Întoarcerea lui Camil Petrescu la Naţional

Întoarcerea lui Camil Petrescu la Naţional

Mi s-a spus în şcoală despre artistul torturat de conştiinţă. Fie că e personajul reprezentativ pentru opera lui Camil Petrescu, fie că e chiar oglinda autorului care se descrie pe el însuşi în piesa ”Jocul ielelor”, iar despre piesă, fie că e o „dramă de idei” mai degrabă bună de citit decât de pus în scenă, fie că e o piesă politică. .. sau cine mai ştie ce. Tocmai fiindcă am auzit şi citit atâtea despre această creaţie a scriitorului, am încercat să uit totul înainte de a intra în sala de spectacol a Teatrului Naţional, unde a ieşit la public o montare nouă cu „Jocul ielelor”, semnată de tânărul regizor Claudiu Goga.

Ce am văzut: piesa lui Camil Petrescu e perfect valabilă azi în zona ei ideatică, acolo unde se discută principii – discuţia ar trebui mereu reluată în societatea românească, unde e mare lipsă de principii – situaţiile sunt, în mare, credibile şi conflictul pare a fi din zilele noastre. E şi meritul regiei lui Claudiu Goga, care ştie să accentueze acele elemente de legătură cu prezentul, adăugând spectacolului (împreună cu autorul decorului, Ştefan Caragiu) o puternică dimensiune vizuală care îl proiectează în contemporaneitate: proiecţia video a unor ziare pe pereţii metalici ai decorului foarte simplu, cu titlurile mari, printre care „Demisia!” sau altele la fel de actuale, fac imediat racordul. Din păcate, fisurile apar în construcţia personajelor principale, care par de hârtie (defect de scriere), dar şi la capitolul interpretare, unde spectacolul e în suferinţă. De acord, nu poate fi uşor să joci rolul unui tip de o inflexibilitate de oţel, lucid până la durere şi capabil să-şi sufoce propriile trăiri de dragul unor principii. Nu există prea mulţi între noi, dar cele câteva modele disponibile ar fi trebuit studiate mai atent de către interpretul lui Gelu Ruscanu. Ce am văzut era o persoană arătoasă, dar pentru care lumea ideilor e o umbră îndepărtată şi inaccesibilă (Liviu Lucaci) şi care spre final schimbă registrul devenind un ins rătăcit ale cărui comentarii sunt reproduse în mod cabotin, în lipsa unei soluţii reale de joc (spectacolul are şi o a doua distribuţie, cu Marius Stănescu în rolul principal, şi sunt convinsă că multe accente se schimbă în funcţie de interpret). Cabotinismul caracterizează şi jocul lui Mircea Rusu (Sineşti), care – deşi ar fi avut la îndemână destule modele de politicieni veroşi cu comportamentele aferente – construieşte rolul caricatural, îngroşând peste măsură liniile personajului. Restul personajelor, care au mai puţină greutate în economia spectacolului, sunt autentice şi au carne, convingându-ne de suferinţa lor, fie că e vorba de o simplă nevastă de „erou socialist” (Rodica Ionescu), de mătuşa lui Ruscanu (Ilinca Tomoroveanu), de colegul de redacţie convertit la socialism (Vlad Ivanov) sau de Maria-Sineşti, femeia pe care ziaristul o iubeşte (Ilinca Goia).

Cadrul modern în care regizorul toarnă ideile piesei subliniază actualitatea acesteia şi potenţialul ei real, dar restul detaliilor tind să sublinieze fisurile construcţiei iniţiale, asupra cărora profesorii de literatură de care vorbeam la început nu se opresc niciodată, de parcă asta ar însemna anularea totală a scriitorului, nu trecerea lui între cei vii. Aşa s-a născut probabil legenda că suntem o ţară mică, dar cu genii multe. Oricum, singura cale de a scăpa de prejudecăţile referitoare la persoana şi opera lui Camil Petrescu este să privim cu ochii de azi scrierile lui de ieri. Mai ales când sunt aduse în scenă.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine