19911 vizualizări 7 aug 2016

A petrecut două luni în spital, a trecut prin două operaţii, a făcut chimioterapie, a urmat un tratament la Viena, a cunoscut suferinţa sub toate formele, dar nu a lăsat niciodată garda jos, pentru că nu putea să capituleze. "Sincer, chiar m-am întrebat de ce mi se întâmplă mie toate astea, pentru că şi eu am momentele mele de slăbiciune, dar asta este viaţa. Cu bune, cu rele, trebuie să mergi înainte, nu trebuie să te plângi, până la urmă fiecare om are problemele lui. Sunt oameni care se exteriorizează şi îşi spun problemele, dar sunt alţii care nu fac asta. Cred că omul trebuie să aibă o motivaţie, dar trebuie să şi-o găsească singur. Norocul meu este familia mea. Mie îmi place să gândesc pozitiv. Antrenorul meu m-a învăţat să merg înainte, să merg până la capăt, să nu dau înapoi", spune Leu pentru Gândul.

Mihai a ajuns la control după ce a început să acuze un disconfort în zona abdominală. "Simţeam nişte înţepături care deveneau tot mai deranjante. Atunci am luat hotărârea să merg la medic”, îşi aminteşte el astăzi. Verdictul a fost însă unul crunt: cancer la colon. "După ce am aflat, m-am dus acasă şi am vorbit cu soţia. Ştiam că va suferi foarte mult. În spital, Ana a stat lângă patul meu în fiecare noapte, a dormit alături de mine. L-am rugat pe fiul meu să nu vină, nu voiam să mă vadă în acele momente. Am cunoscut oameni tineri bolnavi de cancer, am întâlnit un copil de 14 ani care avea aceeaşi afecţiune, dar era într-o stare gravă”, adaugă Leu.

Astăzi evită să-şi amintească toată acea suferinţă, ce părea să nu se mai sfârşească, dar vede în medicul Irinel Popescu omul care i-a salvat viaţa. "Din păcate, noi nu suntem obişnuiţi să mergem la controale medicale. Am învăţat că e necesar să mergi să-ţi faci analizele.  Dacă nu ai grijă de tine, nu îţi faci numai ţie rău, ci şi celor de lângă tine. Asta a fost greşeala mea. Le-aş spune oamenilor să nu renunţe niciodată, să creadă în ei şi în medicii cu care lucrează. Cei din Austria mi-au spus că tot ce s-a făcut în România a fost foarte bine”, afirmă Mihai Leu.

Deşi a mai câştigat o cursă în competiţia pe o duce cu el însuşi, campionul recunoaşte că au existat şi clipe de slăbiciune. "Am avut momente când m-am închis în casă şi am plâns. Se zice că şi în sport ai nevoie de un psiholog care sa te ajute, dar el nu poate urca cu tine în ring. În urmă cu câteva zile mi-am pierdut câinele şi am suferit foarte mult. Mi-a fost aproape în toată perioada. Pentru că nu vorbesc, schimbul acela de priviri e totul”, declară Mihai.

Dincolo de toate greutăţile, pugilistul a învăţat să îşi gândească fiecare mişcare, atât în ring, cât şi în afara lui. "Omul greşeşte atunci când se enervează. Dacă acţionezi sub impulsul nervilor, e clar că vei face o greşeală. Am fost lovit după ce a zis arbitrul stop sau am fost lovit după centură, dar am învăţat că trebuie să fiu calm, pentru că adversarul te poate provoca intenţionat", remarcă el.

Când caută o eliberare, Leu se îndreaptă către sacul de box, aşa cum făcea şi în copilărie, atunci când ceilalţi nu credeau în şansele lui. "Când eram mic, eram foarte slăbuţ, iar toată lumea îmi spunea că nu am cum să fac performanţă, iar toate astea m-au ambiţionat. Boxul nu este aşa cum îl vedea lumea, o bătaie, este un joc de gândire, trebuie să ai o strategie foarte bună. Când aveam 14 ani, un medic mi-a spus să nu mai fac sport, că am probleme cu inima, iar eu am făcut toată viaţa. Acum două săptămâni mi-am făcut analizele, inclusiv EKG, şi rezultatele au fost bune. Când am devenit campion mondial, în a treia repriză mi-am rupt tendonul de la mână, dar am continuat să boxez şi am câştigat. În general, sportul contează mult mai mult decât cred oamenii, pentru că, într-un fel, te pregăteşte pentru viaţă. Dacă un copil începe să facă sport la cinci ani, el ştie că trebuie să ajungă la poartă ca să dea gol, să nu şi faulteze adversarul, iar toate astea au o legătură strânsă cu viaţa”, spune Mihai Leu pentru Gândul.

Nu ştie când s-a întâlnit cu optimsul, dar crede cu convingere că oamenii care l-au ajutat să se formeze i-au insuflat dorinţa de a reuşi, nu teama de eşec. În timp, chiar şi el a devenit un model pentru fiul său: "Soţia mea a avut rolul esenţial în educaţia fiului nostru, dar contează şi modelul pe care copilul şi-l alege. Marco a avut un concurs de biciclete, a căzut şi şi-a rupt mâna, dar şi-a continuat drumul. L-am strigat, dar nu a vrut să se oprească. A terminat cursa, l-am luat în maşină şi am plecat la spital. Pe drum l-am întrebat ce a fost în capul lui de a făcut asta. Marco mi-a spus atunci: Mai ştiu eu pe cineva care a boxat cu mâna ruptă şi a câştigat. Aşa a învăţat să nu renunţe”.

Marco are astăzi 23 şi e un băiat de toată isprava, iar Leu recunoaşte că relaţia dintre ei s-a bazat întotdeauna doar pe încredere, poate şi pentru că momentele când sportivul se enervează sunt extrem de rare: "O singură dată am ridicat vocea la el şi soţia mi-a spus: Nu mai ţipa la el, că râde de tine!

Cum ajunge românul neamţ

De-a lungul timpului, Mihai şi-a impus mai multe teste de rezistenţă, pe care a reuşit să le depăşească. Sătul de îngrădirile impuse de regimul comunist, acesta se refugiază, pe când avea 19 ani ani, într-o ladă dintr-un tir şi trece graniţa în Germania. "Eram o fire rebelă, dar regimul comunist a fost cel care m-a făcut să plec.  Duceam o viaţă bună la Lotul Naţional de Box. Părinţii mei aveau o situaţie excelentă, nu duceam lipsă de nimic, dar nu aveam libertate, nu aveai voie să spui ce vrei, nu aveai voie să stai cu alţi sportivi străini la turneu. Am venit de la campionatul mondial din Cuba, unde Francisc Vaştag şi cu mine deveniserăm campioni mondiali, cu nişte casetofoane. Nu voiam să le vindem, doar să ascultăm muzică în cantonament. Tovarăşa de la aeroport a luat geanta şi m-a întrebat ce am acolo. Eu, copil fiind, i-am spus să nu mai desfacă că avem nişte casetofoane, iar ea mi-a replicat: Vai, nesimţitule, nu îţi e ruşine! Ne-a luat aparatele, dar a doua zi le-am primit înapoi. Toate astea m-au făcut să părăsesc ţara”, povesteşte el.

Germania nu este însă ţara la care visa Leu, oamenii sunt reci, lipsurile sunt mari. „Mătuşa mea rămăsese în străinătate cu o zi înaintea mea. Pe 25 decembrie 1987, când am ajuns în Germania, i-am spus: La anul, pe vremea asta, o să am şi casă şi maşină. M-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: Ce bine că eşti tânăr şi poţi să visezi!

Eu nu aveam nimic, umblam într-un trening, iar oamenii mă tratau foarte urât. Am suferit foarte mult. Atunci am realizat că cei de lângă noi trebuie trataţi frumos, indiferent de situaţia materială, de titlurile pe care le au. Înainte să devin campion mondial, fiind o fire optimistă, ştiam că va veni acest moment, i-am precizat soţiei. Dacă o iau razna după ce devin campion mondial şi devin figurant, să îmi dai o palmă după cap, ca să îmi revin”, adaugă sportivul.

După şase luni începe să boxeze, iar destul de repede capătă şi cetăţenia germană. Stă 10 ani în Germania, dar, după Revoluţie, vine perodic în ţară, iar într-una din călătorii îşi cumpără o casă la Hunedoara. "A fost o perioadă frumoasă, dar tot timpul îmi era dor de casă. Dacă nu aş fi trecut prin acea experienţă, nu mi-aş fi dat seama cât de mult îmi lipseşte oraşul meu natal, Hunedoara. De aceea, când m-am întors, m-am mutat acolo”, subliniază fostul boxer.

Viaţa îl încearcă pe pugilist şi acasă, dar nu disperă.Treptat, reuşeşte să echilibreze balanţa. "Am avut afaceri în România şi am pierdut toţi banii, am fost nevoiţi să o luăm de la zero, dar nu ne-a plăcut să ne plângem. În viaţa mea am pierdut tot şi am fost nevoit să o iau de la capăt de două ori. Am avut perioade când nu aveam bani să cumpărăm de mâncare pentru copil, dar cu efort şi cu ajutorul prietenilor am reuşit să ne revenim. Chiar dacă am avut necazuri, nu m-am gândit niciodată să mă apuc de băut, pentru că nu poţi să uiţi de ele, tot acolo rămân”, continuă sportivul.

Cu toate astea, Mihai recunoaşte că s-a simţit întotdeauna o persoană norocoasă: "Poţi să vezi paharul jumătate plin sau jumătate gol, dar e important să vezi partea bună a lucrurilor. În viaţă, dar şi în activitatea de boxer, am avut şi meciuri pe care le-am pierdut, dar de ce să mă gândesc la ele, când pot să-mi amintesc de victoriile pe care le-am avut. De ce să mă gândesc la o perioadă urâtă, când au fost altele atât de frumoase’’.

O singură iubire

Se spune că un om care e iubit poate să învingă chiar şi boala, iar această terapie pare să-l fi ajutat şi pe Mihai Leu. Mi-ar plăcea să aflu cum au reuşit doi oameni să rămână nedespărţiţi 25 de ani şi să să aibă o relaţie nealterată de bârfe, de escapade amoroase: ''Cred că soţia mea a avut o viaţă grea lângă mine. A stat lângă ringul de box tot timpul, nu e plăcut să vezi cum cel pe care îl iubeşti primeşte lovituri. După ce a renunţat, am ajuns la raliuri. Să stai lângă traseu sau în camera de hotel, să te gândeşti dacă se întâmplă ceva, nu e uşor. Am terminat cu asta, a venit problema medicală.  Tot timpul a apărut câteva ceva, iar asta cred că ne-a făcut să fim uniţi, iar sentimentele noastre să fie la fel. Noi nu ne-am lovit niciodată de monotonie. Când am cunoscut-o pe soţia mea, eram cu fata antrenorului meu, căreia îi arătam oraşul, pentru că se mutase acolo de puţin timp. Când am văzut-o pe Ana, i-am mărturisit persoanei cu care eram: Aceasta va fi soţia mea! I-am făcut curte câteva luni, nu m-am lăsat". 

Contează mai mai mult să îi spui unui om Iartă-mă sau Te iubesc? "Sunt importante amândouă. Când spui Iartă-mă!, ai puterea să recunoşti că ai greşit, iar ăsta e un lucru omenesc. Eu cred că orgoliul este cel care duce la foarte multe dispute. Ţin minte o replică dintr-un fim. "În dragoste, să nu faci niciodată ambiţie!" Nu îşi are sensul, suferi tu, suferă celălalt. Dacă se ajunge la o ceartă, fiecare crede că are dreptate, poate că e important ca unul dintre ei să facă pasul şi să recunoască că a greşit", spune Mihai Leu pentru Gândul.

 

 

Citește și: