Don Juan – un tip banal

Don Juan – un tip banal

Când auzi ceva interesant, care s-ar putea să-ţi prindă bine în viaţă, scoţi reportofonul şi înregistrezi.

Asta face un om modern, asta face şi Sganarelle, „omul” lui Don Juan, un tip banal despre care a scris pe vremuri Moliére.

Când domnul Moliére scria despre el, Don Juan ieşea în evidenţă prin comportamentul lui lipsit de morală, prin dezinvoltura cu care reuşea să fie ticălos, prin lipsa de scrupule de care dădea dovadă deopotrivă când înşela tinerele fete din toate clasele sociale, când îşi dispreţuia şi sfida familia sau când îşi ducea de nas creditorii.

Astăzi, toate aceste „calităţi” sunt la ordinea zilei şi se întâlnesc pe toate drumurile. Tot ce poate oferi Don Juan unui trăitor în aceste timpuri în care ticăloşia e la ea acasă este, să zicem, o filozofie a ticăloşiei. Asta aşa, ca să nu procedăm fără metodă şi fără viziune.

Spectacolul lui Bocsardi Laszlo cu Don Juan, după Moliére, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti pleacă de la această banalizare a răului, însă nu are parcă nici o atitudine faţă de ea. Ne-o arată, pur şi simplu, vorbeşte despre ea, dar la rece, cu o rezervă semănând cu aceea a unui doctor vorbind despre o boală pe cât de răspândită, pe atât de lipsită de şanse pentru bolnav. Vizual, montarea are şi ea un fel de răceală clinică- decorul lui Bartha Jozsef constă într-un spaţiu tip cutie alb murdar, cu şiruri de becuri pe întreg tavanul, uşi laterale şi un piedestal de statuie chiar în centru.

Statuia de pe piedestal este şi surpriza decorului, fiindcă ea prinde viaţă la un moment dat: e ca şi cum mitul s-ar ridica „din morţi” ca să-şi privească în ochi replica de astăzi, iar asta chiar se întâmplă spre final, când statuia se transformă într-un dublu al personajului care dansează cu Don Juan. Şase femei apar în două imagini memorabile, siluete trase la xerox, cu pălării negre, spectaculoase, care le umbresc feţele şi, la final, cu burţi imense, purtând simbolicele semne ale iresponsabilităţii lui Don Juan.

În rolul „mitului”, Marius Stănescu reuşeşte să fie cinicul perfect, arătos şi arogant faţă de întreaga specie umană, bărbaţi – buni numai să-i împrumute bani sau să-l slujească – sau femei – menite doar să-i aducă plăcere.

Face pereche bună cu un Sganarelle (Palffy Tibor) cu morgă de om bun, care nu încetează să fie uimit de uşurinţa cu care stăpânul său se exersează în arta înşelăciunii şi a ipocriziei. Dintre actori, mai sunt de reţinut Ilie Gâlea (Dimanche, creditorul păcălit cu vorbe meşteşugite) şi Ada Simionică, în rolul Charlottei, slujnica pe care o seduce Don Juan. Pe el îl lasă rece ezitările şi uimirile ei pline de candoare, însă publicul e cucerit de stângăciile înduioşătoare cu care actriţa îşi înzestrează personajul.

Momentele de poezie ale spectacolului vin din proiecţia unor secvenţe filmate în aer liber, într-un câmp plin de flori, în care la final se îndepărtează spre moarte Don Juan, urmat de Sganarelle. Spaţiul de joc rece, auster, e prelungit în natură printr-un truc simplu: Sganarelle iese pe uşă şi apare imediat în film, iar acolo, afară, dimensiunile omului se modifică, şi devine mai clar care sunt lucrurile cu adevărat importante, dincolo de propriul ego.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine