În doi e întotdeauna mai uşor

În doi e întotdeauna mai uşor

La ”Înmormântarea” de Peter Nadas nu intri în sală până nu-ţi pui peste încălţări nişte papuci albi de pânză. Pare bizar, dar după ce vezi că înăuntru totul e acoperit de pânze albe, înţelegi că era necesar. Precauţia nu strică, nici când e vorba de o nouă întâlnire: reiese din primele dialoguri purtate în scenă de cei doi protagonişti. Un El (Actorul) şi o Ea (Actriţa) care apar ca şi cum ar fi venit chiar atunci pe lume, cunoscându-se însă dintotdeauna. Cheia absurdului, în care e scris textul, e învârtită cu pricepere de regizorul Lazslo Bocsardi, până când ”broasca” înţelegerii spectatorului se deschide şi replicile pătrund în minte ca nişte aforisme despre cum să trăieşti şi cum să iubeşti. Actorii Mihaela Teleoacă şi Dragoş Huluba joacă multe roluri, cu multe nuanţe, trecând de la o stare la alta cu uşurinţă. Funcţionează când în registrul absurdului, când în registrul realist, dar impresionează mai ales când respectă propunerea regizorului de a prezenta ”alb” emoţiile extreme prin care trece omul de-a lungul unei vieţi care îi este dată ca o uriaşă enigmă de dezlegat.

În faţa publicului, despărţindu-l pe acesta de scenă, se află două coşciuge în care vom descoperi la un moment dat două manechine croite după chipul şi asemănarea celor doi. E foarte posibil ca întâlnirea lor să fi avut loc după moarte, într-un spaţiu aflat ”dincolo de bine şi de rău”, iar dragostea să nu fi fost decât o mostră de înţelegere umană de care ne agăţăm adesea ca de un ideal pierdut. Piesa lasă toate porţile deschise.

Mult mai clară e povestea din spectacolul ”Dumnezeul de a doua zi”, piesă (bine) scrisă de Mimi Brănescu şi măcelărită inexplicabil de tânărul regizor Marcel Ţop. Purtător al unui stindard avangardist neclar, autorul spectacolului foloseşte o serie de semne teatrale proprii experimentului, fără să aibă însă nici o motivaţie profundă de a le folosi, aflat parcă într-o derută totală. Plantate anapoda în spectacol, sunetele înregistrate pe bandă sunt folosite redundant (urlete de stadion, când e vorba de meci, gâfâit când e vorba de o partidă de sex, motociclete când e vorba de autostradă etc), întrerupând curgerea altfel bună a poveştii spuse de un El şi o Ea, alternativ. Nu găseşti vreun sens nici în proiectarea pe o pânză albă a unui videoclip al formaţiei Travka – care rupe ritmul chiar după începutul spectacolului, vestind ce va urma – nici în vorbitul la microfon al Ei, nici în intrarea în scenă, la final, a unui grup de cheflii, care stârnesc râsul prin prezenţa lor stângace, amatoricească.

Că povesea e bună poţi, totuşi, să-ţi dai seama graţie actorilor, Delia Seceleanu şi Claudiu Bleonţ, iar că autorul piesei are umor chiar nu ai motive să te îndoieşti. Umorul acela născut din sinceritatea deplină, autoironică, a celui care pune toate cărţile pe masă, deschis, încercând să înţeleagă ce i s-a întâmplat. Iar de întâmplat s-a întâmplat o poveste de dragoste ratată din motive independente de cei implicaţi în ea, cu regretele de rigoare, precum şi cu sacrificiul Ei, care face de bunăvoie pasul dincolo. Un dincolo nebulos, simbolizat cumva prin scenografia Ancăi Cernea şi constând în câteva scaune îmbrăcate în halate albe şi cu aripi de sârmă pe ”umeri”- idee nu tocmai originală, de altfel.

Cum spuneam, actorii salvează ce mai era de salvat, respectiv textul (premiat la concursul de Comedie românească, ediţia 2007), care iese astfel cu bine, chiar dacă puţin şifonat, din întâlnirea cu premiantul ediţiei trecute a proiectului ”Comedia ţine la tineri”. Când e vorba de premianţi, nu e la fel de adevărat că ”în doi e mai uşor”.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine