Cum e să dai timpul înapoi cu o sută de ani. Românii se întorc de bunăvoie la 1900

Cum e să dai timpul înapoi cu o sută de ani

Uliţe pietruite şi parfumuri franţuzeşti, ghicitoare şi tramvai cu cai, precupeţe şi toalete elegante pe bulevard, miros de mezeluri şi Chocolaterie, melon şi jupoane, dueluri şi trădări, opinci şi tocuri înalte

O lume ce reînvie nebună în palate şi conace de vis, ameţită de cadril, de vals ori de Cotillion, de intrigi şi iubire. Pe străzile Bucureştilor, secretele se reîntorc la viaţă prinse-n destine de ofiţeri de Roşiori, dudui din lumea bună, actriţe, filantroape, prinţi şi jupânese, lăptari, parveniţi ori măicuţe.

Se întâmplă la Buftea, în spatele porţilor mari şi albe, pe domeniul celei de-a şaptea arte, unde timpul a stat în loc de o sută de ani. Aici e Belle Epoque, contrazicând calendarul. Iar Iura Luncaşu e unul dintre regizorii care, pe platoul de la Buftea, ori pe domeniile Ştirbey şi Mogoşoaia, dă viaţă unor personaje desprinse din colbul istoriei, în „Aniela“ – primul serial de epocă românesc, ce va avea premiera Acasă, pe 14 septembrie. El s-a prins într-un pariu cu o epocă fascinantă pentru regizori români precum Liviu Ciulei – în “Pădurea Spânzuraţilor”, Mircea Veroiu – în “Adela”, Nae Caranfil – în “Restul e tăcere” şi Sergiu Nicolaescu – în “Carol I” şi “Orient Express”.

Palatul de la Buftea

La Buftea se intră cu papuci sau cu botoşi speciali din plastic traşi peste pantofii pe care îi ai în picioare. Chiar şi starostele locului, Iura Luncaşu, respectă regula, plimbându-se de colo-colo cu nişte papuci albi de prosop.

Nu-i Peleş şi nici maternitate dar, odată ce treci dincolo de uşa grea din metal înţelegi că nici nu aveai cum să faci altfel. Calci pe covoare moi de Buhara, atingi porţelanuri fine chinezeşti, pipăi mătăsuri de Damasc şi te scufunzi în jilţuri adânci îmbrăcate în piele. Ţi-e teamă să te mişti prea mult ori să o atingi pe firava făptură ascunsă între plăpumi şi perne din puf. Pentru că eşti într-un palat - Vulturesco, proprietatea bogatului Iorgu, ce face afaceri cu ţiţei. Dacă treci de draperia grea din mătase, ajungi în salonul familiei care ascunde grele secrete, nu doar un pian vechi şi valoros.
Aici e Belle Epoque, cu mătăsuri, zvonuri, porţelanuri fine, leşinuri şi corset. Personaje din alte vremuri trec rapid pe lângă tine, pantofii le scârţâie uşor iar dudui cu părul prins în plase respiră palid, înveşmântate în dantele şi jupon. Mă lipesc de-un secretaire ciobit de molii. E real, nu din carton, nu din rips. „Oana Radu s-a ocupat de tot”, spune Adi, unul dintre personajele-cheie din platou. E ghida mea în încăperi dintr-o altă lume recreată în totalitate de scenografa Oana Radu. “Tot ce e aici e special pentru serialul asta. Întreaga recuzită – de la mobilier, perdele, covoare, tapiţerii până la veselă, a fost aleasă cu grijă tocmai pentru a reda perioada. Mobilierul, în mare parte recondiţionat în depozitele MediaPro, aparţine epocii respective. Iar ce n-am avut, s-a cumpărat din magazinele de antichităţi, pe baza unei documentaţii. Iar obiectele de décor au fost cumpărate din străinătate. Chiar şi caietul de bal al Polixeniei. Carnetul ei de bal este unul veritabil, cu coperţi din fildeş şi foi din sidef. Încă se mai văd pe el notate câteva nume”, şopteşte Adi.

50 de figuranţi pentru Uliţa Mare

De altfel, nu e singura care vorbeşte despre interpreţii rolurilor principale din „Aniela“ ca despre nişte personaje. Cum nu e singura care şopteşte. Toţi vorbesc încet pe platoul de filmare. Nimeni nu are telefon - se comunică doar prin staţie – iar dacă sunt actori, nu păstrează niciun semn al vremurilor astea – fie bijuterie, ceas ori agrafă. 96 de decoruri interioare au fost construite special pentru „Aniela“, inclusiv o parte de strada denumită “Uliţa Mare”. “Hai s-o vezi”, mă îndeamnă ghida.

Strada Mare este o poveste în sine. De la vagonul de tramvai verde, numărul doi, cu şase locuri şi tras de cai, până la căruţele din lemn cu care zarzavagiii şi precupeţele îşi cărau marfa. Aştept parcă să aud un îndemn la a cumpăra ceva dar simt doar privirea amuzată a unei fete îmbrăcate în costum popular măsurându-mă din ochi. Sunt din altă poveste acolo. Aici, pe Uliţa Mare, îşi are atelierul modista care aduce cele mai noi modele de rochii de la Paris, aici e băcănia – în vitrină sunt bucăţi de rahat adevărat şi borcane cu compoturi şi dulceţuri, iaurgeria, cîrciuma lui Chivu, unde cântă Mimi – cea mai iubită cântăreaţă din oraş, aici e redacţia ziarului L’Epoque, chocolateria ori magazinul lui Năstase, fabricantul de jucării din lemn. Acolo e cuibul ghicitoarei, care-ţi descântă în bobi, dincolo e banca – acum în faliment, prăvălia de amanet şi Institutul de fete al Aretiei Belciugesco. Iar cei care dau farmec străzii sunt personajele colective - precupeţe, doamne din înalta societate, servitoare sau coşari, cusătorese, feciori de casă ori copiii de trupă – cei 50 de figuranţi care au fost selectaţi în aprilie în urma castingului. Privindu-i plini de viaţă pe Uliţa Mare, uită că au o viaţă dincolo de la porţile albe ale studiourilor de la Buftea.

Filmări zi de zi, 12 ore

La „Aniela” se filmează zilnic. De 39 de zile. De la ora 8 dimineaţa, când toţi cei implicaţi în proiect vin la locul de filmare, până seara târziu. Există şi o pauză de masă, de 60 de minute. Altfel, totul merge ceas. Iar dacă se întâmplă vreo excepţie se lasă cu amenzi ori cu scuze cerute în public. Amenzile, ca şi scuzele, sunt afişate în orice încăpere în care se realizează repetiţiile sau montajul. Aşa am văzut că nimeni nu are voie să-şi schimbe coafura ori să-şi şteargă machiajul fără acordul echipei de make up şi hair styling. Indiferent de greutatea numelui care se ascunde sub haina unui personaj.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine