Lev Dodin: "Dupa moda internetului, la mare pret va ramane omul, care e mai presus de niste butoane"

Postat la: 16.11.2006 00:00 Ultima actualizare: 18.10.2011 00:22

Lev Dodin: "Dupa moda internetului, la mare pret va ramane omul, care e mai presus de niste butoane"

Parcurs. 1944. se naste in Siberia, din parinti evacuati in timpul razboiului, Lev Abramovich Dodin.1966. debuteaza cu spectacolul televizat "Prima dragoste", bazat pe o povestire de Turgheniev1980. monteaza spectacolul "Casa", care va schimba soarta lui si pe a Teatrului Mic (Malii Teatr) din Sankt Petersburg, devenit apoi faimos2000 primeste Premiul Europa pentru Teatru, urmat in 2001 de un premiu oferit de presedintia rusa- Comunismul este un subiect pe care nu-l putem evita in discutiile despre arta in Romania, pentru ca are multe urmari asupra noastra, asupra societatii si asupra artistilor. Cum a reusit Lev Dodin sa treaca peste acest "prag ideologic" atunci cand comunismul a cazut? - N-a fost atat de greu, ceea ce faceam eu personal in timpul socialismului nu era foarte diferit de ceea ce fac acum. Cand peste tot se declansase Perestroika, noi (artistii rusi, n.red.) stiam ca nu trebuie sa ne supunem. Ne-am obisnuit foarte mult acum, dar pe atunci pentru multi insusi telul era sa se opuna. E un tel foarte nobil, dar si periculos, fiindca anuleaza problema calitatii artistice si a criteriilor valorice. Daca tu te opui, esti foarte brav, dar numai politic vorbind. Or, din punct de vedere teatral, poti sa te opui, dar sa fii un zero. Acum si in Rusia, si in Romania, ca si in alte tari exista multi oameni in teatru care s-au obisnuit cu schimbarea si se supun "noilor cerinte". Nimeni nu poate sa faca spectacole atat de oribile, atat de vulgare, decat cei care le faceau si in timpul comunismului. Pe de alta parte, cei care traiau nesupunandu-se au pierdut obiectul opunerii lor. Si intr-adevar a aparut o criza, fiindca oamenii spuneau ca nu mai e nevoie de teatru, dar de fapt nu era nevoie de acel teatru care iesise din acele timpuri. Daca Efros ar fi trait azi, nu cred ca ar fi facut teatru altfel, fiindca el facea teatru pentru oameni. Si intotdeauna era preocupat de propria-i sinceritate, asta ar fi facut si acum. Mari probleme n-au fost nici pentru alti mari regizori: Nekrosius, Kama Ginkas... cei care au continuat sa urmareasca sentimentul, simtirea, n-au fost afectati, numai ca nu sunt multi din acestia, sunt chiar foarte putini. In libera Europa sunt multi regizori care "se obisnuiesc cu cerintele" si doar un procent foarte mic care se opun. Strehler, un exemplu, s-a opus tot timpul si a ramas el insusi. - Deci credeti ca arta trebuie sa ramana disidenta in orice sistem. - E o chemare, doar in sensul acesta este arta. Chiar daca va fi un rai pe pamant si totul va fi extraordinar pentru oameni, arta trebuie sa dea un semnal de alarma: "Alo, pe om il doare uite aici! Uite, in mijlocul acestei fericiri, omului ii este imposibil sa traiasca. Nu se poate sa mananci tot timpul bomboane, mai dati-i si un pic de rahat". Daca arta nu transmite durerile omului, atunci pentru ce este arta? Punem prea usor aceste etichete. Arta, teatru, de fapt nu exista asa ceva, daca nu se ocupa de om. Poate fi ceva distractiv, un fel de comert, dar nu arta. In Rusia veche, pana la sovietici, lucrurile erau clar delimitate: exista literatura si beletristica. Cehov spune in piesa lui: "Trigorin, beletrist". Dar in zilele noastre toti sunt scriitori si totul e teatru, iar lucrurile se incurca. Poate sa fie show-biz, enterteinment, dar teatrul n-are de ce sa traiasca dupa legile show-biz-ului, e o mare incurcatura. Imi place sa povestesc urmatoarea intamplare: candva, pe vremea socialistilor, a venit la Moscova o delegatie de scriitori americani Albee, Steinbeck... o echipa fantastica. Si a fost o intalnire cu ei. Deodata, in sala, a mai intrat un american si s-a asezat deoparte. Toti s-au uitat la el, era Arthur Hailey, foarte la moda pe vremea aceea. A fost rugat sa vina printre ei, a refuzat, iar la sfarsit a fost intrebat de ce n-a vrut sa li se alature, iar el a spus: "Ma scuzati, acolo erau scriitorii". Dupa asta am inceput sa-l respect. Cine oare va spune, in zilele de azi, "acolo sunt regizorii"? - Criticul rus Marina Davidova vorbeste intr-o carte a ei despre sfarsitul acestui tip de teatru "de arta" pentru care dvs. pledati. - Sfarsitul "teatrului pentru oameni"... - Da. Sunteti de acord cu asta? - Nu, asta e o enigma interesanta pentru mine. Marina Davidova iubeste foarte mult teatrul, chiar in spectacolele mai putin reusite gaseste lucruri foarte fine care le justifica. Ea nu poate trai fara teatru. Dar despre asta nu-i este la indemana sa scrie. Cum poti sa scrii ceva despre dragoste? Teza ei este pentru mine aberanta: spune ca teatrul pentru arta se va sfarsi, dar cartea pe care a scris-o e despre dragoste, teatru si oameni. Ori e un pas foarte naiv, ori unul foarte istet. Noi o sa murim toti, din pacate, dar teatrul a facut parte de la inceputuri din om. Omul s-a ridicat pe picoarele din spate si imediat a inceput sa joace. S-a intors de la o vanatoare nereusita si a jucat mult mai bine decat a vanat. Nu poti sa treci peste asta, chiar daca se indeparteaza o vreme de teatru, omul se va intoarce mai devreme sau mai tarziu. Noua ne place sa absolutizam problemele noastre, dar, pe de alta parte, spuneti-mi, cand nu a fost teatrul in criza? De cand traiesc eu, de la 12 ani am citit carti si reviste despre teatru si peste tot scria "se termina cu teatrul, de-acum va fi doar filmul"... - Dar si dvs. spuneati la Taormina, unde ati primit Premiul "Europa pentru teatru", ca ne temem cu totii de lumea intrernetului. Cum va modifica internetul teatrul? - Cred ca incercam deja sa umanizam internetul. A fost o vreme cand internetul era adus in teatru - prin videoproiectii, televizoare... Dar se va intelege ca, de fapt, in esenta teatrului, asta nu schimba nimic. Fiindca esenta teatrului este acel nerv atins in direct, contactul nervului meu cu al tau. Uite noi, acum, vorbim unul cu altul. Ce poate sa aduca internetul sau computerul in asta? Daca dvs sunteti aici, pentru ce as avea nevoie de un televizor cu imaginea dvs.? Daca dvs. nu ati vrea sa comunicati cu adevarat cu mine, atunci puneti aici televizoare pe care sa curga imaginea picioarelor dvs. si sigur imi veti distrage atentia. Toate astea se vor duce - de altfel, a trecut deja perioada in care se folosea filmul si radioul in spectacolele de teatru - si va ramane ce trebuie sa ramana. La mare pret va ramane, totusi, omul, care e mai presus de niste butoane. Tehnica e buna, ca sa inre­gistrezi programul de lumini, de exem­plu, e perfect. Dar se va ajunge acolo unde trebuie, doar ca e nevoie de timp si de o anumita liniste. Tuturor ne e frica nu cumva sa nu fim moderni, dar tocmai aceasta teama te face sa nu fii modern. - O intrebare mai personala: spuneati undeva ca ati ajuns din intamplare sa faceti teatru fiindca la cursul de inot se inchisese lista de inscrieri. Ati regretat vreodata ca nu v-ati inscris la inot? - (rade) Aveam doar zece ani... - Da, dar puteati sa aveti alt destin... - (rade) As fi inotat in alta parte... Nu cred ca am avut acest dar si mai cred ca omul gaseste pana la urma ce este important pentru el. Le spun adesea studentilor mei, daca unul e lenes de exemplu: am inteles, totul e clar, pur si simplu nu aveti chemare. Este extraordinar, nu vreti asta, va ocupati de altceva. Chiar cred ca nu poate exista un actor lenes. Daca are aceasta chemare trebuie sa se ocupe de asta. Mie imi place sa inot, dar sunt lenes si n-as fi ajuns nicaieri cu asta. Sa devin calator, da, asta da... - Calator? Dar calatoriti foarte mult cu spectacolele dvs... - Da, am noroc. Tatal meu a fost geolog si calatorea foarte mult, iar eu il insoteam adesea in copilarie. Si a continuat sa-mi placa. Cand eram la Universitate, ma duceam in expeditii geologice: in Siberia, Asia Mica, Mongolia. Am vazut viata oamenilor de acolo, ceea ce nu se poate vedea de la Leningrad. - Toata aceasta antropologie culturala v-a ajutat pentru spectacole. - Cred ca da. E incredibil cat de greu traiesc oamenii si, in acelasi timp, cat de mult semanam unii cu altii. - Si cei care traiesc in lux... - Da, seamana cu ceilalti. - Poate teatrul sa fie ceva in comun pentru toti? - Da, pentru ca simtirea uneste si luxul, si saracia. Ambele extreme sunt foarte periculoase, de aceea trebuie sa gasesti cumva un numitor comun. Ieri, de exemplu, am mers putin prin casa lui Nicu Ceausescu (n.red. actualul sediu al UNITER), pe care am mai vizitat-o la jumatate de an dupa decembrie 1989. In dormitorul lui de la etaj am vazut din nou urmele gloantelor in perete. Mi-a fost mila de el in acele moment, fiindca intr-un dormitor nu e cazul sa zboare gloantele. Am intrat ieri acolo si mi s-a parut incredibil: toate robinetele s-au invechit si nimic nu mai pare azi luxos. Totul e relativ. M-am intrebat "pentru ce toate astea? Era oare atat de important sa aiba acele lucruri, sa fie in proprietatea lor?" - E foarte greu sa intelegi ce anume conteaza cu adevarat si putini oameni reusesc asta. - Desigur. Iar acesta e unul dintre scopurile teatrului: sa le readuci aminte oamenilor ce este important, sa-i faci sa simta o secunda... Deja, o secunda e foarte mult. Dar, deocamdata, asta nu ne salveaza de toate celelalte.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine