Cum ne petrecem sfârşitul lumii?

Cum ne petrecem sfârşitul lumii?

Jucării de tot felul cad din cer, parcă aruncate de cineva la gunoi sau poate proiectate în amintirea celui ce se întoarce acasă. Povestea pe care o spune cel mai nou spectacol marca Radu Afrim – „E doar sfârşitul lumii” de Jean-Luc Lagarce – este una cât se poate de dureroasă. S-ar putea să suportaţi cu greu ideea unei ultime întâlniri a tânărului de 32 de ani, care ştie că va muri, cu familia lui pe care n-a mai vizitat-o de mult. Teama sărind afară în puseuri şi resemnarea de suprafaţă se împletesc în fiinţa lui Louis, care caută printre cei dragi un sprijin, uitând că s-a îndepărtat de ei tocmai fiindcă nu-l găsea. E mai mult decât o întoarcere acasă, e un fel de judecată de apoi pe care el o suportă cu stoicism, primind în faţă, ca pe nişte pumni, brutalitatea fratelui, dragostea mamei şi disperarea surorii. Toţi îi reproşează ceva: răceala, indiferenţa, plecarea, lipsa de tandreţe, dar nimeni nu reuşeşte să-i şi dea ceva fiului rătăcitor întors acasă.

Cele nespuse sunt mai importante decât orice în spectacolul lui Afrim, care se sprijină doar parţial pe cuvinte. Când te aştepţi mai puţin, tensiunile strânse între personaje izbucnesc fie sub forma unui neaşteptat şi tulburător recital al fratelui travestit într-o rochie de seară fără spate, fie într-un dans atent coregrafiat, la care se aliază pe rând întreaga familie. Sunt „ieşiri din rând”, evadări din cuvânt care, împreună cu imaginile video proiectate pe unul dintre cei doi pereţi aflaţi în spaţiul de joc, dau spectacolului doza de suprarealism la care te aştepţi în spectacolele semnate de acest regizor (video- Wonderboy). Modernitatea spectacolului îl face destul de greu accesibil publicului tradiţional, pe care ieşirile din ritm căutate şi impuse de regizor îl pot deruta.

La fel, completa dezinhibare a regizorului, care compune imagini îndrăzneţe din care trupurile goale sau aproape dezgolite nu lipsesc (ca de obicei), poate şoca – dovadă, faptul că la finalul reprezentaţiei la care am asistat o serie de spectatori de vârsta a treia au părăsit sala ca din puşcă, fără să mai rămână la aplauze. În schimb, oricine poate să aprecieze calitatea actorilor – mai ales a actriţelor Rodica Mandache, Antoaneta Zaharia şi Paula Niculiţă, dar şi a foarte tinerilor Cristian Balint (Louis) şi Mihai Smarandache (Antoine, fratele). Graţie lor, lipsa de comunicare dintre membrii acestei familii, nedepăşită nici în momentul iminentei despărţiri, devine de câteva ori aproape palpabilă, zgâriind dureros sensibilitatea tuturor celor care au trecut prin situaţii similare. „E doar sfârşitul lumii”, piesa autobiografică a lui Jean-Luc Lagarce – al cărui nume este celebrat anul acesta peste tot în lume –, nu insistă asupra cauzei morţii tânărului Louis (autorul piesei a murit bolnav de SIDA), ci asupra înstrăinării dintre oameni, a alienării extreme a relaţiilor de familie. Şi este încă un spectacol curajos, tulburător şi cu o poetică foarte personală din seria celor semnate de regizorul Radu Afrim.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine