Maria Bîrnaure
Maria Bîrnaure
9794 vizualizări 24 dec 2017

Când o auzi vorbind pe Catia Radu, nu ţi-ai putea imagina că ea este un om care a trecut printr-o mulţime de greutăţi şi a avut de depăşit o mulţime de obstacole în cei 20 de ani care s-au scurs până acum din viaţa ei. Întotdeauna zâmbitoare şi ambiţioasă, Catia mărturiseşte că uneori uită că suferă de o boală incurabilă. Astfel, povestea ei devine o sursă de inspiraţie pentru cei care, într-un moment din viaţa lor, îşi pierd dorinţa de a merge mai departe, chiar şi atunci când nu pot merge pe propriile picioare şi au nevoie de cineva să le împingă de la spate căruciorul în care vor sta toată viaţa. 

Catia suferă de Amitrofie spinală tip 2, o boală progresivă a nervilor motori. „Practic, puterea mea musculară este în mare măsură redusă, nu mă pot deplasa decât cu ajutorul unui scaun rulant. Am forţă în mâini, cât să mă pot descurca cu activităţi zilnice, dar nu suficientă, de exemplu, cât să gătesc”, mărturiseşte tânăra, optimistă că starea ei s-ar putea ameliora prin intermediul unui tratament nou dezvoltat, la care speră să aibă în curând acces, având în vedere efortul financiar pe care îl implică acest lucru. 

La cei 20 de ani ai săi, Catia are nevoie tot timpul de ajutorul asistentei sale personale, pentru că nu poate pune singură în mişcare căruciorul cu rotile şi, poate părea imposibil, însă tânăra recunoaşte că de multe ori uită că ar avea vreo afecţiune. 

„Recunosc că de multe ori uit că aş avea această afecţiune. Pentru că în spirit sunt foarte independentă, mă avânt de multe ori în situaţii care teoretic ar fi peste puterile mele. Însă părinţii mei m-au învăţat, şi voit, dar şi involuntar, să nu spun 'Nu!' unei provocări şi să nu mă plâng. Aşa că m-am învăţat să fac cât de multe pot să fac, şi să ajung frântă de oboseală seara, dar să ştiu că am facut tot ce mi-am propus în ziua aceea. Nu îmi iese mereu, dar îmi place să îmi testez limitele”, spune Catia, mândră de punctul în care a ajuns, la o vârstă la care mulţi tineri depind încă de părinţi şi nu şi-au stabilit, încă, un drum în viaţă. 

„Am urcat dealuri, la propriu, am traversat râpe, tot la propriu, lucruri pe care cu un scaun cu rotile e greu de imaginat că le-ai putea face”

Aventura de succes a Catiei a început încă din copilărie, perioadă pe care o descrie ca fiind „extrem de colorată şi de plină”, în care a primit din partea părinţilor libertatea de a se dezvolta şi tot sprijinul şi încurajarea de care avea nevoie. 

„Când eram mai mică, şi cred că acest lucru îl resimte orice copil cu dizabilităţi, mă simţeam deznădăjduită în momentele în care vedeam că alţi copii se pot urca în copaci, iar eu nu. Însă familia şi prietenii mei nu mi-au spus niciodată că nu se poate, şi acesta e lucrul care a contat şi contează cel mai mult în viaţa mea”, povesteşte Catia.

Copilăria ei a fost marcată de trei lucruri, pe care tânăra le consideră reţeta succesului ei: călătoriile, cărţile şi prietenii. 

„Am călătorit foarte mult, ai mei m-au dus în cât de multe locuri s-a putut, iar asta m-a format foarte mult. La fel de mult m-au format cărţile - care au fost multe. Tare mi-aş dori să mai am atât de mult timp pentru citit cum aveam pe atunci. Tot în copilărie mi-am făcut şi cei mai buni prieteni, faţă de care nu poate fi adus niciun omagiu suficient de mare. Am fost binecuvântată cu cele mai frumoase persoane din Univers (...) Am urcat dealuri, la propriu, am traversat râpe, tot la propriu, lucruri pe care cu un scaun cu rotile e greu de imaginat ca le-ai putea face. Dar, din nou – oamenii aceştia au fost şi sunt acolo pentru mine mereu, iar acesta e un 'Mulţumesc' pentru ei”, povesteşte Catia, iar mulţumirea şi mândria faţă de oamenii din viaţa ei i se citeşte printre rânduri. 

Un astfel de om este şi sora mai mică, Sabina, care la 16 ani îi este Catiei cel mai mare sprijin emoţional acolo, departe de casă, unde se află acum. Chiar dacă Sabina a rămas acasă şi vorbesc destul de rar, păstrează legătura în scris, prin mesajele pe care şi le trimit cât de des pot. 

De ce e Catia departe de casă? Pentru că studiază la Universitatea din Manchester, acolo unde studiază psihologia şi lucrează în cercetare, la un studiu pilot pentru tratamentul copiilor cu autism, ADHD şi dificultăţi în învăţare. Priveşte aceste lucruri ca pe nişte realizări cât de poate de normale şi naturale şi vorbeşte despre ele cu o modestie ieşită din comun şi spune că greul nu a fost reprezentat atât de admitere, cât de munca pe care a trebuit să o depună ulterior.

„Am intrat foarte uşor, dacă mă gândesc acum. A trebuit să scriu o scrisoare de intenţie pe care să o trimit împreună cu recomandări academice şi nota de la Bacalaureat. Am intrat destul de uşor, însă emoţiile au fost enorme, dat fiind că este a 5-a Universitate din Marea Britanie, iar munca e pe măsură. Sincer, procesul intrării mi s-a şters din memorie odată ce am intrat la facultate. Atunci a început adevăratul greu”, mărturiseşte Catia. 

Departe de casă, luptă pentru a-i ajuta şi pe alţii să reuşească

Tânăra a găsit, însă, un duşman. Un duşman pe care-l avem cu toţii şi care ne dă tuturor bătăi de cap, mai ales atunci când ne dorim să facem cât mai multe lucruri. Catia recunoaşte şi ea că nu întotdeuna îi ajung orele dintr-o zi să facă tot ceea ce îşi propune şi încearcă să se împartă în mod egal între locul de muncă, şcoală şi timpul liber, pentru că ea lucrează deja, la doar 20 de ani, având un scop pe care nu oricine şi l-ar putea propune. 

„Lucrez ca asistent în cercetare, într-un studiu pilot pentru tratamentul copiilor cu autism, ADHD şi dificultăţi în învăţare. Mă interesează foarte mult legătura dintre domeniul medical şi cel psihologic. Îmi doresc să studiez efectul substanţelor asupra creierului şi eventual să ajung să fac terapie în domeniul dependenţelor. E un subiect foarte sensibil şi destul de puţin abordat faţă de cât ar trebui sa fie”, spune Catia, care şi-a transformat experienţa cu propria-i viaţă în inspiraţia de a încerca să-i ajute şi pe alţii. 

Catia a învăţat cât de importantă este susţinerea pentru un copil cu probleme de sănătate, simţind asta pe pielea ei, şi a ales să-şi îndrepte atenţia către copiii cu autism, ADHD şi dificultăţi de învăţare. 

„În România, ADHD-ul nu este privit corect de către instituţiile şcolare mai ales. Cel puţin în vremea mea nu era şi nu cred ca s-au schimbat foarte multe. Mă interesează subiectul pentru că este un deficit care poate fi controlat şi ajustat în momentul în care suntem în cunoştinţă de cauză şi avem acces la tratamente. Potenţialul foarte multor copii e afectat puternic de ADHD, iar lucrul acesta ar putea fi încetinit prin informarea populaţiei în privinţa abordării acestui sindrom. Eu am ales acest studiu fiindcă mi-aş dori să înţeleg cât mai bine sindromul acesta şi să pot aduce o contribuţie în vieţile copiilor şi adulţilor care suferă de ADHD, mai ales la noi în ţară, unde nu există neapărat o educaţie din punctul de vedere al sănătăţii mentale şi a deficitelor mentale. Mi-aş dori să se poată schimba asta, în condiţiile în care sănătatea mentală e la fel de importantă ca şi cea fizică”, vorbeşte Catia, lăsând la iveală o maturitate şi o înţelegere ieşite din comun. 

Tânăra a dezvăluit, totodată, că, deşi studiul la care lucrează se află într-o fază incipientă, există şanse ca foarte multe deficite mentale să poată fi tratate cu succes cu ajutorul metodelor de stimulare magnetică a creierului şi nu doar cu ajutorul medicamentelor, aşa cum se procedează în prezent. 

„De 'găsit' motivaţia nu pot spune că se poate discuta. Nu am pierdut-o niciodată”

A învăţat engleza din pasiune pentru cultura britanică, pentru că spune că limba noastră este mult mai frumoasă decât cea a englezilor, însă mărturiseşte că a privit această limbă ca fiind un mijloc de a ajunge mai departe decât ar fi ajuns dacă rămânea în România. 

Acolo, departe de casă, şi-a găsit prieteni, despre care are numai cuvinte minunate. „Locuiesc împreună cu asistenta mea personală şi cu încă doi colegi de apartament absolut minunaţi, mi-au devenit familie. Şi nu îmi e greu departe de casă fiindcă ştiu că ai mei m-ar sprijini oricând cu orice aş avea nevoie. Mi-ar trebui foarte mult timp să povestesc despre prietenii mei de aici şi ar ieşi, probabil, un roman. Ca şi cei de acasă, sunt comoara mea. Sunt oameni extrem de inteligenţi, de aventuroşi, sunt amuzanţi şi oricând bucuroşi să ajute - exact genul de prieteni pe care şi i-ar dori oricine. Din păcate nu avem timp pentru tot ce ne-am dori să facem, însă în general dinamicile cu ei se învârt în jurul petrecerilor în pijamale, a plimbărilor prin oraş, a concertelor, a sesiunilor de gătit şi vizitarea de muzee”, povesteşte Catia. 

Cu familia şi prietenii alături, tânăra nu s-a simţit niciodată neputincioasă, ci a găsit puterea de a continua drumul pe care a ales să meargă. 

„Nu mi-am pus niciodată problema 'continuării', sau, mai ales, a 'necontinuării'. Cred că motivaţie am avut întotdeauna, ai mei m-au crescut în felul acesta din ziua 0. M-au sprijinit întotdeauna să fiu ceea ce vreau să fiu şi să nu mă opresc până nu obţin ceea ce îmi doresc să obţin. De 'găsit' motivaţia nu pot spune că se poate discuta, nu am pierdut-o niciodată”, vorbeşte cu încredere în sine, Catia. 

Avându-i ca model pe editorul revistei Vogue america, Anna Wintour şi pe binecunoscutul Elon Musk, Catia îşi conturează deja un tablou asupra vieţii ei din viitor. Cu toate că spune că vrea să lase loc spontaneităţii, tânăra s-a gândit ce vrea să facă în următorii ani şi plănuieşte să-şi continue studiile cu un master în Neurofarmacologie şi să înceapă o afacere pe cont propriu. 

Iar scaunul cu rotile nu este un impediment pentru ca ea să-şi vadă visul împlinit, iar faptul că nu poate merge pe propriile-i picioare nu o face să dea înapoi. „Nu e nicidecum o incapacitate de a merge mai departe. Într-adevar, e greu uneori, pentru că depind 60% din timp de ajutorul fizic al cuiva capabil din punctul ăsta de vedere, însa îmi asum lucrul acesta, şi întotdeauna se găsesc situaţii dacă se vrea asta. Din fericire, toţi însoţitorii mei au fost, în primul rand, prietenii mei şi nu simt că prezenţa aproape permanentă a cuiva mă limitează, dimpotriva, cresc şi mă dezvolt personal extrem de mult cu cineva lângă mine. Bineînţeles că îmi aduc aminte că nu pot, de fapt, să alerg (Ce surpriză!) sau să particip la concursuri internaţionale de kizomba, deşi tare mi-ar plăcea, dar sunt conştientă că asta e situaţia şi că până nu se va schimba, nu pot decât să îmi asum anumite neputinţe”, spune Catia, cu optimismul ei necondiţionat şi continuă cu un sfat pentru toţi oamenii care-i citesc povestea: „Să aibă încredere în ei înşişi şi să se înconjoare cu oameni care le susţin scopurile şi visurile. 

Povestea Catiei are un început şi în centrul HOSPICE Casa Speranţei. 

„Hospice a însemnat, practic, începutul şi motivaţia dorinţei mele de a pleca să studiez în Anglia. Dacă nu aş fi luat parte la cluburile de vacanţă unde am cunoscut voluntari englezi, nu aş fi ştiut atât de devreme că vreau să plec în străinătate şi poate că nu aş fi avut aceeaşi motivaţie. Hospice m-a dezvoltat din multe puncte de vedere, am învăţat atât de multe de la toţi pacienţii de acolo! Şi nu în ultimul rând, am învăţat de la stafful Hospice ce înseamnă dedicarea - de la director la asistente. Sunt incredibili, cu toţii. De la faptul că susţin pacienţii pe plan psihologic, spiritual şi medical, la faptul că sprijinul lor pare a nu avea capăt, iar pentru mine, asta e cu adevărat dedicare. Cunosc foarte mulţi oameni cărora Hospice le-a schimbat viaţa la 180°, printre care şi eu.

Dacă tot veni vorba… ca să îşi poată continua activitatea, cei de la HOSPICE Casa Speranţei au nevoie de sprijin. Iar cea mai la îndemână metodă este sponsorizarea. Până la finalul anului, companiile pot redirecţiona fără niciun cost din partea lor 20% din impozitul pe venit către HOSPICE (mai multe detalii sunt pe 20.hospice.ro).

Citește și: