Raluca ION
Raluca ION
7021 vizualizări 8 oct 2015

Marian Popescu, şeful Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti s-a pronunţat tranşant în cazul a două teze celebre de doctorat-plagiat, cea a premierului Victor Ponta şi cea a vicepremierului Gabriel Oprea: în ambele, a arătat el, există un număr mare de pagini copiate pur şi simplu fără citarea sursei. La el şi la colegii lui de la Comisia de Etică ajung cazurile de masterate şi doctorate care au încălcat criteriile de integritate, lucrările ai căror autori au ales calea cea scurtă pentru a obţine avantaje de tot felul. Suspiciunile de plagiat în astfel de cazuri reprezintă doar vârful unui munte de probleme pe care le are învăţământul românesc, începând cu şcoala primară şi terminând cu şcoala doctorală. „Eu vorbesc în manifest de lucruri care ţin chiar de inima educaţiei româneşti pe care nu o văd aşezată corect. Asta cu doctoratul plagiat este la extremitatea unui arc enorm de probleme, care este generat exact de modul în care gândim educaţia copilului în şcoală. Când se ajunge la capătul arcului, la situaţia de doctorat plagiat, toată lumea arată cu degetul spre universitatea cutare, spre şcoala doctorală cutare şi nu ne mai uităm înapoi. Nu ne mai uităm cum s-a dezvoltat ca persoană copilul, adolescentul, tânărul care la un moment dat, adult fiind, ajunge să îşi dea un doctorat”, arată Marian Popescu.

„Îţi iei salariul şi nu te interesează elevul din faţa ta. Este o comoditate condamnabilă 100%”

În România, o parte importantă din procesul de educaţie se bazează pe copiere. „Ideea de a copia are partea ei pozitivă, dar are o parte complet distructivă când copierea devine un act ilicit. Partea proastă este că în şcoala generală, în liceu, elevii sunt fie încurajaţi să copieze, fie este trecută cu vederea copierea ilicită. Şi, atunci, fetele şi băieţii sunt educaţi să nu mai vadă că există o mare consecinţă etică, una care vizeză de fapt integritatea propriei persoane, atunci când foloseşti ilicit actul copierii pentru a obţine un avantaj şcolar. La fel cum se întâmplă şi cu cei care plagiază doctoratele. Ei obţin avantaje în mod ilicit, dar asta are rădăcini în trecut, evident”, explică profesorul. O mare responsabilitate în perpetuarea acestui fenomen o au chiar cadrele didactice. „Atunci când nu îţi pui problema, care este şi una de conştiinţă, că actul didactic este unul esenţialmente de natură etică, care are şi corolar chestiunea integrităţii în educaţie, lucrurile decurg uşor. Îţi iei salariul, nu te interesează elevul din faţa ta. Este o comoditate condamnabilă 100%”, este de părere Marian Popescu.

„Noi degeaba vorbim despre învăţământul centrat pe student, dacă studentul nu este acolo, în centru”

Potrivit acestuia, şcoala românească eşuează în principala ei misiune, aceea de a forma oameni. „Cred că misiunea şcolii este acela de a forma persoana, Regele Carol I spunea că misiunea şcolii este aceea de a forma caractere înainte de orice. Nu atât să pompezi cunoştinţe, deşi, evident, şcoala trebuie să facă asta, ci mai ales să poţi contribui la un mod corect de a judeca al copilului, la un mod corect de a se situa în raport cu lumea în care trăieşte. Dacă noi nu facem asta şi îi dăm numai informaţii, cunoştinţe şi credem că cu asta am rezolvat ceea ce trebuie să facem, ne înşelăm. Eu pledez pentru o reformă esenţială, enormă, a tuturor pachetelor curriculare, pe toată arhitectura ciclurilor educaţionale, care să determine o atenţie specializată cât mai mare pentru dezvoltarea personală a copilului. De aici decurg consecinţe pozitive enorme pentru întreaga societate. Numai că noi nu dorim sau nu putem să vedem lucrurile în felul ăsta, pare ceva utopic. Aşa ceva nu se poate. Cum să nu? Se poate! Problema este să vezi cât de cât lucrurile aproape de acest fel”, spune Marian Popescu. Un loc central în aria curriulară ar trebui să fie dezvoltarea personală a copilului, iar şeful Comisiei de Etică ar vrea să le vadă printre disciplinele de studiu pe acelea care dezvoltă potenţialul creativ, capacitatea de a vorbi în public, de a argumenta, de a dezvolta relaţii cu ceilalţi. „Noi degeaba vorbim despre învăţământul centrat pe student, dacă studentul nu este acolo, în centru. El de fapt este un subiect, al unui proces pe care îl evaluăm. Îi dăm teste şi aşa mai departe, dar nu contribuim cu mare lucru la modul de judecată al lui. Cât timp ai la un curs sau la un seminar să discuţi, să îl pui pe student în situaţia de a-i pune întrebări care îi vor construi un mod de a judeca, de a vedea lucrurile şi de a fi în lume în mod corect, în mod integru? Dezvoltarea personală se reduce la a scoate ce e mai bun din fiecare persoană. Nu există o persoană care să nu aibă ceva care să nu poată fi scos la lumină”.

„Elevul ia şcoala ca pe o boală a copilăriei. Trebuie să o faci ca să mergi mai departe”

Unul dintre defectele şcolii româneşti este şi acela că birocratizează extrem de mult procesul educaţional. Iar numeroasele modificări aduse Legii Educaţiei sfârşesc, de cele mai multe ori, prin a crea şi mai multă birocraţie. Astfel, atunci când se ajunge la momentul evaluărilor în educaţie, toată atenţia este îndreptată spre hârtii şi nu spre ceea ce se întâmplă în mod real la clasă. „ Problema e că degeaba încerci să reformezi dând edicte de la vârful birocraţiei, în loc să generezi schimbări de la baza ei. Ce poate face o lege decât să instituie un tip de canon, în timp ce oamenii îşi văd de treabă mai departe? Oamenii au învăţat când vine o evaluare să facă nişte hârtii. Evaluatorul nu evaluează calitatea actului educaţional, el are în faţă dosare”, arată Marian Popescu. Îndepărtarea de substanţa educaţiei face adesea ca elevul să se simtă complet înstrăinat de şcoală. „Percepţia mea este că elevul, studentul în multe cazuri, o ia ca pe o corvoadă, ca pe o boală a copilăriei. Trebuie să o faci ca să mergi mai departe”, spune Marian Popescu. În opinia lui, lumea elevilor şi a profesorilor sunt, în ciuda intersecţiilor zilnice, paralele. „Studenţii, elevii, trăiesc într-o altă cultură faţă de generaţia adultă şi foarte adultă a profesorilor. Noi am crescut în cultura cărţii, în cultura textului. Copiii, studenţii, nu mai cresc în tipul ăsta de cultură. Sunt foarte mulţi educaţi în digital, în contactul cu imaginea, se manifestă altfel. Sunt multe cadre didactice care au în continuare anxietăţi faţă de folosirea mailului. Asta nu e o acuză, e o constatare. Şi mai e şi altceva, noi, când furnizăm cunoştinţe, când predăm - acesta este un cuvânt care îmi dă bătăi de cap tot mai mult, pentru că noi nu vorbim şi despre primire, vorbim doar despre predare. Noi când predăm, predăm de fapt ce fel de tip de cunoştinţe? Cel pe care l-am obţinut cu un timp în urmă. Deci gândirea sistemului educaţional este proiectată spre trecut. Nu este un tip de gândire prospectivă, orientată spre viitor, care să aibă arii curriculare, arhitectura educaţională cu o privire spre viitor. Sunt profesorii care predau şi ce au predat acum 20 de ani, în cazul în care au o vechime foarte mare. Schimbă rar sau mai greu cursurile, trimit studenţii la aceeaşi carte. Aici trebuie realmente făcut ceva. Manifestul pledează pentru revitalizarea, reînnoirea modului de a face educaţie”, crede Marian Popescu.

Elev cu haină şi cravată neagră. Percepţia noastră asupra copiilor

Întrebarea este însă dacă profesorii sunt pregătiţi pentru acest gen de reînnoire. „Se cheltuie bani pe formare, pe cursuri pentru profesori, dar ele se fac la modul birocratic. Constat rezultatele. Eu aş lucra în primul rând cu profesorii tineri”, spune acesta. O altă parte extrem de importantă a procesului educaţional este reprezentată de părinţii care ar trebui să fie atenţi la temele majore ale educaţiei şi să preseze pentru realizarea schimbărilor necesare. „Povestea cu fondul clasei a stârnit în sfârşit ceva. Dar despre ce vorbim?A stârnit dezbatere pentru că era vorba despre bănuţul ăla care pentru mulţi contează. Dar acest lucru nu a atras atenţia asupra problemei de etică şi integritate, ci asupra faptului că doamna sau domnul profesor cere bani. Trebuie să vezi ceva mai departe. De ce s-a perpetuat ani de zile chestia asta în şcoală? Asta îţi arată o carenţă profundă. Este o complicitate. Inspectoratele şcolare, direcţia de specialitate din Ministerul Educaţiei, toată lumea este la curent, toată lumea ştie lucrurile astea. Noi nu ne-am revoltat însă din cauza asta. Nu ne revoltăm în faţa deciziilor arbitrare, în faţa deciziilor în chestiunea uniformelor. Am văzut la mine în cartier, un băieţel şi o fetiţă ieşiţi de la şcoală. Purtau bluziţă albă, pantaloni şi fustiţă neagră, băieţelul avea cravată neagră şi fetiţa cravată roşie. Şi mi-am zis: Ăştia nu sunt zdraveni? Cravată neagră la un copil mic? Şi fetiţa poartă tot cravată, dar roşie? Asta îţi arată o chestiune mult mai gravă. Îţi arată care este viziunea diriguitorilor din şcoală şi a comunităţii părinţilor asupra propriilor copii. Mie mi s-a facut rău. Asta e vârsta inocenţei, cum să îmbraci un copil aşa?”

 

Citește și: