Alina Matis
Alina Matis
862 vizualizări 6 sep 2013

Pe scurt:

- nume de-a lungul timpului: dorul de ţară, şocul obuzului, oboseala/stresul de luptă, Sindromul Golfului

- stresul posttraumatic este reacţia firească a corpului la o traumă foarte puternică: război, situaţie de pericol de moarte, viol, catastrofe naturale, accidente de circulaţie, expunerea la violenţă extremă, moartea cuiva apropiat

- NU este o afecţiune a mediului militar; se întâlneşte şi în mediul civil

- principalele simptome: tulburări ale somnului sau de alimentaţie, coşmaruri, flashback-uri/gânduri recurente, evitarea subiectului sau a stimulilor, stare de teamă, anxietate, probleme de concentrare, iritabilitate

- nedepistat, nediagnosticat, netratat: alcoolism, dependenţă de medicamente sau droguri, violenţă, izolare extremă, gânduri suicidale, cronicizarea afecţiunii

- reprimarea şi negarea emoţiilor, cauzele majore ale apariţiei TSPT

- afectează şi familiile; trauma secundară este la fel de serioasă

- suicidul este principala cauză a morţii persoanelor cu stres posttraumatic

În cifre:

- 70% dintre oameni au o experienţă traumatică de-a lungul vieţii lor (dr. Barbara Rothbaum, Emory University School of Medicine, Atlanta, SUA)

- 8% din populaţia mondială va dezvolta tulburarea de stres posttraumatic la un moment-dat

- Oficial, cel puţin 50% dintre oamenii expuşi la traumă în toată lumea încearcă să se sinucidă; 27% dintre ei vor încerca şi a doua oară; 15-20% se vor sinucide

- 1 din 4 supravieţuitori ai unui infarct dezvoltă TSPT, 1 din 9 vor suferi de TSPT cronic

- 50% din oamenii cu TSPT, civili şi militari, suferă şi de depresie

- În medie, la nivel mondial, 18 soldaţi sau veterani se sinucid zilnic

- În 2012, armata Statelor Unite a pierdut, pentru prima oară, mai mulţi ofiţeri activi din cauza sinuciderilor decât în misiunea din Afganistan: 349 de soldaţi s-au sinucis, 229 au fost ucişi în Afganistan

- Până la 20% dintre soldaţii americani care au fost în Irak şi Afganistan au simptomele stresului posttraumatic şi doar jumătate dintre ei se tratează (studiu RAND Corporation)

FOTO: NPR.ORG

Istoric

Tulburarea de stres posttraumatic (TSPT) a existat dintotdeauna. În secolul al XVI-lea, de exemplu, i se spunea nostalgie (diagnostic aplicat soldaţilor suedezi pentru prima oară în 1678). Mai târziu, nemţii şi germanii au numit ceea ce astăzi ştim că este TSPT „boală de ţară” şi era asociată tot cu simptomele manifestate de soldaţi pe câmpul de luptă. De-a lungul secolului al XIX-lea, a avut nume diferite şi a fost înţeles diferit.

„Există o istorie bogată”, ne-a povestit doctorul Paul Fink, fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie. „După Primul Război Mondial, i s-a spus şocul obuzului. După al Doilea Război Mondial, i s-a spus oboseală de luptă. Pe urmă, după Războiul din Vietnam, a devenit stresul posttraumatic. Am avut această tulburare în toate războaiele şi pe tot parcursul secolului XX”, atrage atenţia expertul american, cu o experienţă foarte bogată în domeniul stresului posttraumatic.

Dr. Paul Fink // FOTO: Gândul

Indiferent de epocă, de război sau de numele care a fost dat acestei tulburări, exista un numitor comun: soldaţii care manifestau astfel de simptome erau consideraţi slabi, laşi, nepregătiţi de luptă. Stigmatul asociat stresului posttraumatic, la fel ca în cazul problemelor de sănătate mintală în general, a existat de la început. De la nevoia de a ataca acest stigmat a pornit şi investigaţia gândul pe acest subiect.

TSPT a fost recunoscut oficial şi inclus în Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM) abia în 1980.

Trauma

Pentru a putea vorbi despre stres posttraumatic, trebuie întâi să înţelegem ce este trauma, evenimentul declanşator al acestei tulburări. „Conceptul de traumă presupune trei aspecte: existenţa situaţiei traumatice, care este extrem de ameninţătoare şi copleşitoare pentru individ; reacţia internă faţă de acea situaţie, adică reacţia sistemului nervos autonom, care activează toate resursele fizice şi mentale disponibile pentru ca persoana respectivă să poată gestiona criza; de asemenea, consecinţele pe termen lung, mediu şi scurt care derivă din acea activare internă”, ne-a explicat Maria-Magdalena Macarenco, psiholog clinician şi psiholog militar care activează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale (MApN).

Diana Vasile, psihoterapeut şi conferenţiar universitar la Facultatea de Psihologie din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti subliniază că neputinţa de a pune în cuvinte experienţa traumatică, „pe care o trăim cu tot corpul” este unul dintre elementele definitorii ale traumei. Trauma „este o experienţă în care noi ne simţim depăşiţi, copleşiţi de sentimentul de neputinţă, de abandon şi de lipsă de apărare şi care, pe termen lung, determină o înţelegere diferită despre sine, despre propria persoană şi despre lumea în care trăim”, a mai explicat Vasile, care este şi preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei. Când vorbeşte despre traumă, Diana Vasile are o metaforă pe care o ştie deja oricine a interacţionat cu ea: trauma este o rană sufletească – una foarte puternică. O astfel de rană ne face să ne simţim „depăşiţi, copleşiţi, blocaţi de sentimentul de neputinţă”.

Neputinţa şi sentimentul de pericol merg întotdeauna împreună. „De aceea nici nu putem face nimic, pentru că sentimentul de pericol, că ne destructurăm, este foarte mare”, spune Diana Vasile. Nu întotdeauna trebuie să fie sentiment de pericol la adresa ta. Există un tip de traumă care se naşte din asistarea la punerea în pericol a vieţii cuiva.

Stresul posttraumatic – definiţii, cauze şi simptome

„Stresul posttraumatic este una dintre cele mai severe traume care se pot întâmpla. Indiferent că este în mediul militar sau în mediul civil, constituie o urgenţă psihiatrică, psihologică”, spune colonel dr. Adrian Prisăcaru, şeful Laboratorului Psihologic (cu numele vechi: Secţia de psihologie) din cadrul Armatei Române.

Col. Adrian Prisăcaru // FOTO: Gândul

„De altfel, stresul posttraumatic trebuie foarte bine înţeles. El are o cauză – poate că dintre toate tulburările psihice are cauza cel mai bine determinată: existenţa unui eveniment stresor în viaţa individului, confruntare cu elemente violente, care pun în pericol viaţa persoanei. Ulterior, dacă această sursă putea să genereze moartea persoanei în cauză sau putea să creeze o spaimă, o groază, un element terifiant în existenţa sa, dacă ulterior acestor elemente apar gândurile recurente, visele, dacă individul încearcă să evite orice alt stimul care l-ar pune în situaţia de reactivare a momentului respectiv, iată câteva lucruri care dau per ansamblu imaginea stresului posttraumatic”, explică predecesorul lui Adrian Prisăcaru la conducerea structurii de pshiologie din Armată, psihologul Edmond Cracsner.

Psih. dr. Diana Vasile // FOTO: Gândul

„Este interesant că în România noi nu prea folosim ca diagnostic tulburarea de stres posttraumatic. Este mult mai uşor să identificăm depresia, să identificăm tulburările de anxietate, este mult mai uşor să diagnosticăm dependenţele de substanţe care apar în urma experienţelor traumatice, pentru că PTSD-ul, tulburarea de stres posttraumatic, aşa cum este descrisă ea în Manualul Tulburărilor Psihiatrice, este destul de greu să fie identificat”, spune Diana Vasile. Pentru a pune un astfel de diagnostic sunt necesare între 3 şi 5 simptome (părerile sunt divergente în rândul experţilor). Uneori, aceste simptome nu apar sau nu sunt identificate în acelaşi timp, de aici rezultând şi dificultatea de a diagnostica stresul posttraumatic.

„TSPT apare ca diagnostic în momentul în care există nişte simptome, în urma trăirii unor experienţe în care propria viaţă sau viaţa altcuiva – important, de regulă, pentru noi – a fost pusă în pericol. Aceste simptome sunt: senzaţie iminentă de destrucţie, repetarea amintirilor sau a unor sentimente. Pe lângă sentimentul acesta de distrucţie, mai e un sentiment imens de neputinţă, care este rapid compensat prin teamă, furie, iritabilitate şi repetarea unor imagini, a unor senzaţii corporale care au fost prezente în timpul traumei. De multe ori, avem tulburări de alimentaţie, nu mai putem dormi bine”, enumeră preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei din Bucureşti.

Dr. Paul Fink, fost preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie, vorbeşte în primul rând despre problema coşmarurilor, cel mai des întâlnit simptom asociat TSPT. „Pe urmă, flashback-uri. Îţi revin acele amintiri de multe ori, vezi evenimentul în faţa ochilor tăi: cum este ucis un copil dintr-un sat, cum îţi moare un prieten”.

Poate cel mai puţin înţeles aspect legat de stresul posttraumatic este că, deşi istoric a fost cunoscut în relaţie cu mediul militar, cu participarea la război, el nu este nicidecum o tulburare a armatei. Stresul posttraumatic este întâlnit şi în viaţa civilă, cele mai dese cazuri fiind în urma accidentelor de circulaţie – una dintre marile probleme ale României -, a violurilor sau catastrofelor naturale. „Cu siguranţă, în urma oricărui accident, mai ales unul dramatic, stresul posttraumatic se instalează”, consideră psihologul Edmond Cracsner, lector universitar, preşedinte al filialei din Bucureşti a Colegiului Psihologilor din România şi fost preşedinte al Laboratorului psihologic  din cadrul Armatei Române.

Foarte important, există forme mai uşoare şi forme mai grave de stres posttraumatic. Mai mult, multe cazuri se rezolvă „de la sine”, prin mecanismele de apărare şi vindecare ale corpului nostru, dar şi datorită sprijinului celor apropiaţi.

Psih. Maria-Magdalena Macarenco // FOTO: Gândul

Simptomele de stres posttraumatic pot apărea imediat după expunerea la traumă sau, pentru că evenimentul este inhibat, pot apărea mult mai târziu, în urma contactului cu un factor declanşator.  „Simptomele pot apărea imediat după traumă, dar şi mult mai târziu. Când apar imediat după traumă, în primele două zile de la traumă, apare reacţia posttraumatică. Dacă reacţia posttraumatică durează între 2 zile şi o lună, diagnosticul este de tulburare acută de stres posttraumatic. Când vorbim despre stresul posttraumatic, înseamnă că a trecut mai mult de o lună de la evenimentul traumatic. Tulburarea poate debuta fie după o lună, fie după două, fie după câţiva ani. De fapt, nu trauma duce la tulburare, ci reacţia pe care persoana care a trecut prin traumă o are”, punctează psihologul militar Maria-Magdalena Macarenco.

Cu cât oamenii evită să vorbească despre sau să intre în contact cu ceva asociat traumei suferite, cu atât este mai dificilă procesarea emoţiilor (răspunsul natural al corpului nostru).

„Să ţii în tine un eveniment traumatizant este o greşeală. Pentru că asta spune ceva despre persoana respectivă. Înseamnă că vrea să evite din nou să povestească despre situaţia respectivă şi asta previne vindecarea. Nu poţi să ţii în tine şi să speri că timpul le va rezolva”, susţine psihologul militar Maria-Magdalena Macarenco. Timpul nu vindecă trauma, sublinează ea. „Este important să vorbeşti cu cei din jur, să te cunoşti şi să ştii că, de fapt, tu, cel de acum, nu mai erai cel de dinainte. Este important ca cei din jurul tău să aibă curajul să îţi spună: ‘noi te vedem schimbat, credem că ai nevoie de ajutor de specialitate sau măcar spune-ne nouă ce te supără, ce s-a întâmplat acolo, de fapt’”.

Cât de mult ştiu românii despre traumă?  „Românii ştiu şi puţin, ştiu şi mult”, ne răspunde psihologul Edmond Cracsner, fost şef al Secţiei de Psihologie Militară din cadrul Statului Major General. „Ştiu puţin din perspectivă teoretică, ştiu mult din trăirile pe care le au vizavi de evenimentele cu care se confruntă. Din punct de vedere teoretic, se face puţină informare, prevenţie în sensul acesta. În schimb, situaţiile pe care le trăim, evenimentele chiar începând după 1990, unele evenimente mai actuale – participările militarilor noştri în Irak, Afganistan şi alte teatre de operaţii militare - , dar şi evenimente curente ale zilelor noastre, pe care, chiar dacă nu le trăim toţi, le auzim prin intermediul emisiunilor de ştiri. Anumite programe transmit aproape zilnic evenimente majore care marchează viaţa unora dintre noi. Nu mai puţin recente fiind evenimentele din Muntenegru, spre exemplu. Accidentele de circulaţie în general, nenumărate pe şoselele noastre, accidente de muncă. Cu siguranţă, în urma oricărui accident, mai ales unul dramatic, stresul posttraumatic se instalează”, continuă Cracsner, profesor universitar şi preşedinte al Colegiului Psihologilor din România.

Psih. dr. Edmond Cracsner // FOTO: Gândul

Tocmai pentru că nu se ştie, expertul accentuează mult nevoia informării populaţiei, a educaţiei în scopul prevenţiei, spune el: „Oamenii consideră că evenimentele care trec peste ei sunt mai mult personale, aşteaptă mai puţin de la ceilalţi, încearcă prin resurse proprii să-şi rezolve problemele, caută mai puţin sprijin, uită că există persoane cu abilităţi, competenţe, calificare în domeniu – psihologi, psihiatri, asistenţi sociali. Cred că nu se face suficient în momentul de faţă pentru a informa, pentru a şti că există astfel de persoane cu o calificare deosebită şi care pot să asigure, într-adevăr, suportul psihologic necesar reechilibrării persoanelor care au trecut printr-o traumă”.

Dacă ai trecut printr-o traumă şi vrei să ştii dacă ai vreun diagnostic asociat stresului posttraumatic, poţi face acest test online: http://www.healthyplace.com/psychological-tests/ptsd-test/ Atenţionăm cititorii că testul este doar un indicator al posibilelor simptome, nu un diagnostic medical. Pentru mai multe informaţii despre traumă şi stresul posttraumatic, contactaţi alina.matis@gandul.info

Câteva surse de informare online:

Psychological Support for the Romanian Combat Troops Before, During and After Deployment

Tulburarea posttraumatică. Abordări

Stresul posttraumatic. Un alt punct de vedere

Selecţia psihologică pentru intrarea în sistemul militar prin prima modelului inteligenţelor multiple

Forum pentru soldaţi creat de un militar canadian care a suferit de stres posttraumatic

Institutul Naţional de Sănătate Mintală, SUA

Healthy Place

HelpGuide

PsychCentral

Departamentul pentru Veterani, SUA

Citește și: