Publicat

6

septembrie

2013

08:30

1142

vizualizări

SINDROMUL NU. Curajul de a aduna bucăţi de om. Linia dinaintea stresului posttraumatic. Interviu cu un psiholog militar. VIDEO

SINDROMUL NU. Curajul de a aduna bucăţi de om. Linia dinaintea stresului posttraumatic. Interviu cu un psiholog militar. VIDEO

„În momentul în care îţi vezi colegul omorât, sfârtecat practic în două de  o mină antipersonal şi ai curajul să te duci acolo şi să te apropii de el, de jumătatea de om care a mai rămas, să îi strângi de pe câmp resturile umane, înseamnă că nu ai experientat nici frică, nici neputinţă, nici oroare”. O descrie care îţi dă fiori, dar menită să ne convingă că psihologii militari nu iau de bun tot ce aud de la soldaţii care au trecut printr-o traumă, ci chiar ştiu că nu există simtomele necesare unui diagnostic de stres posttraumatic (TSPT). În acest caz, frica profundă. Maria-Magdalena Macarenco, psiholog militar încadrat la UM01783 Murfatlar, veteran şi psiholog clinician, spune, la fel ca restul Armatei, că oficial nu există diagnostic de stres posttraumatic în rândul militarilor noştri întorşi din Iraks sau Afganistan. Motivele, explică ea, sunt numeroase. Există, însă, o reticenţă din partea militarilor de a vorbi cu psihologul, la fel cum există şi stigmatul societăţii care nu ştie prea multe despre stresul posttraumatic. Este o greşeală să ţii în tine o traumă sau să crezi că eşti mai vinovat de simptomele de TSPT decât de o durere de cap. Psihologul a vorbit, într-un interviu acordat gândul, despre stres posttraumatic şi îngrijirea psihologică din Armata română.

Într-o lucrare prezentată în Austria, în 2009 la congresul „NATO Wounds of War II” şi semnată împreună cu şeful Laboratorului Psihologic al Statului Major General, col. Adrian Prisăcaru, M.M. Macarenco explica succesul Armatei în domeniul sănătăţii mintale astfel: „selecţie atentă înainte de misiune; intervenţie rapidă după un eveniment traumatic; fără medicamente; sprijin psihologic permanent pentru militari; evaluare psihologică timpurie şi intervenţie după detaşare”.

Psih. Maria-Magdalena Macarenco // FOTO: Gândul

Ne-am întâlnit cu Maria Macarenco în această primăvară. A fost chemată la Bucureşti de la unitatea din Murfatlar, unde lucrează ea de regulă. Dintr-o sală extrem de mică a Laboratorului psihologic, un birou cu două calculatoare la care militarii sunt testaţi uneori, am vorbit despre traume, despre stres posttraumatic, despre experienţele militarilor. Am început, însă, cu experienţele ei.

Maria Macarenco şi-a dorit atât de mult să meargă şi ea în misiune, încât s-a rugat pentru asta la Cozia. De ce? În primul rând, spune ea, pentru a se testa pe sine, a-şi cunoaşte limitele. „Pentru mine, cine pleca în misiune dădea dovadă de mare curaj. Pe de altă parte, era mare nevoie de experienţa teatrului de operaţii. De aceea, mi-am dorit atât de mult să ajung acolo, să văd cum este, să văd cum mă descurc eu acolo, să văd cât de bine mă cunosc”. Experienţa teatrului de operaţii era necesară şi pentru interacţiunea cu militarii. Odată ce a fost acolo, cu ei, atitudinea lor faţă de ea s-a schimbat foarte mult. Nu mai ştia presiunea misiunii doar din cărţi, îi înţelegea mult mai bine: „Relaţia se schimbă, în primul rând dacă ai experienţa de misiune şi, în al doilea rând, dacă mergi alături de ei în misiuni de patrulare şi în toate tipurile de misiuni pe care ei le exercită acolo. Ei vor căpăta încredere în tine şi vor şti că ceea ce le spui este din experienţă, şi nu din cărţi”.

ACCESEAZĂ SITE-UL SINDROMUL NU

„Nu am avut curaj să mă duc să-l văd. Asta m-a dezamăgit”

M.M. Macarenco a fost în două misiuni în Irak, între 2007 şi 2009. Din misiunea din 2007, povesteşte cum s-a dezamăgit pe ea însăşi când un coleg a fost rănit şi a ajuns în spital. „Nu am avut curaj să mă duc să-l văd. Asta m-a dezamăgit. Eu m-am dezamăgit. Îl cunoşteam pe militarul respectiv, venea în consiliere la mine şi pur şi simplu nu am ştiut dacă ceea ce aş putea eu să-i spun ar fi fost ceea ce el ar fi avut nevoie să afle”, povesteşte psihologul.

„Nu sunt foarte deschişi”

Rupem firul amintirilor şi vorbim despre atitudinea militarilor faţă de consiliere psihologică, faţă de psihologi, oameni ca ea, care vor să le spui, să li te deschizi: „Nu sunt foarte deschişi”, admite ea, cu referire la militari. „Prima reacţie este să răspundă dezirabil. Adică să spună ce vrei tu să auzi”. O atitudine cu care s-a confruntat orice om „din exterior” care vine cu întrebări în Armată.

Timpul nu vindecă

Una dintre cele mai des întâlnite atitudini ale persoanelor care au trecut printr-o traumă puternică este să îşi ţină trăirile pentru ele însele. De aici începe un cerc vicios. Ele nu îşi dau voie să proceseze ce au trăit; inhibată, trauma se acutizează; răspunsul la această traumă, stresul posttraumatic, devine şi el cronic şi afectează persoana şi pe oamenii din jur pe toate planurile.

„Să ţii în tine un eveniment traumatizant este o greşeală. Pentru că asta spune ceva despre persoana respectivă. Înseamnă că vrea să evite din nou să povestească despre situaţia respectivă şi asta previne vindecarea. Nu poţi să ţii în tine şi să speri că timpul le va rezolva. Timpul nu vindecă trauma. Este important să vorbeşti cu cei din jur, să te cunoşti şi să ştii că, de fapt, tu, cel de acum, nu mai erai cel de dinainte. Este important ca cei din jurul tău să aibă curajul să îţi spună: ‘noi te vedem schimbat, credem că ai nevoie de ajutor de specialitate sau măcar spune-ne nouă ce te supără, ce s-a întâmplat acolo, de fapt’”, ne spune Maria-Magdalena Macarenco.

Confruntate cu NU-ul militarului întors acasă, care refuză să vorbească despre lunile de misiune, familiile au şi ele nevoie de ajutor.

FOTO: Gândul

„Am fost contactată de familii, dar în foarte puţine cazuri. Cred că am primit două mailuri sau trei de la soţiile militarilor care s-au întors din misiune. Mă întrebau cum să mai intre în relaţie cu soţul lor, pentru că el este schimbat şi nu vrea să vorbească despre ce a trăit acolo”, povesteşte Macarenco.

Foarte important, se întâmplă foarte des ca simptomele unei tulburări posttraumatice să apară abia la întoarcerea din misiune. Acolo, creierul şi corpul nu are timp fizic să se gândească la traumă, să analizeze. La întoarcere, odată cu relaxarea, detensionare, se observă că traumele nu au fost procesate.

Ruşinea ta, trauma copilului tău

O moştenire istorică, a felului în care a fost înţeleasă trauma războiului în trecut, perpetuează sentimentul vinei. Din această vină, ajungem la tăcerea unui om care este ruşinat. „Nu este vina ta că ai acele simptome, aşa cum nu este vina ta că ai o durere de cap. Responsabilitatea nu este a militarului, căci vina nu este a militarului. Numai că s-a creat această asociere între venirea la psiholog cu vulnerabilitatea”, povesteşte psihologul militar.

În plus, mai există şi aşa-numita traumă secundară – ne-exteriorizată, netratată, ascunsă, trauma ta se va transfera şi la cei din jurul tău: copii, soţ, soţie. O realitate valabilă pentru orice fel de traumă, nu doar cea militară. „Familia ta va suferi consecinţele. Dacă refuzi să vezi că a apărut un simptom la tine, de obicei familia este victima secundară a acestei traume”, spune Macarenco.

Oficial, NU

În acest sistem de îngrijire psihologică a militarilor români cu care Armata se mândreşte atât de mult, graţie lipsei unor „probleme”, nu există niciun caz înregistrat de stres posttraumatic.

„Oficial, nu există cazuri de tulburare de stres posttraumatic”, ne răspunde psihologul, când adresăm întrebarea de care ne-am folosit în ultimul an în care am investigat stresul posttraumatic în România.

Într-un deceniu, cât este vechimea ei în MApN, Maria Macarenco nu a pus niciodată acest diagnostic şi spune că are argumente pentru asta: „În primul rând, doar 5% din bărbaţi dezvoltă o tulburare de stres posttraumatic. Din aceştia, 80% au deja un istoric psihiatric, adică deja au o altă tulburare psihiatrică în antecedente. Spun că aceste lucruri explică în parte de ce în Armată nu sunt cazuri recunoscute oficial pentru că Armata selectează populaţia care merge în misiune. Iar noi nu mergem cu tulburări psihiatrice”.

În lucrarea „Psychological Support for the Romanian combat troops before, during and after deployment”, semnată de Macarenco şi şeful Laboratorului psihologic al Armatei, col. Adrian Prisăcaru, intervievat şi el de gândul, se menţionează în rezumat că, după 7 ani de misiuni internaţionale (anul prezentării lucrării este 2009), au existat „doar câteva cazuri de TSPT” printre soldaţii români. Pe urmă, este prezentat programul în patru paşi în care sunt asistaţi psihologic militarii şi cu care psihologii din Armată argumenetază sănătatea mintală ireproşabilă a soldaţilor: selecţie psihologică foarte riguroasă; pregătire psihologică timp de trei luni înainte de misiune; asistenţă psihologică permanentă în timpul misiunii; evaluare psihologică post-misiune. La finalul descrierii acestui program, „puţinele” cazuri din abstractul lucrării sunt iarăşi zero (mai multe, aici).

Momentul în care îţi vezi colegul sfârtecat de o mină

Pentru că suntem sceptici şi întrebăm, în diverse forme, dacă este statistic, logic, matematic posibil ca, din 30.000 de militari, niciunul să nu fi dezvoltat tulburarea de stres posttraumatic, caz unic în rândul Aliaţilor, Macarenco ne dă exemple de militari care au trecut prin traume, dar nu au primit vreun diagnostic: „Am discutat cu ei şi nu au toate criteriile necesare pentru punerea acestui diagnostic. Dincolo de faptul că trebuie să fii expus la o traumă, trebuie să experientezi acea frică intensă, oroare sau neputinţă. Or, cei mai mulţi militari români care trec printr-o traumă ies din arborele decizional pentru tulburarea de stres posttraumatic încă din criteriul a), adică sunt expuşi la traumă, dar nu simt frică, neputinţă sau oroare”, începe ea explicaţia.

„Pot să vă dau exemple de ce suntem siguri de lucrul ăsta şi că nu luăm doar drept bun ceea ce ne spun ei că nu le-a fost frică: chiar nu le-a fost frică. În momentul în care îţi vezi colegul omorât, sfârtecat practic în două de  o mină antipersonal şi ai curajul să te duci acolo şi să te apropii de el, de jumătatea de om care a mai rămas, să îi strângi de pe câmp resturile umane, înseamnă că nu ai experientat nici frică, nici neputinţă, nici oroare. Asta face ca militarul respectiv, deşi trauma este extrem de severă, să nu aibă tulburarea de stres posttraumatic. Cu toate că, evident, în ziua respectivă, au apărut reacţii, dar nu se pune diagnosticul, pentru că, dincolo de ziua respectivă, nu au mai apărut alte simptoame. Bineînţeles, au apărut flashback-uri, a apărut o stare de greaţă automată – până la urmă, ce traumă e asta, este enormă - , flashbackuri declanşate de mâncarea de la popotă sau de carnea văzută de la popotă, care îi amintea de bucăţile de carne strânse cu mâinile lui”, îşi încheie Macarenco răspunsul, o argumentaţie care nu le-a plecut deloc celor din departamentul de comunicare al Ministerului, care ne-au povestit ulterior că ar fi trebuit să întrerupă interviul din cauza exemplelor dure date de psiholog. Carnea sfârtecată nu face parte din imaginea uniformă.

Să râdem de traumă

Un mijloc de apărare al omului care a trecut printr-o traumă, spun psihologii, este şi umorul. „Militarii români sunt aşi în exprimarea umorului şi este un mecanism de coping, de rezilienţă, dar, în acelaşi timp, este şi un mecanism de apărare. Umorul este atât o resursă, dar şi o apărare. După ce treci de trauma respectivă, să ai umor înseamnă că te aperi de durerea prin care ai trecut, dar înseamnă totuşi şi un nivel foarte ridicat de adaptabilitate”, explică Maria-Magdalena Macarenco.

Dincolo de NU, stigmatizare

Pe lângă NU – al militarului traumatizat, al civilului supravieţuitor al unui accident cumplit de maşină, al unui sistem mândru - , există o altă mare problemă: stigmatizarea. Nu doar în România, ci peste tot în lume, indiferent de nivelul de dezvoltare al unei societăţi, există un grad mai scăzut sau mai ridicat de stigmatizare a oricărei probleme legate de sănătatea mintală.

De regulă, stigmatul merge mână în mână cu lipsa de informare: „Din nefericire, stigmatizarea există. Nu doar în mediul militar, există în societatea românească. Şi în alte armate din alte state, că şi ei se confruntă cu aceeaşi problemă legată de stigmatizare ca şi la noi. Numai că eu cred că această problemă de stigmatizare se produce din cauza necunoaşterii şi a neinformării – cine poate să te condamne că ai dezvoltat un simptom după o traumă extraordinară? Doar o persoană care nu ştie ce e aia traumă, tulburarea de stres posttraumatic şi că, oricât ai încerca, resursele fizice şi mentale se epuizează dacă nu adaugi ceva în schimb, dacă nu ai suport social”, crede interlocutoarea noastră din cadrul Armatei.

„Oamenii trebuie să ştie. În toată societatea”, îşi încheie psihologul militar Maria-Magdalena Macarenco apelul la cunoaşterea traumei.

Citeşte şi Ce este SINDROMUL NU

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
IMAGINEA ZILEI | Fotografia pe care Halep o vrea ştearsă! Cum a fost surprinsă Simona în vacanţa din Grecia

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info