Alina Matis
Alina Matis
17882 vizualizări 27 mar 2013

Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume şi primăvara la salvat oamenii inundaţi. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operaţii intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de ştire doar dacă au un tricolor peste ei. Şi, totuşi, se bat doar cu preoţii la capitolul încrederea populaţiei.

Aceştia sunt militarii români.

Pentru că avem o încredere „tăcută” în ei şi asta ţine loc de „mulţumesc”, pentru că nu îi întrebăm, la întoarcere, ce au păţit, pentru că nu stăm să îi ascultăm, deşi au atât de multe lucruri extraordinare de spus pe care ei le consideră mult prea normale, gândul începe de astăzi seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak şi cu un an înaintea încheierii părţii de combat din operaţiunea din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre, trimişi să reprezinte România, în virtutea angajamentelor noastre internaţionale.

Pentru că în armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deşi sunt bine pregătiţi şi foarte raţionali, îşi fac loc şi de emoţii când ţin puşca în mână printre amărâţii copii afgani şi nu uită că o pereche de şosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.


Plutonierul adj. Marius Apostol, acum cetăţean de onoare al oraşului Bragadiru şi membru al Batalionului 500 Sprijin din Bucureşti, a fost în şase misiuni internaţionale, în perioada 1996-2011: Bosnia-Herţegovina, Irak şi Afganistan. Cu uniforma perfect aranjată, purtând pe ea toate însemnele care alcătuiesc CV-ul unui militar, de la misiuni, la decoraţii şi cursuri, vorbeşte despre aceste experienţe internaţionale. Îşi alege încet cuvintele, pentru a nu spune ceva greşit, pentru a vorbi frumos, aranjat – la fel ca ţinuta militarului. Aceasta, în ciuda disconfortului fizic pe care i-l provoacă urmele războiului.

Fatidicele ore de dinaintea asasinării lui Osama

În 1 mai, 2011, cu doar câteva ore înainte de deja legendara misiune de asasinare a lui Osama bin Laden,  Apostol se afla într-o misiune de patrulare pe celebra autostradă A1 din Afganistan, unul dintre cele mai importante obiective strategice din ţară.

„Eram într-o patrulă, pe autostrada A1, la aproximativ un metru de un culvert (tub sub autostradă, n.red.). Am sărit în aer cu un vehicul MRAP (maşină blindată, de circa 20 de tone, n.red.). A fost o încărcătură de aproximativ 200 de kilograme de explozibil. Practic, au fost câteva fracţiuni de secundă. Am fost aruncaţi la 180 de grade, eu am intrat în comă. Am fost extraşi de acolo după aproximativ 20-30 de minute”, descrie Apostol incidentul cu informaţii pe care le ştie numai de la colegii lui din patrulă. După ce a ieşit din comă, o săptămână mai târziu, camarazii i-au reconstruit scena, pentru a putea înţelege ce i s-a întâmplat.

„Prima întrebare când m-am trezit a fost: 'locotenente, unde ne aflăm?'”, ne spune militarul. Locotenentul era într-un pat alăturat, iar ei se aflau în Landstuhl, Germania. Coloana vertebrală a lui Apostol era ruptă în două locuri şi avea traumatisme grave şi la picioare.  „Te vezi înconjurat de oameni noi şi, practic, când arunci o privire asupra corpului tău şi vezi o grămadă de tuburi este ca o trecere. Dintr-un om sănătos, te vezi ... nici nu ştiu ce cuvânt să folosesc. Trebuie să ai o putere foarte mare să treci peste. Şi pentru militari, pentru că şi noi suntem oameni", ne explică plutonierul şi începe să ne vorbească despre lupta cu sine în astfel de condiţii.

"Ca să te ridici din nou, trebuie să lupţi. Bineînţeles, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să spui <<Doamne, am deschis ochii, deci pot să merg mai departe>>. Eu am politraumatism, dar important este că trăim toţi din echipaj şi că ne-am întors toţi acasă” - iar acesta este lucrul pe care îl spun toţi cei care au scăpat, indiferent cum, dintr-o asemenea experienţă.

La plecarea din bază, întotdeauna semnul crucii

La plecarea din bază, în timpul unei misiuni, militarii îşi fac de fiecare dată cruce, pentru că nu ştiu dacă se mai întorc. La plecarea din misiune, au acelaşi îndemn pentru cei care vin: "Plecaţi toţi, vă întoarceţi toţi". Plutonierul Apostol a plecat de şase ori. De două ori, nu s-au mai întors toţi. Sublocotenentul post-mortem Remus Brânzan a căzut la datorie în 17 septembrie 1996, în timpul unei misiuni de lărgire a coridorului Gorazde din Bosnia.

Al doilea teatru din care s-au întors cu unu mai puţin a fost Afganistan. „Am pierdut un coleg şi un prieten, Marius Covrig. Este dureros. Dar şi-a făcut datoria”, spune plutonierul şi ne roagă să facem o pauză. Ochii acestui om tare s-au umplut de lacrimi.

În stânga, Remus Brânzan. În dreapta, Marius Covrig // SURSA: MApN/Eroi

„Câteodată, se spune că la militari este de la extaz la agonie. Extazul când pleacă, agonia când ajunge”, mărturiseşte plutonierul.

"Acolo, toţi colegii trăim ca un frate sau ca o soră. Acolo sunt oamenii mai tari"

„Orice teatru de operaţie schimbă un pic, schimbă psihicul militarului, puterea lui. E foarte greu după aceea să spui a fost uşor sau greu pentru mine. Acolo, toţi colegii trăim ca un frate sau ca o soră”, mai povesteşte militarul, care se mândreşte că, dacă i-ar aduna pe toţi "fraţii" şi "surorile" din cele şase misiuni, ar ajunge de 3-400 de suflete. "Acolo, în teatrul de operaţie, el (colegul, n.red.) ţi-e şi mamă, el ţi-e şi tată, el ţi-e şi soră. Ajungi în aşa fel încât, dimineaţa când te trezeşti şi discuţi cu el, să-l simţi din priviri şi să ştii dacă are o problemă, îl nelinişteşte ceva”, explică Apostol, cu sclipirea în ochi a unui om care ştie că a descoperit ceva pe lumea aceasta pe care nu toţi avem şansa de a-l descoperi: comunitatea.

De altfel, din numeroasele ore de discuţii cu toţi aceşti militari, indiferent de misiune, de armă, de personalitate sau de vârstă, un lucru îl spun cu toţii: experienţa din zonele de conflict îţi dă cel mai profund simţ al comunităţii pe care poţi să îl trăieşti în societatea modernă.

„Acolo se încheagă lucruri. Acolo sunt oamenii mai tari. Gândiţi-vă ce înseamnă când ai un coleg rănit sau decedat. Dincolo de ceea ce vedeţi dumneavoastră în imaginea unui militar, e logic că se ascund şi alte lucruri. Dar militarii români într-adevăr sunt nişte oameni tari”, ne explică bărbatul, după ce l-am întrebat care e definiţia proprie a termenului "Oameni tari", în raport cu militarul român.

„Oamenii tari sunt cei care, prin curajul lor, îşi duc până la capăt obiectivele. Practic, când depui jurământul militar, îl depui şi trebuie să îl ţii cu demnitate – şi faţă de ţară, şi faţă de familie şi copii. Faţă de absolut tot”, este un alt răspuns la întrebarea noastră.

"Este cumplit să îţi vezi copiii la spital - să plângă"

Comunitatea e la fel de importantă, însă, şi la întoarcere, mai ales în cazul răniţilor sau familiilor celor ucişi. Monumente pentru eroii căzuţi, sprjin din partea autorităţilor pentru cei răniţi, distincţii onorifice – acestea sunt toate extrem de importante pentru cei care poartă uniforma militară.  O mână întinsă şi un simplu „mulţumesc” contează foarte mult pentru un militar, spune Apostol: „Nu m-am aşteptat ca, în comunitatea în care eu trăiesc, să vină lumea să mă pupe, să îmi spună <<îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut>>. Sunt nişte lucruri foarte importante, mai ales când vii din teatrul de operaţie şi eşti rănit, cum a fost cazul meu".

