Publicat

27

noiembrie

2016

12:51

1152

vizualizări

Paul a vrut să fie procuror, însă, la 20 de ani, o ceartă i-a schimbat viaţa. „Singurul lucru de care m-am debarasat a fost orgoliul meu”

Viaţa a început pentru el, cu adevărat, la 18 ani. Atunci, Paul Siserman şi-a luat destinul în mâini. Intrase la Facultatea de Drept, dar, după o ceartă cu tată lui, a rămas pe drumuri. Nu avea un loc unde să stea, nu avea bani, aşa că a decis să părăsească ţara. În Italia, la început, a spălat vase şi a cărat saci de ciment, dar, într-o zi, ceva s-a întâmplat. A întrat în bucătăria unui restaurant şi nu şi-a mai dorit să iasă. A petrecut multe ore în faţa cuptorului de pizza sau în sala de curs, dar, treptat, a ajuns să facă din gătit o profesie, să ducă gastronomia la rang de artă. A gătit pentru Nicolas Cage, Francesco Tutti, Al Bano etc. „Nu este deloc uşor să simţi că totul se năruie în jurul tău, că întregul tău univers dispare într-o secundă şi că, în mod paradoxal, într-o clipă trebuie să iei o decizie... aceea de a face ceva cu viaţa ta, ceva care să conteze, să te pună pe drumul corect. Putem să „ne plecăm capul’’, dar nu trebuie să îl menţinem acolo, pentru că nu mai putem privi inainte spre visele şi aspiraţiile noastre”, precizează Paul Siserman pentru Gândul. A avut parte de încercări la tot pasul, dar şi o ambiţie de fier, care l-a ajutat să nu se piardă. Astăzi, Paul crede că întreg procesul, de la a pregăti coca şi până la produsul finit, poate fi un mod de terapie pentru cei lipsiţi de apărare, pentru copiii traumatizaţi. Cu gândul la ei, Chef Siserman a deschis la Cluj o şcoală de gătit cu totul altfel. Aici, alături de psihologi şi psihiatri, îi va ajuta pe cei care au cunoscut suferinţa să se descătuşeze, dar nu oricum, ci în bucătărie, în timp ce taie zarzavatul sau frământă. Cursurile sunt gratuite.

Paul a vrut să fie procuror, însă, la 20 de ani, o ceartă i-a schimbat viaţa. „Singurul lucru de care m-am debarasat a fost orgoliul meu”

Viaţa a început pentru el, cu adevărat, la 18 ani. Atunci, Paul Siserman şi-a luat destinul în mâini. Intrase la Facultatea de Drept, dar, după o ceartă cu tată lui, a rămas pe drumuri. Nu avea un loc unde să stea, nu avea bani, aşa că a decis să părăsească ţara. În Italia, la început, a spălat vase şi a cărat saci de ciment, dar, într-o zi, ceva s-a întâmplat. A întrat în bucătăria unui restaurant şi nu şi-a mai dorit să iasă. A petrecut multe ore în faţa cuptorului de pizza sau în sala de curs, dar, treptat, a ajuns să facă din gătit o profesie, să ducă gastronomia la rang de artă. A gătit pentru Nicolas Cage, Francesco Tutti, Al Bano etc. „Nu este deloc uşor să simţi că totul se năruie în jurul tău, că întregul tău univers dispare într-o secundă şi că, în mod paradoxal, într-o clipă trebuie să iei o decizie... aceea de a face ceva cu viaţa ta, ceva care să conteze, să te pună pe drumul corect. Putem să „ne plecăm capul’’, dar nu trebuie să îl menţinem acolo, pentru că nu mai putem privi inainte spre visele şi aspiraţiile noastre”, precizează Paul Siserman pentru Gândul. A avut parte de încercări la tot pasul, dar şi o ambiţie de fier, care l-a ajutat să nu se piardă. Astăzi, Paul crede că întreg procesul, de la a pregăti coca şi până la produsul finit, poate fi un mod de terapie pentru cei lipsiţi de apărare, pentru copiii traumatizaţi. Cu gândul la ei, Chef Siserman a deschis la Cluj o şcoală de gătit cu totul altfel. Aici, alături de psihologi şi psihiatri, îi va ajuta pe cei care au cunoscut suferinţa să se descătuşeze, dar nu oricum, ci în bucătărie, în timp ce taie zarzavatul sau frământă. Cursurile sunt gratuite.

Amintirile se pierd în goana timpului ca într-un carusel. Când priveşte în oglindă, imaginile se succed, uneori sunt vesele, alteori triste, sunt ca nişte piese de puzzle, par dispersate, dar formează un întreg. L-au marcat, dar rămân în urmă. „Dacă ar fi să comparăm viaţa cu mâncarea, a mea a fost una bine condimentă. Am avut o copilărie şi dulce şi amară. Dulce prin dragostea de care am fost înconjurat, datorită prietenilor cu care făceam şi bune şi rele (cu unii încă păstrez legătura, deşi sunt plecaţi peste hotare), prin educaţia primită, prin amintirile legate de bunici. Amară din cauza divorţului părinţilor şi a  educaţiei dură aplicată de tatăl meu, care mi-a marcat adolescenţa”, povesteşte el.

Vacanţele şi le petrece pe prispa bunicilor, locul în care Paul se îndeletniceşte pentru prima oară cu gătitul.  „În vacanţele copilăriei iubeam să simt mirosul pâinii scoase din cuptorul cu lemne sau cel al sarmalelor făcute în vas de lut la cuptor şi abia aşteptam să primesc desertul preferat (chiar şi în ziua de astăzi tot acesta este): budinca din orez cu lapte, cu dulceaţa de afine şi mere coapte, gătită cu măiestrie de bunica. Cred că bunica mea este cea care a declanşat în interiorul meu pasiunea faţă de gastronomie. Odată ce am mai crescut, am început să intru în bucătăria de acasă şi să experimentez. Fireşte, primele preparate au fost ouăle ochi, apoi omleta, cartofii prăjiţi etc. Gătitul a venit natural, din plăcere. Gustam, experimentam. Dacă îmi plăcea, dădeam şi altora. Dacă nu, vorba aceea: nu ofeream nici căţelului”.

Primii bani îi câştigă tot într-o vacanţă, la 16 ani. „Lucram sezonier pe litoral, ca ospătar. Îmi aduc aminte că am câştigat undeva la 2.000 de lei. I-am pus deoparte şi, cu ce am mai strâns, m-am întors acasă şi am cumpărat primul televizor color (vorbim de anul 1992, când abia apăruseră şi la noi, iar eu mi-l doream extrem de tare)”, adaugă Paul.

Treptat, liniştea se dispersează, face loc furtunii. Intrase la Facultatea de Drept,  se pregătea să devină procuror, avea multe vise la pachet, dar tatăl lui hotăreşte să îi dea o lecţie. Într-un moment de furie, îl dă afară din casă. „Asta venea după ani de divergenţe. Simţeam că orice aş fi făcut nu puteam să îi fiu pe plac sau să fiu suficient de bun în ochii lui (nici intrarea la facultatea de Drept nu i se păruse ceva extraordinar, deşi învăţasem singur şi fusesem admis la locurile fără taxă)'', subliniază Siserman.

Renunţă la tot, se rupe de casa copilăriei, dar şi de România, pleacă în Italia. Începutul e anevoios. „Eram omul bun la toate („tutto fare”), făceam totul, de la cărat saci de ciment, pentru că se construia o nouă aripă a complexului hotelier - pe care, într-un final, am ajuns să îl conduc, până la spălat de vase etc. Să porneşti de la zero nu este uşor. Din păcate, mulţi renunţă pe parcurs. Eu consider că acest drum depinde doar de caracterul fiecăruia. În acele momente, singurul lucru de care m-am debarasat a fost orgoliul meu”.

 

Bucătăria îl atrage, învaţă să învârtă coca, ajunge să lucreze într-o pizzerie, iar un om cu suflet îl ajută. „Aceasta era anexa unui restaurant de patru stele. Într-un moment liber, Chef-ul bucătăriei m-a întrebat dacă vreau să îl ajut.  Am acceptat cu drag, aşa am ajuns să fac aperitive („primi” cum se spune în italiană). A văzut că îmi place mult acest domeniu şi m-a trimis la şcoală. Atât de tare mi s-a accentuat pasiunea şi dragostea faţă de domeniul culinar, încât îmi luam cărţi şi studiam cât de mult puteam. De altfel, ca în orice domeniu, şi astăzi continui să învăţ. Sunt de părere că niciodată nu eşti suficient de pregătit, că mereu este loc de mai bine, că suntem datori faţă de noi şi faţă de ceilalţi să fim la curent cu tot ceea ce este nou. Mai ales când vorbim de mâncare”, mărturiseşte Paul. 

Găteşte întotdeauna cu dragoste. Crede că produsul finit se poate încărca cu emoţiile celui care l-a pregătit. „Dacă mă pui să stau în bucătărie cu orele, nu am nevoie nici de apă. Sunt precum un copil pe care l-ai adus la locul de joacă. Fac totul cu dedicare, implicare şi seriozitate. Peste toate acestea, pun multă iubire. Îmi place şi sper că toate preparatele mele plac oamenilor cărora le gătesc. Încerc ca fiecare preparat să fie „wow”, că cel care mănâncă să simtă că a gustat ceva diferit”, povesteşte el.

Beneficiile au venit după mulţi ani de muncă şi de sacrificii: „Viaţa mea a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri, am fost şi pe marginea prăpastiei. Din fericire, am avut grijă întotdeauna să îmi las loc de „Bună ziua” în faţa oamenilor pe langă care am trecut în urcare, ca să îmi dea ei bineţe sau să îmi întindă mâna când eram în coborâre. Cred că a contat şi că nu mi-am pierdut speranţa. Am crezut că acolo Sus cineva are grijă de mine, că acela este locul în care trebuie să fiu în acel moment. Asta nu înseamnă că m-am lăsat pradă hazardului şi nu am depus toate diligenţele în a face lucrurile bine. După nişte ani de muncă şi perseverenţă, au început să apară şi satisfacţiile profesionale, care au devenit şi personale”.

 

La 20 de ani l-a marcat plecarea din ţară, iar la 30, paradoxal, reîntoarcerea în România. „Nimic nu este întâmplător. Viaţa îţi pune la dispoziţie variante, alegeri. De tine depinde pe ce drum o iei. Liberul arbitru, cum se mai numeşte. De cele mai multe ori, dacă nu pui bine în balanţă lucrurile, se poate să ajungi pe o cale eronată. Şi nu ştiu dacă te mai poţi întoarce.

În perioada în care am lucrat în complexul hotelier de patru stele, am acumulat experienţă, mi-am dezvoltat cunoştinţele şi am ajuns manager. Familia care deţinea afacerea mă îndrăgea enorm. Viaţa a făcut ca fratele proprietarului să îmi propună să manageriez o afacere în Constanţa. M-am întors în ţară şi timp de doi ani m-am ocupat de asta. Din păcate, criza survenită a adus cu sine neînţelegeri între mulinaţionala respectivă şi bancă, iar lucrurile s-au stopat. Am avut un moment în care m-am gândit dacă să mă întorc în Italia sau să rămân pe meleagurile natale. Eram un om împlinit financiar, cu experienţă, aşa că am decis să rămân acasă şi să îmi deschid propria afacere, un Pub într-un campus universitar din Cluj. Nu regret nicio secundă că am ales să rămân acasă. Nu ştiu dacă în Italia aş fi ajuns să fac din meseria mea ceea ce am reuşit aici. Nu ştiu dacă acolo aş fi putut să adun satisfacţiile pe care le-am strâns aici”, mărturiseşte el.

 

Problemele nu îi dau pace. La un moment dat, fiica lui este diagnosticată cu o boală gravă. „După ce am trecut prin chinurile iadului, am aflat că nu este nimic grav. Atunci mi-am promis că am să fac tot ceea ce pot ca să ajut copiii bolnavi. În călătoriile pe care le-am întreprins în afara ţării, am aflat despre terapia prin gătit. Astfel, când visul meu de a avea o Şcoală de Cooking a început să prindă viaţă, m-am gândit la asta. În acest loc voi organiza şi workshop-uri terapeutice pentru copiii care au suferit traume psihice şi fizice. Adică, dincolo de cursurile de gătit pe care le avem pentru cei pasionaţi de arta culinară, voi avea, săptămânal, aceste ateliere speciale. În occident, acest gen de terapie – care este implementat cu o echipă de psihoterapeuţi şi, la nevoie, de psihiatrii – are un real succes. Nu doar în cazul copiilor, cât şi în cel al adulţilor. De fapt, ca urmare a rezultatelor extrem de bune, multe clinici şi spitale din afara ţării noastre au inclus în lista de servicii medicale terapia prin gătit. Eu voi fi susţinut de psihoterapeuţi şi de asistenţi sociali. Aceste ateliere sunt într-o primă fază pentru copii, dar în viitor îmi doresc să adune şi adulţi. Copiii traumatizaţi se închid în ei. Sunt marcaţi la nivel psihic. Aduşi la aceste ateliere, ei nu ştiu că sunt supuşi unei terapii. Ei se joacă, învaţă lucruri şi sunt investiţi cu încrederea unor adulţi în a face ceva (un preparat, în acest caz). Fără să îşi dea seama, socializează, îşi recapătă încrederea, ajung să se deschidă în faţa străinilor, comunică etc. Nu spun că este simplu sau că rezultatele apar peste noapte, dar, cu răbdare, ştiu că vom face mulţi copii să râdă din nou”, mai spune Paul.

Adăposteşte multe lecţii de viaţă. Într-un fel, ele le-au făcut ce e azi. „Mi-a trebuit ceva vreme ca să înţeleg vorba aceea, venită din bătrâni: „A face haz de necaz”. Asta e românul nostru. Un om învăţat cu greul, un om care nu şi-a pierdut speranţa că maine va fi mai bine. Dacă o luăm în tragic, nu rezolvăm mare lucru. E adevărat că suntem măcinaţi de griji, avem nemulţumiri, luptăm – fiecare în felul său – pentru a schimba ceva în societate sau în viaţa personală. Dar, dincolo de toate astea, hai să ne gândim la câteva aspecte: suntem naţia considerată de străini ca fiind plină de viaţă, care ştie să petreacă, să se bucure de momentele frumoase; suntem puternici, întrucât nu am capitulat, chiar dacă ne-a fost greu, suntem credincioşi şi nu am uitat de Dumnezeu. Românii sunt nemulţumiţi, dar nu sunt trişti. Cred că cei care îndrăznesc sunt din start câştigători. Atâta timp cât ai curajul de a face ceva (ceva bun, fireşte), eşti norocos,  pentru că ai încredere în tine, pentru că speri să poţi schimba ceva, pentru că la un moment dat ajungi să ajuţi şi alţi oameni, pentru că vrei să faci diferenţa. Dacă îndrăzneşti, înseamnă  că ai un spirit frumos, aparte, că ieşi din tipar”, concluzionează Chef Paul Siserman.

 

 

 

 

 

 

 

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
"Confirm cu mare dezamăgire!" FĂRĂ LOC de interpretări. Anunţul trist făcut de marele nostru campion

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info