10 Petre 4.07.2012 22:48

Dar de ce nu a vorbit niciunul de oamenii pe care i-a omorat sau la moartea carora a contribuit indirect (ma gandesc ca poate unii muncesc in baza si sunt mai nedusi la teatru...l de operatiuni) ? Ah, am uitat, e la moda sa vorbim despre mame carora le e dor de copii, pentru ca povestea lor ne atinge o coarda sensibila, de profesionisti in ale crimei pentru ca ei, prin faptul ca isi cauta implinirea prin profesie, se aseamana corporatistilor, iar acestia din urma se simt mai bine vazand ca au corespondent intr-o institutie care transpira masculinitate prin toti porii, diametral opusa companiei la care lucreaza si unor tinerele fasnete, palite de complexul electra care tin un discurs cu o vaga tenta sexuala, numai bun pentru a deveni simpatice.
@Laurentiu: E un ziar, nu un site de manele, nu conteaza cine "da clasa" altei persoane, ca nu-i niciunul boss de boss.

 
Vezi toate »

Adauga un comentariu

Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Gândul. Campurile marcate cu rosu nu sunt valide! Comentariul a fost adaugat!

Cod captcha invalid!

Introdu numarul din imagine:
Versiune mobil | completa