Aşa se face şi recuperarea: în grup. „În primul rând, trebuie să ai familia după tine. Pe urmă, sunt colegii, prietenii, care îţi vin alături, comunitatea în care trăieşti. Este cumplit să îţi vezi copiii la spital – eu am doi băieţi – să plângă. Am stat şapte luni la pat, imobilizat. Am încercat pe cât posibil să le arăt copiilor mei că voi deveni din nou acelaşi tată pentru ei”.

De ajutat, l-a ajutat şi batalionul. „Despre domnul Apostol aş putea să spun că este ca şi ruda mea", spune comandantul Batalionului 500 Sprijin, colonel Petrişor Jalbă. "L-am cunoscut de când a venit în batalion – era comandantul plutonului transport. A avut cinci misiuni la activ până la venirea în unitate, a şasea misiune i-am aprobat-o eu. Cea în care a fost şi rănit”, spune colonelul Jalbă.

El a fost şi cel căruia i-a revenit sarcina de a-i informa personal familia. Soţia lui Marius Apostol a fost singura căreia i s-a prezentat la uşă, pentru a-i spune despre rănile militarului. „Nu este un lucru uşor. O singură dată am avut această sarcină şi nu aş mai vrea să o am vreodată”.

Până să devii acelaşi, însă, vin momentele în care cele mai mici gesturi pe care le fac alţii pentru tine sunt cele care te ating cel mai mult.  „Am rămas fără cuvinte când copiii mei îmi aduceau ceai la pat – lucruri pe care le făceam eu înainte pentru ei. Întotdeauna am zis: <<tată, viaţa este o luptă. Trebuie să te ridici şi să lupţi pentru ea>>”.

"Noi nu ne ducem cu flori în Afganistan, dar nici cu rea credinţă"

Orice s-ar crede din exterior, armata română chiar nu are misiuni uşoare şi a fost în teatre foarte diferite şi complexe, iar asta ar vrea şi miitarii să se ştie. Iar pregătirea este, o spun mulţi, mai grea decât misiunea în sine. Pe lângă asta, au o mare mândrie: românii ştiu să se facă remarcaţi şi plăcuţi în operaţiuni internaţionale de coaliţie, precum cele din Irak şi Afganistan. De altfel, un lucru cu care se mai mândresc ei este şi imaginea militarului român acolo.

„Noi nu ne ducem cu flori la ei, dar nici cu rea credinţă”, subliniază plutonierul. Sunt multe nevoi pe care încercăm, prin diferite structuri ale armatei, să le acoperim, fie că este vorba despre medicamente, haine, şcoli, apă.

Arhiva foto a MApN

Relaţia cu copiii afgani: "Mi-am tăiat treningul şi i l-am dat"

„Comparativ cu alte teatre în care am fost, sunt foarte mulţi copii în Afganistan care nu îşi cunosc nici propria istorie. Şi, văzându-i şi comparându-i cu copiii mei, îmi dau sentimentul că acei copii chiar trăiesc într-o sărăcie lucie. Aveam doi copii într-un sat prin care treceam noi şi l-am întrebat pe unul dintre ei câţi fraţi are şi mi-a spus: 13 sau 14 fraţi. M-am dus în cazarmă, aveam un trening, l-am tăiat, l-am modificat şi, a doua zi când am plecat în patrulă l-am întâlnit pe acel copil şi, pe lângă faptul că aveam cutia de dulciuri, i-am dat treningul acela. Ce m-a impresionat pe mine: nu a dorit să-l îmbrace. A zis: <<îl duc fratelui meu, că este mai amărât decât mine>>”, povesteşte, impresionat şi acum, Marius Apostol.

Astfel de copii pot ajunge uneori să îţi salveze viaţa, iar acest lucru este bine ştiut printre militarii noştri. Pe lângă ajutorul pe care ţi-l pot da bătrânii satului, echivalentul primarilor noştri, pe atât de importanţi sunt şi copiii, care, nu o dată, i-au alertat pe militarii plecaţi în patrulă de diverse explozive improvizate care îi aşteptau câţiva metri mai încolo. Aşa ajunge un baton de ciocolată, un trening şi un zâmbet să îţi salveze viaţa.

Arhiva foto a MApN

Ce căutăm noi în Afganistan? Ce a căutat România în Irak?

Sunt şi situaţii, însă, în care ajutoarele sunt refuzate. „Sunt vestiţii talibani, care le ameninţă familiile. Noi trebuie să îi înţelegem şi pe ei în aceste situaţii”, explică militarul.

Cu timpul, s-au schimbat şi relaţiile cu localnicii şi s-a creat o oarecare deschidere. Ne-au învăţat pe noi, ne-au învăţat drapelul, rup şi câteva cuvinte în română. Totuşi, atitudinea aceasta are şi limitele ei. „E o parte de deschidere, dar şi o parte care spune <<ce cauţi aici?>>”. Pentru că a anticipat una din întrebările noastre, îl rugăm să răspundă: ce caută România în Afganistan? Ce a căutat în Irak?

Iar răspunsul este acelaşi pentru toţi: „Eu, ca militar, după atât de multe operaţii, nu pot să spun decât atât: primesc ordin şi merg acolo”. Ordinele nu se discută niciodată în lumea lor. Suntem în NATO, s-a ordonat, se merge şi se luptă. Impersonal şi la obiect.

Sarcinile României în Afganistan

În prezent, avem în Afganistan 1595 de militari. De regulă, , militarii români sunt dislocaţi în provincia Zabul, provincie de sud-est, care se învecinează cu Pakistanul. "Noi asigurăm zona de securitate a autostrăzii, vestita autostradă A1. Este o misiune destul de grea şi, în acelaşi timp, foarte importantă, pentru că e vorba de securitatea autostrăzii. Acea autostradă duce spre Kandahar şi spre Pakistan, un drum care trebuie securizat 24 de ore din 24, iar efortul militarului este foarte mare – şi fizic, şi psihic. E o luptă contra-cronometru”, explică plutonierul adj. Marius Apostol.

„Armata română nu duce niciun război acolo cu o altă armată. Este vorba despre lupta de gherilă, iar acea autostradă este zona de responsabilitate a armatei române. Şi asta e o mândrie”.

De-a lungul autostrăzii A1, sunt nişte tuburi din beton, menită să lase loc de trecere a apei dintr-o parte a autostrăzii spre cealaltă. În acele tuburi, se plantează dispositive explozive improvizate, care au de la un kilogram, până la 2-300, potrivit plutonierului. Din acest motiv, există în permanent maşini care cercetează zonele pentru a depista aceste dispozitive. Inelul A1 este o cale de trecere foarte importantă şi pentru că este vorba despre o zonă prin care trec atât convoaie militare, cât şi civili, iar interacţiunea cu aceşti civili este crucială pentru bunul mers al misiunii române în Afganistan, dar, în definitiv, şi pentru siguranţa militarilor pe care îi trimitem acolo.

Arhiva foto a MApN

Potrivit MApN, România a pierdut 20 de militari în Afganistan şi doi în Irak, iar un al treilea s-a sinucis în Irak.

Aceştia sunt:

Afganistan: sublocotenenţii post mortem Ion-Lucian Leuştean (9 mai 2012); Cătălin Ionel Marinescu (10 mai 2011), Constantin-Laurenţiu Lixandru (5 mai 2011), Cristian-Petru Filip (1 octombrie 2010), Marius Florin Sfecheş (1 octombrie 2010), Dan Ciubotaru (23 iunie 2010), Paul Caracudă (23 iunie 2010), Valerică Leu (12 mai 2010), Florin Bădiceanu (23 februarie 2010), Claudiu Chira (26 febbruarie 2009), Dragoş Traian Alexandrescu (31 august 2008), Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Ionuţ Cosmin Sandu (20 martie 2008), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionel Gheorghiţă Drăguşanu (20 iunie 2006), Narcis Şonei (24 aprilie 2005), Iosif Silviu Fogaraşi (11 noiembrie 2003), Mihai-Anton Samuilă (14 noiembrie 2003) şi maiorii post mortem Iuliu-Vasile Unguraş (7 aprilie 2009) şi Tiberius-Marcel Petre (3 aprilie 2009).

Irak: sublocotenenţii Bogdan Valerian Hâncu (27 aprilie 2006) şi Ioan Grosaru (21 septembrie 2007). Primul militar român care a murit în Afganistan a fost caporalul Lili Dobre, care s-a sinucis în 24 martie 2006.

*Cameraman: Florin Despa; Editor imagine: Daniel Ivan

Citește și: