Publicat

6

septembrie

2013

08:30

8235

vizualizări

SINDROMUL NU. Românul şi cojile lui: „Suntem un popor cu multe răni”. Interviu cu preşedinta Institutului de Traumă. VIDEO

SINDROMUL NU. Românul şi cojile lui: „Suntem un popor cu multe răni”. Interviu cu preşedinta Institutului de Traumă. VIDEO

„Noi suntem un popor agresiv, pentru că noi suntem un popor cu multe răni – atât la nivel personal, cât şi la nivel social, dar şi la nivel naţional. Şi noi negăm încă acest lucru sau încă nu suntem pregătiţi să ne uităm la ceea ce ni s-a întâmplat cu adevărat, ca să ne eliberăm de această forţă, chiar şi a revoltei”. Noi suntem un popor care nu merge, în proporţie de 70%, niciodată la psiholog, dar ajunge la vraci, vrăjitoare şi bioenergeticieni. Într-un interviu acordat gândul, Diana Vasile, preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei din Bucureşti, vorbeşte despre traumele militarilor, dar mai ales despre rănile psihice ale românilor în general, răni pe care încă nu ştim să le vedem şi, mai ales, să le îngrijim. Dincolo de şocul războiului, sunt accidentele de circulaţie – una dintre marile probleme ale României -, sunt decesele în familie, divorţurile, bolile grave, violurile. Toate acestea sunt traume care pot să conducă la instalarea stresului posttraumatic (TSPT sau PTSD, în abrevierea de limbă engleză), o tulburare care, netratată, ne va schimba restul vieţii şi se va răsfrânge asupra celor din jurul nostru.

„Doare şi noi nu vrem să ne doară”

Diana Vasile vorbeşte despre activitatea ei profesională de parcă ar repovesti un roman cu eroi. Interesul ei pentru ceea ce numeşte „cunoaşterea profunzimii” umane s-a născut în timpului unui program de masterat în Psihodiagnostic şi Psihoterapie, când l-a cunoscut pe expertul în traumă australian Francis Mcnab. În 1999, a plecat din ţară, pentru a studia alături de el, în Melbourne, terapia traumei şi psihotraumatologie. „De atunci, tot ce am învăţat şi tot ce am studiat a pus câte o cărămidă la toată construcţia înţelegerii din punct de vedere psihologic al rănilor sufleteşti. Înţelegerea aceasta a schimbat un pic perspectiva mea asupra vieţii mele şi asupra vieţii celor cu care am lucrat”, povesteşte Diana Vasile.

Această construcţie, spune ea, a fost foarte plină de roade şi, de aceea, şi-a dorit să dezvolte în România această arie. „Oamenii se sperie foarte mult de suferinţă, este normal să se sperie de suferinţă, pentru că doare şi noi nu vrem să ne doară. Numai că exact durerea aceasta ne transformă pe noi ca oameni – fie într-un sens rău, fie într-un sens bun. Uneori, noi ne rănim şi îi rănim pe ceilalţi fără să ştim acest lucru. Merită să facem ceva să ne fie mai bine”, ne spune psiho. dr. Vasile, într-una dintre cele două camere puternic luminate şi colorate ale Institutului pentru Studiul şi Tratamentului Traumei, un ONG unic în România, pe care l-a înfiinţat în 2010.

Despre răni şi coajă. „Dacă nu ne-am rupe în felul acesta, am muri”

Diana Vasile este lector universitar, organizează cu orice ocazie workshop-uri pentru experţi, dar şi pentru „profani”, consiliază şi vorbeşte pe unde poate – o predică atipică – despre răni. Ascultându-o vorbind, remarci înflăcărarea unui activist. Un activist pentru minte.

Ca să scape de etichetele convenţionale, care ar putea să îi inhibe pe oameni, preferă rănile în detrimentul traumelor, cojile rănilor noastre psihice în schimbul stresului posttraumatic.

„Noi vorbim despre traume, dar oamenii nu cunosc foarte bine terminologia de traumă, dar înţeleg mai bine ideea de rană. Trauma e ca o rană în interiorul nostru, în interiorul psihicului nostru. Este o ruptură care se produce. De fapt, noi numim ruptura aceasta în limbaj de specialitate splitare sau disociere”, ne explică Diana Vasile. În cazul experienţelor traumatice, ruptura este absolut necesară. „Altfel, nu am supravieţui. Dacă nu ne-am rupe în felul acesta, am muri. Or, ruptura aceasta, dacă nu este vindecată la loc, ca orice rană, generează dificultăţi ulterioare. Eu asemăn lucrul acesta cu coaja de la rană – coaja de la rană nu este ţesutul nostru propriu şi personal, este necesară, pentru că este singurul lucru care menţine unitatea corpului”, continuă analogia psihologul. În felul acesta, adaugă ea, există şi nişte „coji psihologice”, mecanisme de protecţie care iniţial sunt generate ca să ne vindece, ca orice coajă. „Doar că noi, dacă nu ţinem cont că acestea sunt doar coji şi nu reprezintă esenţa noastră, capacitatea noastră sănătoasă, atunci le confundăm. Şi fie le păstrăm, le întărim, le zgândărim – ceea ce facem foarte des şi cu rănile fizice - , şi atunci asta generează răni peste răni peste răni... şi întârzie vindecarea, dacă nu chiar o blochează”, îşi încheie Diana Vasile comparaţia.

Portret de traumă. „Copleşiţi de sentimentul de neputinţă”

Dincolo de aceste metafore care umanizează un domeniu altfel rece şi impersonal, definiţia de lucru a traumei pe care o foloseşte Vasile, inspirată din literatura germană de specialitate, este că trauma e o experienţă în care noi, confruntaţi cu un pericol de viaţă şi de moarte, „ne simţim depăşiţi, copleşiţi de sentimentul de neputinţă, de abandon şi de lipsă de apărare şi care, pe termen lung, determină o înţelegere diferită despre sine, despre propria persoană şi despre lumea în care trăim”.

Parte din această înţelegere cuprinde neputinţă, incapacitate, lipsă de soluţii, chiar dacă noi credem despre noi că suntem foarte puternici, că suntem foarte capabili. Asta este o compensare a sentimentului de neputinţă”, precizează Diana Vasile.

Neputinţa şi sentimentul de pericol merg întotdeauna împreună: „De aceea nici nu putem face nimic, pentru că sentimentul de pericol, că ne destructurăm, este foarte mare”.

Mai mult, nu întotdeauna trebuie să fie sentiment de pericol la adresa ta. Există un tip de traumă care se naşte din asistarea la punerea în pericol a vieţii cuiva.

Românii şi traumele lor

Într-o ţară în care aproape 70% din populaţie nu a fost niciodată la psiholog, în care, deşi tot mai mulţi dintre noi avem probleme psihologice, apelăm în continuare la vrăjitoare, vraci şi bioenergeticieni, cât ştim şi cum ne raportăm la traumă?, o întrebăm pe Diana Vasile.

„Experienţa mea în domeniul acesta ar putea fi sintetizată în câteva cuvinte: sănătatea mintală este văzută ca patologie, adică noi vedem simptomele, vedem tulburările, dar uităm sau negăm mai degrabă chiar şi specialiştii în domeniu, negăm importanţa experienţelor traumatice care au generat aceste simptome şi această patologie. Şi noi de multe ori ne ocupăm de depresie, ca o simptomatologie şi ca o tulburare, ne ocupăm de alcoolism, de anxietăţi şi fobii – toate acestea au la bază experienţe traumatice”, răspunde psihologul. Foarte important, unele dintre experienţele traumatice care generează aceste tulburări sunt foarte timpurii.

„Cred că un lucru pe care l-am înţeles în ultimii ani este că, de fapt, impactul acestor traume timpurii este uneori mult mai mare decât cel al rănilor pe care noi le avem ulterior. De multe ori, rănile ulterioare sunt doar repetiţii ale primelor experienţe – cele în calitate de copii foarte mici”, adaugă Diana Vasile.

„Noi suntem un popor agresiv, pentru că suntem un popor cu multe răni”

În diverse interviuri pe care gândul le-a realizat cu militari români întorşi din Irak sau Afganistan, ni s-a spus, sub o formă sau alta, vorbind despre traumele de luptă, că noi suntem mai puternici, noi suntem mai duri decât, spre exemplu, americanii.

„Noi suntem un popor agresiv, pentru că noi suntem un popor cu multe răni – atât la nivel personal, cât şi la nivel social, dar şi la nivel naţional. Şi noi negăm încă acest lucru sau încă nu suntem pregătiţi să ne uităm la ceea ce ni s-a întâmplat cu adevărat, ca să ne eliberăm de această forţă, chiar şi a revoltei. Noi confundăm încă forţa pe care o avem din revoltă, furie, supărare, cu forţa noastră naturală, care vine din forţa vieţii pur şi simplu”, este de părere Diana Vasile.

Sindromul NU: „Mi-e greu să cred”

Trecând de la răni la efectele acestora, cum ar fi stresul posttraumatic, psihologul confirmă problema identificată, în interviul acordat gândul, de fostul şef al Secţiei de Psihologie din cadrul Statului Major General, psih. dr. Edmond Cracsner. Este vorba despre lipsa unui diagnostic. Potrivit spuselor lui Cracsner, în mediul militar, deşi un soldat se întoarce din misiune cu simptomele stresului posttraumatic, simptome identificate de psihologul militar, psihiatrii nu pun acest diagnostic. Situaţia nu este diferită nici în civilie, însă, susţine Diana Vasile. La nivel de diagnostic, România suferă de Sindromul NU.

 „Este interesant că în România noi nu prea folosim ca diagnostic tulburarea de stres posttraumatic. Este mult mai uşor să identificăm depresia, să identificăm tulburările de anxietate, este mult mai uşor să diagnosticăm dependenţele de substanţe care apar în urma experienţelor traumatice, pentru că TSPT-ul, tulburarea de stres posttraumatic, aşa cum este descrisă ea în Manualul Tulburărilor Psihiatrice, este destul de greu să fie identificat. Sunt necesare cinci simptome, care nu întotdeauna apar împreună, asta neînsemnând că nu există o rană psihică în spate, ci doar că procesul traumatic s-a dezvoltat în aşa fel încât s-a dus direct către o tulburare de tip depresie, anxietate, dependenţă”, explică psih. dr. Vasile.

Îi povestim de interviurile cu reprezentanţii Armatei, în care se spune în repetate rânduri că militarii români nu au avut niciodată stres posttraumatic.

„Mi-e greu să cred”, reacţionează ea la trauma inexistentă. „Îmi este greu să cred pentru că, în general, în lumea militară, soldaţii sunt confruntaţi cu pierderea vieţii, măcar cu posibilitatea asta. Ei văd asta. Deci îmi este greu să cred că nu sunt afectaţi”, ne spune Diana Vasile.

„Vin mai degrabă rudele militarilor – copii şi parteneri. Şi au consecinţe”

Psihologul accentuează că, şi dacă nu există o tulburare de stres posttraumatic exact aşa cum este ea descrisă în manual, „există răni, există consecinţe, pe care militarii aceia le vor resimţi, soţiile de militari le vor resimţi, copiii de militari le vor resimţi, familiile de militari le vor resimţi – acest lucru pot să îl spun cu siguranţă”. „Care sunt însă consecinţele, modul în care acestea se vor îmbina şi ce efecte vor avea ele asupra lor şi asupra celor dragi – asta rămâne de văzut şi cred că cei din lumea militară ar trebui să îşi asume aceste lucruri”, este mesajul Dianei Vasile pentru lumea militară.

De altfel, spune că, deşi nu a lucrat foarte mult cu militari, a avut de-a face cu apropiaţii acestor militari, iar interacţiunea cu ei tinde să contrazică poziţia Armatei.

„Ceea ce am observat este că vin mai degrabă rudele – copii şi parteneri. Am lucrat cel mai mult cu copiii celor care au lucrat în Armată. Şi au consecinţe”, dă asigurări Diana Vasile.

„Teamă imensă, furie, dependenţă”

Aceste consecinţe se manifestă prin vise, coşmarurile copiilor în care apar imagini trăite de părinţii lor în timpul plecărilor. „Sunt dificultăţi de relaţionare, pentru că aceşti părinţi, după ce au trecut prin război, au venit acasă transformaţi şi s-au raportat foarte diferit la copiii lor – în primul rând pentru că au lipsit, dar pe urmă s-au manifestat „ciudat”, una dintre „ciudăţenii” fiind izolarea, fie dependenţele lor de alcool şi medicamente, care au transformat cu totul relaţia, fie agresiuni”, descrie preşedinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei. Un lucru care este greu de înţeles pentru noi, spune ea, şi pe care vrea ca lumea să îl afle este că în momentul în care suferim o agresiune vom repeta această agresiune cu noi şi ceilalţi. „Este o iluzie să credem că n-o s-o facem. Şi da, lucrând cu aceşti copii care au experimentat războiul în diverse maniere, au recunoscut în manierele lor de manifestare, fie comportare, fie ca trăire, părţi din ce a însemnat teamă imensă, furie – aproape până la pierderea controlului - , dependenţă de toate tipurile”, mai spune psihologul.

Indiferent de cultură şi de trecutul persoanelor, dependenţele, mai ales de alcool, sunt printre cele mai comune consecinţe ale netratării traumelor.

Stres posttraumatic la civili? „În special după accidentele de circulaţie”

Dacă în cazul militarilor spune că a întâlnit efectele traumelor mai ales la familii, care este situaţia în mediul civil? A întâlnit cazuri de TSPT?, o întrebăm. „Da, da. În special după accidentele de circulaţie am avut persoane care mi-au solicitat ajutorul, ştiind că lucrez în zona aceasta – sau alte tipuri de accidente: de tren, de muncă, decese, divorţuri, separări, abuzuri. Da, sunt cazuri”, este răspunsul ei. De fapt, oamenii nu vin la ea sau la Institutul pentru traumă pentru că au stres posttraumatic, pentru că au identificat simptome. De cele mai multe ori, nici nu ştiu ce problemă au, dar vin şi cer ajutorul pentru că suferă. „Şi este suficient”, subliniază Vasile.

Doliul, divorţul, violul, boala

Dincolo de accidentele de circulaţie, unde, din punct de vedere emoţional, toată lumea este victimă – inclusiv cel care a provocat accidentul - , moartea cuiva apropiat – doliul -, uneori chiar şi divorţul, sunt alte experienţe traumatice care îi fac pe români să dezvolte TSPT. „Pentru că sunt cele mai sensibile răni din interiorul nostru”, explică psih. Diana Vasile. Ca orice punct sensibil, trebuie îngrijit. Ca orice rană, trebuie tratată şi nu este vina noastră că o avem.

Pagina de Internet a Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei conţine mai multe informaţii şi testimoniale despre traumă, precum şi detalii despre programul de terapie gratuită, asistare psihologică şi seminarii.

Citeşte şi Ce este SINDROMUL NU

 

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.

ULTIMA ORĂ
Reacţie FĂRĂ PRECEDENT a premierului Slovaciei. Scandalul capătă proporţii neaşteptate iniţial: acuzaţii incredibile la adresa Germaniei şi a Italiei

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info