no author
Eugen Istodor
5333 vizualizări 6 aug 2016

Aspazia. Cum se dă nume unei motociclete

Da, pe motocicleta mea Ural o cheamă Aspazia. N-am botezat-o eu, iar numele n-are legătură cu vreo împărăteasă. Are legătură cu evenimentele politice din 2012, probabil, când în spaţiul public a circulat numele asta. Eram cu motocicleta la Arcul de Triumf, unde se mai întâlnesc motocicliştii, şi cineva, trecând pe lângă motocicleta mea parcată în rând cu celelalte, s-a oprit în dreptul ei şi a zis: “Uite-o pe Aspazia, frate!”. Şi aşa i-a rămas numele.

Sufletul unui motor. Sunt puţini cei care călăresc motociclete pentru caracterul lor util

Înzestrarea cu suflet a obiectelor, mai ales a celor care au şi un motor sau a celor care se pun în mişcare, este un demers omenesc, spun specialiştii. O fac şi pasionaţii de automobile, o fac mai ales motocicliştii. Pentru că pasiunea este aproape intrinsecă utilizării unei motociclete. Sunt puţini cei care călăresc motociclete pentru caracterul lor util. Acest lucru nu se întâmplă în cazul utilizării unui automobil, să spunem.

Motocicletele mai vechi se defectau mai des. Oamenii le dădeau nume ca să le ”îmblânzească”

Atribuirea de suflet motocicletei are legătură cu modul în care noi ne definim ca motociclişti, prin atribuirea de voinţă proprie motocicletei sau cum spun sociologii, atribuirea de agentitate (agency). În trecut acest fenomen era mult mai frecvent. În general, motocicletele mai vechi par să primească acest atribut deoarece, sunt mai greu de gestionat, se defectau mai des. De exemplu, despre motocicletele sovietice se spunea că “sunt ale dracului”, „pornesc când vor ele”.

Lupta pentru cine conduce: Omul sau Motorul

Între motociclist şi motocicletă se dă în permanenţă o “luptă” pentru control, motociclistul e ca un dresor forţat în permanenţă să caute căi de colaborare cu “fiara”, într-o situaţie de echilibru precar şi asta pe unii îi determină să atribuie voinţă proprie motocicletei. Desigur, unii o fac pur şi simplu din ataşament! Motocicleta, ca obiect în sine, spre deosebire de automobil, e predispusă să-ţi creeze sentimentul că îţi aparţine doar ţie. E mult mai mică, îţi dă impresia că e “la mâna ta” şi, adesea, e doar pentru tine. Automobilul e făcut mai mult pentru confort şi pentru a-l împărţi cu alţii.

Emoţii pe motor

„Am preocupări profesionale în ceea ce priveşte sociologia emoţiilor şi sociologia corpului iar subiectul meu actual de cercetare este cultura motocicletelor. Orice fenomen cultural, vorbesc în sens larg, are asociată o cultură emoţională. La fel se întâmplă şi cu motocicletele. Cineva care ajunge motociclist trece prin nişte etape de transformare şi de formare a identităţii sociale de motociclist. Pe acest parcurs al formării acestui sine social învaţă să gestioneze şi anumite tipuri de emoţii, învaţă convenţii emoţionale, învaţă cum să manifeste anumite trăiri”.

Prima etapă: Masculinitatea şi femeia ”triumfală”

Etapele omului pe motor?

O primă fază este cea a formării afinităţii, atunci când în minte încolţeşte ideea că ar putea să devină motociclist. Astăzi, pentru mulţi, afinitatea ţine de un accident biografic şi există diferenţe între barbaţi şi femei din acest punct de vedere. În cazul bărbaţilor, motocicleta merge mână în mână cu proiecţia pe care societatea o face asupra motocicletei. Asocierea publică a motocicletei cu masculinitatea este evidentă. În cazul multor femei afinitatea pentru motociclete se formează în perioada în care au mers pe şaua din spate, ca pasager. Femeile care merg singure pe motocicletă sunt speciale, au ceva triumfal pentru că intră într-o comunitate puternic masculinizată, în acest sens trecerea de pe şaua din spate pe şaua din faţă, la ghidon, reprezintă un triumf de gen. Şi sunt din ce în ce mai multe femei care intră anual în lumea socială a motocicletelor.

A doua treaptă: Frică, jenă, aversiunea faţă de auto

Faza a doua de formare a sinelui de motociclist este afilierea şi constă în descopeprirea comunităţii şi în nevoia permanentă de ajustare a comportamentelor şi trăirilor astfel încât să fie consonante cu ale celorlalţi. Este etapa cea mai performativă, când motocicliştii vor să arate că sunt motociclişti. De exemplu, frica este un sentiment ce trebuie gestionat de către motociclişti, mai ales în faza de început. Unii merg noaptea când nu e trafic, până scapă de acest sentiment şi dobândesc control psihologic asupra motocicletei. De asemenea, trebuie să araţi că nu îţi este frică. Ei, asta pe unii îi determină să braveze, iar motocicleta nu te iartă. O căzătură la viteză mică poate fi fatală. În această fază eşti expus şi altor tipuri de trăiri. Jena, de exemplu, este o emoţie care se experimentează intens în această fază. Vrei să fii motociclist, dar nu ştii cum să arăţi că eşti. Nu ştii ce echipament să-ţi iei, poţi încurca stilurile. Nu ştii încă să controlezi motocicleta de pe loc şi o trânteşti. În aceste momente eşti expus privirii celorlalţi, iar jena vine din aceste devalorizări de moment. Alt sentiment care se învaţă în această fază este aversiunea pentru automobilişti.

Trei. Motorul= Nu mai trebuie să demonstrezi nimănui nimic

Ultima fază a identităţii de motociclist este etapa semnificaţiei, când, practic, se consolidează sinele social de motociclist, iar motocicleta devine un fel de axis mundi. În această fază nu mai eşti în permanenţă interesat să te ajustezi celorlalti şi ajungi să trăieşti pentru tine, capeţi relaxare de rol şi dezinvoltură. Nu mai trebuie să demonstrezi nimănui nimic.

De ce arată ca nişte uriaşi motocicliştii?

Nu ştiu dacă motocicliştii arată ca nişte uriaşi, cum spui tu. Eu cred că arată noncomuni, diferiţi. Motociclismul este o formă culturală care implică multă recuzită, sunt multe tipuri de motociclete, de echipamente, de accesorii. Motocicliştii sunt nişte închipuiţi, ca s-o spun aşa în glumă. Toată recuzita asta te ajută uşor să te-nchipui. Asta face ca motocicliştii să iasă uşor în evidenţă, pe stradă. Motocicleta conferă motociclistului ceea ce în psihologia socială se numeşte “efectul de reflector”. Ei se află sub reflector şi se comportă adesea ca şi cum ar fi sub reflector, pe o scenă.

De ce turează motorul să facă gălăgie?

 „Gălăgia” despre care vorbeşti este şi o consecinţă a acestui efect. Alţii o fac pentru a-şi face simţită prezenţa, pentru a fi mai uşor observat de către automobilişti. În orice caz, motocicleta şi gălăgia au fost tot timpul asociate de-a lungul istoriei. Am găsit articole vechi de la noi în care motocicleta era numită “regina zgomotului”.

Care-i psihologia motociclistului? Cât de curajos este? Cât de insecure este ”călare”?

Sigur, există un soi de psihologie a motociclistului care are o puternică legătură cu situaţia obiectivă de echilibru precar în care motocilistul se află pe motocicletă. Aceasta dă naştere unui paradox pe care eu l-am numit paradoxul moto-mobilităţii: lupta sinelui cu corpul într-o situaţie de risc în care o greşeală poate fi şi ultima exprimă, în acelaşi timp, slăbiciunea şi puterea moto-mobilităţii.  Nevoia de a-ţi controla corpul, într-o situaţie de echilibru precar, te forţează să reflectezi puternic asupra prezentului. Această stare specială are ca efect neutralizarea fricii, prin lipsa raportării la viitor, cum ar spune Kundera, şi devine izvorul sentimentului de libertate invocat adesea de către motociclişti. În Lentoarea, în acest sens, regăsim un pasaj senzaţional: “omul ghemuit pe motocicletă nu se poate concentra decât la secunda zborului său; se agaţă de o frântură de timp ruptă şi de trecut şi de viitor […] uită atunci de vârstă, uită de soţie şi de copii, iar frica dispare, căci frica îşi are sursa în viitor, iar cine s-a eliberat de viitor nu mai are de ce să se teamă” (Milan Kundera[1985](2004). Lentoarea. Bucureşti: Editura Humanitas, p.5). În automobil raportarea la realitate este mult mai cinematografică, eşti spectator în faţa unui ecran. Pe motocicletă devii parte din realitate, relaţia cu lumea este nemijlocită, devii actor.

Un Harley şi o Mobră?

La fel ca aceea dintre un Triumph şi o Mobra. Ca diferenţa dintre un  Rolls Roys şi o Dacia 1300 sau ca diferenţa dintre unt şi margarina, dacă vrei. Sigur, sunt nişte nuanţe aici. Dacă nu te interesează deloc motocicletele, ceea ce este greu de crezut pentru că motocicleta rar poate lăsa rece pe cineva motociclist sau nemotociclist, deci, să zicem că ai avea suflet de piatră, pentru tine poate să nu existe nicio diferenţă. Harleyştii o să-ţi răspundă ca mine, triumphatorii, la fel. Ducatiştii, asemenea etc. Ceea ce mi se pare interesant este că “Mobra” s-a transformat din substantiv propriu în substantiv comun şi asta ţine de specificul culturii moto-mobile de la noi. Mulţi îşi numesc generic motocicletele “mobre”.

Cine este Gabriel Jderu :

Lector - Facultatea de Sociologie Universitatea Bucureşti

2009 Doctor in Sociologie

Cărţi publicate recent:  

Comportamentul agresiv. In S. Chelcea (coord.). Psihosociologia. Teorie si aplicatii. Iaşi: Editura Polirom (2008)

Teoria dramaturgică a emoţiilor. În Septimiu Chelcea (coord.). Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public din Romania. Spre o teorie sociologică a emoţiilor. Bucureşti: Editura Humanitas, 2008

Introducere in sociologia emotiilor, Polirom, 2012

Cultura motocicletelor. Studii de sociologia moto-mobilitatii, Tritonic, 2015

 

Citește și: