Diana MARCU
12239 vizualizări 24 apr 2013

"Violenţă nu înseamnă neapărat cureaua sau băţul. Cred că violenţă împotriva minţii unui copil înseamnă tot ce împiedică această minte să se dezvolte. Cred că părinţii care-şi lasă copiii în ţară şi pleacă în străinătate, în Spania sau Italia, ca să lucreze sunt mult mai violenţi faţă de copii, care rămân singuri şi fără nicio îndrumare, - rămân de capul lor, cum se spune -, decât dacă folosesc în fiecare zi mijloace de coerciţie fizice şi contondente", spune Mircea Cărtărescu.

Într-un interviu acordat Gândul LIVE, scriitorul - implicat în lansarea platformei Părinţi buni - , vorbeşte despre "unul dintre cele mai mari paradoxuri": violenţa împotriva copiilor, pentru că, spune el, "noi încercăm să îi aducem la un grad mai înalt de civilizaţie folosind gradele cele mai joase de degradare umană".

"Copilul din păcate este şi cel mai iubit, de toată lumea, dar paradoxul lumii româneşti şi nu numai este că acest copil, atât de iubit, este forţat să fie fericit, este fericit cu forţa, aşa cum toate societăţile tiranice au încercat să-şi fericească membrii. În familie copilul este pe postul unui etern soldat care-I dau ordine şi care-l tiranizează. Felul acesta de a înţelege educaţia este deplorabil, iar el va fi abandonat din ce în ce mai mult", afirmă scriitorul.

În interviul acordat Gândul LIVE, Mircea Cărtărescu vorbeşte şi despre relaţia pe care o are cu cei doi copii ai săi, despre mitocanul român şi despre paradoxurile învăţământului românesc.


- 38% dintre părinţii român recunosc că-şi altoiesc copiii, 68% dintre copii mărturisesc că sunt bătuţi de părinţi. Sunt cifrele triste ale unui nou studiu Salvaţi copiii. Au românii cultura băţului, domnule Mircea Cărtărescu?

Cifrele astea nu mă surprind deloc, ele sunt specifice unei societăţi în tranziţie - de la o societate patriarhală şi tradiţională, unde 100% din părinţi îşi băteau copiii, la cea de acum.

Bătaia era o metodă intrată în cutume, şi care e ilustrată prin faimoasele zicale pe care le-am auzit cu toţii în copilăria noastră: Eu te-am făcut, eu te omor, Cine are milă de băţ nu are milă de copil, Bătaia e ruptă din rai ş.a.m.d. Oamenii din societatea asta nu aveau la îndemână alte metode pentru disciplinarea copiilor. Alea erau mijloacele recomadate chiar de Biblie, în Proverbele lui Solomon există chiar astfel de ziceri care arată cum înţelegeau să-şi crească copiii părinţii din aceste lumi.

Numai că lumea noastră este una în evoluţie, este o lume în progres, în care cel puţin o parte din lumea românească a înţeles că nu mai sunt de actualitate metodele de felul acesta. Că aceste metode, în condiţiile lumii moderne, traumatizează copilul pentru totdeauna. Şi atunci, o parte din lumea românească, aş spune eu o parte mai mică decât jumătate – pentru că eu cred că copiii au dreptate în privinţa statisticii de care vorbiţi – au renunţat la aceste mijloace. Spre cinstea lor, aş spune. Şi înţeleg să-şi educe copilul cu alte metode.

- Şi totuşi sunt anumite forme de violenţă exercitate asupra copilului din România.

Copilul din păcate este şi cel mai iubit, de toată lumea, dar paradoxul lumii româneşti şi nu numai este că acest copil, atât de iubit, este forţat să fie fericit, este fericit cu forţa, aşa cum toate societăţile tiranice au încercat să-şi fericească membrii. În familie copilul este pe postul unui etern soldat care-I dau ordine şi care-l tiranizează. Felul acesta de a înţelege educaţia este deplorabil, iar el va fi abandonat din ce în ce mai mult.

Cea mai puternică violenţă împotriva minţii tinere este absenţa părinţilor. În momentul în care părinţii emigrează în Italia sau în Spania şi îi lasă pe copii singuri. Sunt zeci de mii de cazuri în România..

- 80.000 spun statisticile oficiale, 350.000 arată ONG-urile…

Exact. Cunosc familii de acest fel, consecinţele pentru copil sunt absolut îngrozitoare. Aproape toţi copiii lăsaţi în acest fel abandonează şcoala şi în cele din urmă au în viitor eratic, un viitor pe care nimeni nu li-l mai garantează. Iată o formă de violenţă fără măcar să-ţi atingi măcat copilul, o formă de violenţă nici măcar verbală.

Altă formă de violenţă e sufocarea copilului din prea mare iubire. Îndoparea lui cu cunoştinţe, grija ca el să fie primul din clasă, întotdeauna, grija ca el să studieze – şi pian, şi vioară, să facă şi sport...să facă de toate. Deci, furarea de fapt a copilăriei, a jocului, furarea a tot ce face bucuria acestei vârste.

- Sunteţi părinte. Cum aţi scăpat de păcatul asta?

Am doi copii. Fiica mea este deja căsătorită, are 26 de ani, iar fiul meu va avea încă multă vreme nevoie de mine – are numai 10 ani. Şi sunt foarte mândru că el mă numeşte un prieten al lui. Este unul dintre lucrurile cele mai frumoase care mi se întâmplă. Ambii au făcut ce au vrut ei să facă.

- Erau aşteptări, erau presiuni. Sunt copiii lui Mircea Cărtărescu…

Eu nu mă consider Mircea Cărtărescu. Nici pe departe. Sunt un simplu om care vrea sincer să devină mai bun şi care încearcă să facă şi lumea puţin mai bună. De aceea, cel puţin din partea mea nu a venit nicio presiune asupra copiilor. Ei au fost lăsaţi să facă cu adevărat ce vor şi ce le place lor înşile.

Numai că noi, părinţii, nu suntem singura instituţie care e responsabilă de evoluţia  şi de educaţia copiilor. Mai e şi şcoala. Care e foarte dificilă, foarte grea în România. Cere foarte mult de la copii. Cel puţin băiatul meu, care are norocul de a fi la o şcoală foarte bună, vine acasă la ora 5 după-amiaza, după ce pleacă dimineaţa. De la această oră are şi lecţii de făcut, face cel puţin încă două ore lecţii.

Practic, el mai are foarte puţin timp pentru el, fără să-I mai socoteşti şi cursurile speciale pe care le face. Are două la care merge din plăcere. Dar cum marea lui pasiune este computerul, el găseşte foarte puţin timp să şi-o realizeze. De asemenea, găseşte şi mai puţin timp să se joace în spaţiul liber, să bată mingea, să exploreze ca toţi copiii de vârsta lui.

Şi atunci - iată încă un paradox – mă întreb de ce oare, când se ştie că învăţământul românesc este foarte slab şi că dă rezultate foarte slabe în general, de ce totuşi copiii muncesc atât de mult? Iraţional de mult. Pot face comparaţia. Fiul meu a făcut clasa întâi în Germania. Acolo era pus să muncească mult mai puţin, incomparabil mai puţin decât în România. Nu cumva e ceva putred în asta? Nu cumva, de fapt, sistemul de învăţământ are nişte enorme pierderi de energie pe  undeva pe parcurs? De ce se întâmplă lucrul acesta?

- În momentul în care vă întâlniţi cu responsabilii învăţământului românesc le-aţi adresat întrebarea asta?

Nu mă întâlnesc niciodată cu ei şi, în general, evit responsabilii de câte ori pot – de la responsabilii de aprozar de pe vremea comunistă până astăzi.

Sunt şi eu profesor şi cred că, dacă nu eşti autist, trebuie să ai empatie cu cei din jur, inclusiv cu aşa zişii subordonaţi ai tăi, care sunt elevii şi studenţii. Trebuie să le înţelegi nevoile, care nu ţin doar de şcoală. Şcoala aş zice eu nu este nici măcar pe primul loc în rândul nevoilor oamenilor tineri şi să-i înţelegi de câte ori au probleme. Fără această înţelegere a faptului că un copil este un copil în primul rând, şi în al doilea rând un elev, niciun profesor nu o scoate la capăt.

- Aveţi la activ o carieră didactică. Probabil de-a lungul anilor au fost elevi sau studenţi care au reuşit la propriu să vă scoată din sărite. Cum aţi reuşit să rămâneţi calm, cum aţi reuşit să nu puneţi etichete?

Am 32 de ani de învăţământ. Câteodată nu-mi vine nici mie să cred. Zece ani am fost profesor la o şcoală de la capătul Colentinei, iar apoi – după revoluţie- am intrat imediat la facultate. Mie nu mi-e greu să fiu calm, aşa e firea mea. Nu sunt un exploziv, nu sunt un tiranic. Mulţi oameni se fac instinctiv profesori ca să-şi poată exercita sadismul. Şi cunosc nenumărate astfel de exemple de profesori care simt nevoia să aibă nişte subordonaţi absoluţi şi care se comportă ca nişte mici dictatori în clase.

- V-au fost colegi de catedră?

Mi-au fost colegi de catedră. Mie mi-e foarte uşor să fiu democrat cu elevii. Aş zice că profesoratul este ştiinţa distanţelor. Dacă nu ştii la ce distanţă, exact, cu 5% în plus sau în minus, să te situezi faţă de copii, eşti un om pierdut. Nu poţi fi nici foarte apropiat de ei, nu poţi fi nici foarte distant.

Există un anumit spaţiu care-ţi dă şi ţie libertate de manevră, şi copiilor. E nevoie de un mic spaţiu între profesor şi elev. În momentul acela eu cred că se realizează principala condiţie a respectului reciproc, fără de care nu există învăţământ, nu poţi transmite cunoştinţe sau aptitudini, cum se zice.

- Ne întoarcem în timp, în copilărie. Cum a fost Mircea Cărtărescu elev, apoi student? S-a întâmplat să fiţi vreodată victimă?

Eu am fost un copil într-un fel privilegiat. Mama a stat cu mine acasă, nu a lucrat, a fost casnică. Nu am mers la grădiniţă, deci până la clasa întâi eu am stat cu mama şi am fost educat de ea, ca şi sora mea. Iar apoi am intrat direct la şcoală şi fireşte că am adunat, de-a lungul timpului, până în clasa a XII-a şi apoi până la sfârşitul facultăţii, o întreagă menajerie de profesori, de toate felurile. De la cei mai excentrici până la cei mai minunaţi, aş spune eu. O galerie care seamănă cu cea din Amarcord, a lui Fellini.

Am întâlnit maniaci, dictatori, oameni violenţi, dar în acelaţi timp am întâlnit şi oameni extraordinari, care mi-au rămas pentru totdeauna în minte.

Eu nu am vocaţie de victimă. Nu-mi plac situaţiile în care mă apropii de acest statut şi atunci încerc să le evit. Am încercat să le evit întotdeauna. Nu sunt niciun privilegiat. Încerc să rămân fidel mie însumi şi asta am făcut-o încă din copilărie. Nu am fost niciodată un copil prodigios. Am fost un copil modest şi normal întotdeauna. Eu cred că într-un fel mi s-a dat darul acesta de a ajunge la maturitate, de a mă descoperi pe mine însumi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Am făcut-o cum e ceasul să o faci în ultimele clase de liceu.

- Aţi trăit mai bine de jumătate de viaţă în comunism. S-a întâmplat vreodată să fiţi corectat fizic, să fiţi lovit peste degete, că nu aţi scris tema nu ştiu cum, că nu aţi avut matricola, că nu eraţi  tuns regulamentar?

Pe atunci, ca foarte multe alte aspecte ale comunismului, eu nu socoteam că lucrurile astea sunt ieşite din comun sau sunt un scandal. Era viaţa de zi cu zi. Aşa credeam că trebuie să fie. Am fost, fireşte. Am fost tras de perciuni, am primit cataloage în cap.

Dar cum eram un elev destul de bun şi, să zic, aşa de conformist, nu mi se întâmpla aşa de des ca altora. Am văzut însă colegi de-ai mei umpluţi de sânge de profesori. Pentru vine de multe ori imaginare. Fireşte, nicio vină nu scuză comportamentu ăsta. Am văzut orori. Aşa cum le vedeai tot timpul în perioada aceea. Pentru că ororile nu au constat doar în foame, frig, securitate..ororile erau cotidiene; erau în viaţa de zi cu zi.

De asta colegii mei prozatori au excelat în prezentarea acestei vieţi mizerabile, sordide, mizere  în cărţile lor. Mă refer la Nedelciu sau Crăciun. Era un mic infern cotidian, în care lucrul cel mai important era supravieţuirea zilnică. Lumea aceea traumatizată şi ostatică regimului se apăra prin încercarea de a fi cenuşiu, de a nu ieşi în evidenţă. În niciun fel – nici în rău, nici în bine. În acest cenuşiu cotidian aveau loc şi gesturi de altruism. De pildă, pe scara blocului unde stăteau părinţii mei, oamenii se ajutau între ei.

Toată lumea această populară, măruntă, care nu simţea nevoia să protesteze public şi politic împotriva a ceea ce se înmtâmpla, ci  încerca să trăiască, să se adapteze. Nu toată lumea putea fi un erou în acel moment. Era foarte greu să stai cu tigrul în cuşcă şi să fii erou.

- Acasă, aţi fost un copil cuminte?

Acasă îmi dădeam în petec, eram Dr. Jekyll şi Mr Hyde. Acasă o exasperam pe mama care, trebuie să recunosc, a fost mult prea tolerantă cu mine. Nu zic că ar fi trebuit să mă bată, dar puţină asprime nu mi-ar fi stricat din când în când, pe când la şcoală diriginta mea, neuitata doamnă Teindel, Ligia Teindel, mă certa că sunt prea cuminte. Mă certa că sunt prea liniştit. Aşa că, probabil, trăiam două vieţi paralele.

- Pentru cine e campania asta, Copiii fără etichete, a celor de la Salvaţi Copiii în care v-aţi implicat? Pentru adulţi? Pentru copii?

Ea n-ar trebui să fie pentru cei deja convinşi. Ar trebui ca doctorii să caute bolnavii. Ar trebui să fie convinşi cei care-şi violentează copiii, care mai cred în mijloacele tradiţionale de coerciţie, cei care aşa înţeleg viaţa. Nu vreau să spun că sunt neapărat oameni răi. Ei le vor binele copiilor, cei mai mulţi dintre cei care îi bat din când în când.

Dar ei sunt acea Românie profundă care trebuie schimbată. E una dintre simptomele acestei stări de inerţie a lumilor tradiţionale. Cred că nu se poate produce această schimbare decât odată cu toate celelalte schimbări – treptat, în timp, cu speranţă că lucrurile se vor îndrepta în bine, din toate punctele de vedere.

Nu poţi evolua intelectual când eşti înapoiat economic. Lucrurile acestea vin la pachet şi se fac toate deodată, aşa încât purtarea rea cu propriii tăi copii este şi o consecinţă şi a putreziciunii societăţii, a cutumelor vechi şi nepotrivite cu lumea de astăzi. Cred că noi, fiind cetăţeni europeni, ar trebui să ne permitem cât mai puţin să fim mitocanul român.

- Mitocanul român are urechi de auzit? Ar putea el să realizeze că a greşit, s-ar putea el schimba de azi, de mâine?

E o întrebare foarte dificilă, pentru că el se autoreproduce. Cine a fost victima violenţei, se ştie, va fi violent, cine a fost violat - va viola, ş.a.m.d.

Deci aceste cutume se transmit din generaţie în generaţie, din păcate. Mitocanul produce mitocani în generaţia următoare. Din acest motiv, o frânare a acestui proces este foarte dificil de realizat. Ar trebui ca societatea în întregul ei să evolueze, ca condiţiile de viaţă să se îmbunătăţească, sărăcia să se diminueze, pentru ca oamenii să poată progresa şi ei.

Cineva dădea exemplul Suediei unde numai 6% dintre părinţi mărturisesc că şi-au lovit o dată-n viaţă copilul. La noi sunt 40%. Mai avem puţin până să ajungem acolo.

- E o campanie de 30 de ani..

Nu e vorba numai de o campanie pentru că nimeni nu este sensibil numai la vorbe. E vorba de un uriaş progres economic, care atrage după sine un progres al mentalităţilor.

Scriitorul Mircea Cărtărescu s-a implicat direct în lansarea platformei de parenting pozitiv "Părinţi buni", de către organizaţia Salvaţi Copiii România.

Citește și: