Coppola: „Înţelesurile nuvelei lui Eliade se ivesc unul din altul, aşa cum se desface o floare“

Coppola: „Înţelesurile nuvelei lui Eliade se ivesc unul din altul, aşa cum se desface o floare“

A stat de vorbă cu ziariştii după încheierea filmărilor la Tinereţe fără tinereţe.

A acceptat să-i întâlnească şi înaintea spectacolului de gală oferit aseară numeroasei echipe româneşti cu care a colaborat.

- S-a spus că Tinereţe fără tinereţe, filmul cu care reveniţi pe ecrane după zece ani, ar fi fost pentru dv. o provocare intelectuală. Din tot ceea ce aţi mărturisit până acum, am avut sentimentul că ar fi vorba, mai degrabă, de o dragoste la prima vedere, mai exact, la prima lectură, după ce aţi citit scrierea lui Mircea  Eliade. Greşesc?

- Nu, se poate spune şi aşa. Este adevărat că am trăit un şoc emoţional, extrem de plăcut, când o prietenă, profesoară universitară, al cărei mentor fusese Eliade, m-a îndreptat către nuvela lui. Eu venisem să o consult pentru un alt sce­nariu, la care lucram atunci. M-a deturnat. Paginile sunt atât de bogate, nu te trezeşti în faţa unei poveşti cu început şi un sfârşit. Te laşi luat de un început şi apoi vezi că urmează un altul, dintr-un înţeles ţâşneşte un altul, aşa cum se desface o floare, sau ca păpuşile ruseşti, dacă vreţi, care se tot ivesc una din alta. Modalitatea aceasta m-a cucerit iar ideile m-au purtat în anii propriei mele tinereţi, când mă preocupau întrebări legate de raporturile fiinţei umane cu timpul, cu trecutul şi viitorul, cu adâncul conştiinţei sale. La sfârşitul lecturii nu m-am grăbit să anunţ pe toată umea, „voi face un film”. În sinea mea hotărâsem, însă, „Mă voi apuca imediat”.

- A fost o aventură să mer­geţi pe urmele lui Eliade, în România?

Una fericită, pentru că tot ceea ce trezise în mine lectura, toate acele întrebări mai vechi promiteau să capete o altă forţă; într-un fel, găseam un contur unor abstracţiuni.

- Aţi spus, cândva, că a face un film este ca şi cum ţi-ai pune o întrebare iar când totul este gata, îţi dai seama că filmul poate fi socotit ca fiind însuşi răspunsul. Credeţi că ar fi nevoie să vedem filmul, mă refer la Tinereţe fără tinereţe de două ori, pentru a înţelege mai bine răspunsul?

- Nu, nu neapărat. Ştiu de ce mă întrebaţi, i-am spus asta unei ziariste, acum câteva zile, la Festivalul de la Roma, pentru că i se păruse foarte complicat. Nu este mai puţin adevărat că nu de puţine ori este o plăcere să te întorci la un film, uneori pentru a descoperi alte nuanţe, alteori pur şi simplu pentru a retrăi amintirea unei bucurii. Ca şi cum ai revedea un prieten, te bucuri să fii împreună. Cu filmele de pur entertainment lucrurile sunt mai simple.Nu prea le mai vizitezi.

- Ştim că pentru a vă alege directorul de fotografie, aţi chemat la probe mai mulţi profesionişti români, din diferite generaţii. Ce anume v-a determinat ca alegerea să se oprească asupra lui Mihai Mălaimare jr., fericitul care a avut acest privilegiu?

- Dincolo de un simţ al portretului, al plasării per­so­najului în spaţiu, m-a impre­sionat dorinţa evidentă a acestui tânăr de a câştiga. I se citea pe faţă, părea că ar fi dat orice, cum se spune. Mă bucur că i-am intuit talentul. De altfel, întreaga echipă cu care am lucrat în studiourile Media Pro im-a impresionat prin înzestrare, dăruire, mobilitate profesională. Oricând m-aş întoarce.

- Pot să vă pun o întrebare extracinema? Când ne-am văzut în iarnă, după încheierea filmărilor, tocmai se născuse nepoata dv. Ce face micuţa Romi?

- Ar vrea să ne pună întrebări, dar încă nu poate. De aceea arată tot timpul prin casă, colo, dincolo, una, alta, când sus, când jos. Ne pregătim să facem faţă unui copil care, în mod cert, va fi foarte curios.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine