Publicat

6

septembrie

2013

08:30

1006

vizualizări

SINDROMUL NU. Americanii şi traumele lor. Cum se raportează armata SUA la rănile invizibile ale Afganistanului. VIDEO

SINDROMUL NU. Americanii şi traumele lor. Cum se raportează armata SUA la rănile invizibile ale Afganistanului. VIDEO

Le-am spus americanilor că noi, românii, nu avem niciun diagnostic de stres posttraumaric în mediul militar. Răspunsul primit: imposibil. Dincolo de acest răspuns însă, am încercat să aflăm cum se discută la momentul actual în Statele Unite despre stres posttraumatic în mediul militar. Într-un interviu acordat gândul în Atlanta, SUA, doctorul Paul Fink, fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie vorbeşte despre problema etichetării şi neverbalizării traumelor militare, dar şi despre istoricul stresului posttraumatic. Din Kabul, Afganistan, Martin Kuz, jurnalist american care scrie pentru ziarul militar independent Stars and Stripes, descrie modalităţile în care armata, militarii şi jurnaliştii americani se raportează la stresul posttraumatic, dar şi cum fac soldaţii faţă misiunii din Afganistan.

Documentarul traumelor invizibile ale Armatei române

Sindromul NU, dublă negaţie: „În mod cert, nu”

În 2012, armata Statelor Unite a pierdut, pentru prima oară, mai mulţi ofiţeri activi din cauza sinuciderilor decât în misiunea din Afganistan: 349 de soldaţi s-au sinucis, 229 au fost ucişi în Afganistan. Până la 20% dintre soldaţii americani care au fost în Irak şi Afganistan au simptomele stresului posttraumatic  (tulburare recunoscută abia după Războiul din Vietnam) şi doar jumătate dintre ei se tratează (studiu RAND Corporation).

Prin comparaţie, aproximativ 8% dintre militarii canadieni mobilizaţi în Afganistan între 2001 şi 2008 au fost diagnosticaţi cu stres posttraumatic, britanicii au o rată estimată la 4% şi 2,9% dintre germanii mobilizaţi în Afganistan între 2009 şi 2010 sufereau, la un an după întoarcere, de TSPT (se crede că 45% dintre cazurile de TSPT din Armata germană rămân nediagnosticate şi netratate).

Dacă vrem să comparăm datele de mai sus cu absenţa datelor din Armata română, trebuie să luăm în calcul diferenţele culturale, de misiune (combatanta, non-combatantă), de selecţie şi pregătire a militarilor, de media de vârstă, numărul lor de misiuni etc.

Noi nu avem astfel de statistici, pentru că nu avem un asemenea diagnostic în lumea medicală, cu toate că, spune Armata, care dezavuează astfel de comparaţii, învăţăm din experienţele altora. Întrebat dacă e statistic posibil ca, de-a lungul a mai bine de un deceniu, cu circa 30.000 de militari trimişi în Irak şi Afganistan, 23 de morţi şi peste 130 de răniţi, nimeni să nu fie diagnosticat cu PTSD, dr. Paul Fink răspunde: „Nu. În mod cert, nu”.

Fostul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie: „Am avut această tulburare în toate războaiele”

Expertul american aminteşte că, deşi tulburarea de stres posttraumatic a fost recunoscută abia după războiul din Vietnam, ea are, sub diversele nume pe care le-a purtat, o istorie bogată: „După Primul Război Mondial, i s-a spus şocul obuzului. După cel de-al Doilea Război Mondial, i s-a spus oboseala de luptă. Pe urmă, după Războiul din Vietnam, a devenit stresul posttraumatic (TSPT sau PTSD, în abrevierea de limbă engleză, n.red.)”.

Dr. Fink subliniază că, într-o formă sau alta, stresul posttraumatic a existat în fiecare război. „Am avut această tulburare în toate războaiele, pe tot parcursul secolului XX. Lupta, partea combatantă, îi face pe oameni să resimtă un anumit stres. Iar acest lucru creşte riscul de PTSD comparativ cu situaţia în care nu ai fi într-o zonă combatantă”.

Dr. Paul Fink // FOTO: Gândul

„Nu o să spună niciunul ‘am stres posttraumatic’”

Una dintre principalele probleme asociate stresului posttraumatic, care derivă tocmai din simptomele tulburării – izolarea, imposibilitatea de a verbaliza trauma etc. -, este că, de multe ori, militarii nu vor să vorbească despre experienţele din misiune. Acest refuz împiedică tocmai procesarea traumei. „Ar fi minunat dacă ar vorbi. Trebuie să vorbească despre ce li s-a întâmplat. Nu trebuie să spună că au trecut printr-o traumă, nu trebuie să vorbească despre stres, dar trebuie să spună că o anumită experienţă i-a tulburat”, spune Paul Fink, continuând cu un exemplu: „au intrat într-un sat cu mitraliere. Li s-a ordonat să tragă şi nu le-a plăcut ce au făcut. Au fost tulburaţi de ceea ce s-a întâmplat: copii fugind care-ncotro, femei rănite. Ei folosesc termeni precum ‘deranjat’, ‚tulburat’, ‚preocupat’. Nu o să spună niciunul ‚am TSPT’”, explică doctorul.

„Ajung să îşi bată soţiile, copiii, câinii, ucid, jefuiesc”

Specialistul american mai povesteşte, în interviul acordat gândul, că există şi forme mai uşoare de TSPT, în care persoanele nu suferă foarte tare. „Dar, de cele mai multe ori, (militarii, n.red.) au multe probleme din cauza PTSD. Un simptom este că devin violenţi acasă. Se întorc şi ajung să îşi bată soţiile, copiii, câinii, ucid, jefuiesc, îşi asumă roluri pe care nu le-au avut niciodată”, spune fostul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie. Alte simptome în baza cărora se pune diagnosticul de stres posttraumatic sunt coşmarurile şi retrăirea evenimentelor traumatice. „Îţi revin acele amintiri de multe ori, vezi evenimentul în faţa ochilor tăi: cum este ucis un copil dintr-un sat, cum îţi moare un prieten. Foarte multe lucruri care sunt traumatizante nu sunt considerate de aceşti militari drept traumatizante, deşi îi supără foarte tare, îi fac să devină încordaţi, anxioşi”, mai spune dr. Fink.

Jurnalist american în Kabul: Discursul s-a maturizat

Cu toate că punctul de reper în ceea ce priveşte stigmatizarea şi stereotipizarea stresului posttraumatic rămân Statele Unite, unde cazurile excepţionale (vezi Robert Bales, Afganistan) sunt senzaţionalizate în presă, Martin Kuz, jurnalist pentru Stars and Stripes, care lucrează la un proiect legat de sănătatea mintală a militarilor americani din Afganistan, consideră că discursul mediatic american despre s-a maturizat. Şi armata SUA şi-a schimbat, constrânsă de consecinţele netratării tulburării, abordarea, mai spune ziaristul. „Afganistan şi Irak au făcut armata americană mult mai deschisă în ceea ce priveşte problemele de sănătate mintală în general şi stresul de luptă şi stresul posttraumatic în special”, consideră Kuz.

Martin Kuz // FOTO: The Carter Center, SUA

Odată cu aceste schimbări de abordare, şi modalităţile de tratare au devenit tot mai diversificate, pentru a se potrivi nevoilor cât mai multor militari: de la terapie prin realitate virtuală, terapie cu căţei, dezvoltarea tratamentului medicamentos etc.

Presa a devenit şi ea mai atentă, spune el: „De-a lungul ultimilor 5 – 6 ani, cred că a avut loc o creştere dramatică în acoperirea mediatică a subiectelor legate de stres posttraumatic şi tulburări derivate”. Un prim motiv pentru acest interes crescut, spune el, este durata mare a războaielor din Irak şi Afganistan. După atâţia ani, presa a început să arate că soldaţii care se întorc acasă trebuiau să se readapteze la vieţile lor de dinainte, să se reintegreze, dar nu reuşeau să facă asta din cauza „rănilor invizibile”.

„Cu lecţia Vietnamului în spate, cred că reporterii şi-au dat seama că soldaţilor nu le va fi deloc uşor cu readaptarea şi au vrut să se uite cu atenţie la ce se întâmplă cu aceşti oameni”, consideră jurnalistul de la Stars and Stripes, ziar militar independent de armata SUA.

„Presa a început să se uite cu mai multă atenţie”

Dincolo de aceste lecţii, au existat şi învăţămintele trase din câteva cazuri tragice intens mediatizate – soldaţi care s-au sinucis, care au ucis civili intenţionat, fapte care au fost puse ulterior pe seama stresului posttraumatic şi a altor tulburări derivate. „Presa a început să se uite cu mai multă atenţie la modul şi măsura în care soldaţii făceau faţă războaielor din Irak şi Afganistan – ce fel de simptome prezentau, efectele stresului posttraumatic nu numai asupra lor, dar şi a familiilor lor. Un factor important pentru creşterea interesului mediatic pentru stres posttraumatic cred că a fost şi un studiu publicat acum 3-4 ani, de o grupare numită RAND Corporation. Sondajele efectuate de ei au arătat că, dintre soldaţii care se întorceau acasă din Irak şi Afganistan, aproximativ 1 din 5 prezintă simptome ale stresului posttraumatic şi tulburări înrudite. Aceste statistici au atras, cred, foarte mult atenţia presei şi mult mai mulţi jurnalişti s-au uitat în comunităţile lor la cazurile soldaţilor care se întorceau acasă şi la problemele lor”, explică Martin Kuz. Un efect important în reducerea stereotipurilor şi a stigmatului asociat TSPT a fost şi că diverşi lideri militari au vorbit public despre propriile probleme cu stresul posttraumatic.

Nu e indiferenţă, e necunoaştere

„Datorită acestei mediatizări, aş spune că există, în societatea americană, o mai bună informare, nu numai din era Vietnam, dar şi din ultimul deceniu. Americanii au devenit mult mai conştienţi că soldaţii se luptă cu stresul posttraumatic”, mai spune Kuz, care atrage, însă, atenţia asupra nevoii de contextualizare. Foarte important, SUA au un sistem voluntar de înrolare – mai puţin de 1% din populaţie poartă uniformă militară. „Tocmai pentru că este vorba despre un procent atât de mic, populaţia nu este încă foarte sensibilă la problemele soldaţilor. Nu cred că e vorba despre indiferenţă, ci de necunoaşterea a cât de mult stresul posttraumatic poate afecta mintea şi ce efecte dramatice poate avea asupra vieţii unei persoane”, consideră jurnalistul american, care a petrecut mult timp alături de militarii aflaţi în misiune.

Anonimatul cazurilor fericite

O problemă semnalată de Kuz în felul în care se vorbeşte despre stres posttraumatic în SUA este că nu există interes pentru cazurile în care soldaţii îşi revin şi îşi refac viaţa. „Realitatea este că cei mai mulţi dintre cei care dezvoltă stresul posttraumatic îşi revin, iar aceste poveşti de succes au fost neglijate de presă, de unde cred că nici populaţia americană nu este conştientă de acest scenariu”, susţine Kuz.

Tocmai pentru că stresul posttraumatic a fost, mai ales din cauza Vietnam şi a Sindromului Golfului, o problemă atât de mare pentru armata SUA, oficialii americani şi-au schimbat uşor abordarea. Au angajat mai mulţi psihologi, psihiatri şi terapeuţi care să meargă în zonele de război. De asemenea, au clinici specializate chiar şi în bazele americane din aceste zone. „Armata a abordat problema în mare pentru că a conştientizat că stresul posttraumatic la întoarcerea acasă este considerabil şi, în unele cazuri, foarte grav”, mai povesteşte, din Kabul, jurnalistul american.

Cu toate că gradul de conştientizare a problemei stresului posttraumatic a crescut în SUA, oamenii, la fel ca peste tot în lume, inclusiv în România, tind să creadă că este o chestiune care are de-a face doar cu armata. În schimb, accidentele (în special de circulaţie), doliul şi catastrofele naturale sunt printre principalele cauze de TSPT peste tot în lume.

„Cred că rămâne frica”

Deşi există o schimbare uşoară de perspectivă, de mentalitate, problemele care împiedică diagnosticarea şi tratatrea TSPT nu sunt nici pe departe rezolvate : „Nu ştiu dacă soldaţii sunt convinşi că pot cere ajutorul fără vreun fel de repercursiuni asupra carierei lor militare. Cred că rămâne încă frica de astfel de efecte adverse. Dincolo de asta, este frica de a arăta vreun fel de vulnerabilitate în armată. Cultura militară încă înseamnă că un soldat trebuie să fie dur, puternic, să depăşească situaţii dificile. Când această cultură este inoculată, devine greu pentru militari să recunoască faptul că au probleme din cauza stresului de luptă. Încă nu recunosc că toată lumea are nevoie de ajutor – iar acesta este un lucru dificil pentru un soldat”, povesteşte jurnalistul, care nu se declară foarte încrezător că militarii americani vor înţelege că nu dau dovadă de slăbiciune dacă cer ajutor.

Stigmatul

„Nu putem să spunem că nu există un stigmat”, adaugă Martin Kuz.

La fel cum ne-au povestit şi românii că fac, una dintre modalităţile în care militarii americani aflaţi în misiune fac faţă stresului de luptă este chiar interacţiunea – vorbesc între ei despre ce se şi li se întâmplă. Uneori, aceasta este şi măsura pe care armata americană o recomandă şi o consideră cea mai potrivită. Militarii se simt în largul lor să discute cu colegi decât cu superiorii sau cu specialişti. Deşi există un prag până la care sunt dispuşi să meargă cu discuţiile despre trăirile lor, astfel de interacţiuni alungă şi sentimentul singurătăţii, al izolării, care este foarte des întâlnit în rândul soldaţilor.

Timpul petrecut alături de militarii aflaţi în misiune îţi aduce, uneori, şi încrederea lor. Chiar şi încrederea de a-ţi vorbi despre emoţiile lor.

„Am întâlnit soldaţi extrem de deschişi pe tema stresului de luptă sau a problemelor pe care le-au avut în timpul misiunii în Afganistan. Fiind un jurnalist care îşi petrece destul de mult timp alături de soldaţii americani din Afganistan, am avut de-a face cu mulţi soldaţi care mi-au vorbit despre problemele pe care le-au avut sau le aveau – de la pierderea unui coleg, la dificultăţi în relaţia de acasă, oboseala misiunii, dorul de casă –”, povesteşte Kuz, care ne spune că, din ce a văzut în Afganistan, dar şi în SUA, apar tot mai mulţi soldaţi care vor să ajute la reducerea stigmatului sau a temerilor resimţite de unii militari în a vorbi despre traumele lor. „Mai ales soldaţii mai în vârstă, care, spre exemplu, au suferit de stres posttraumatic în trecut şi s-au întors în Afganistan şi au simţit că au reuşit să treacă peste problemele din trecut. Astfel, încearcă să le arate soldaţilor mai tineri că nu au de ce să se simtă ruşinaţi dacă cer ajutor profesional - dimpotrivă, e un semn de tărie”, spune jurnalistul.

În prezent, Martin Kuz lucrează la un proiect despre modalităţile în care soldaţii americani fac faţă misiunii din Afganistan. De la poveştile psihologilor, psihiatrilor, preoţilor militari care încearcă să reducă problemele legate de stresul de luptă, la prezentarea fricii care încă există în rândul militarilor de a cere ajutor de specialitate când au o problemă de ordin emoţional sau psihic. Primul articol din seria semnată de Martin Kuz în Stars and Stripes poate fi citit AICI.

Citeşte şi Ce este SINDROMUL NU

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
IMAGINEA ZILEI | Fotografia pe care Halep o vrea ştearsă! Cum a fost surprinsă Simona în vacanţa din Grecia

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info