Knock-out fraudulos pentru arta contemporană

Knock-out fraudulos pentru arta contemporană

Dacă la cea dintâi întâlnire „Arte marţiale” au existat conflicte de idei între invitatul Ion Grigorescu şi Horia Roman Patapievici, „din public”, care se făcea că nu înţelege arta contemporană, iar la cea de-a doua întâlnire au avut loc schimburi de replici, fără tensiuni reale între Perjovschi şi sală, marţi, la Institutul Cultural Român s-a petrecut ceva bizar.

Comisarul (Mihai Pop), curatorul (Mihnea Mircan) şi unul dintre artiştii (Florin Tudor) expoziţiei („Monumente cu buget redus”) care a reprezentat România la Bienala de la Veneţia din 2007 au fost invitaţi la discuţie de moderatorul Erwin Kessler nu pentru a dezbate, împreună cu publicul, ce înseamnă „reprezentativ” şi ce ar trebui să „reprezinte” un pavilion naţional la o Bienală de artă contemporană (tema adecvată & anunţată), ci pentru a se lămuri moderatorul de ce Pavilionul românesc de anul acesta a fost aşa de „insipid”, „criptic”, „nereprezentativ”, „obsedat de Ceauşescu”, fără nici o curiozitate reală faţă de ce şi-a propus cu adevărat expoziţia cu pricina.

Astfel, spectatorilor le-a revenit cel mult rolul de apărători ai invitaţilor în încercarea de lămuri problema vitală a serii, de ce nu i-a plăcut moderatorului expoziţia şi de ce acest fapt o desfiinţează valoric. E aproape impresionantă frauda logică, faultul devenit knock-out aplicat de moderator invitaţilor. Simplificând grosier, Erwin Kessler a reproşat artiştilor că ceea ce au făcut ei nu e negru, pentru simplul fapt că domnia sa căuta negrul acolo, indiferent dacă tot ce şi-au propus ei acolo (plus tot ce se aştepta de la ei în acel context) era cât se poate de alb. Şi lucrurile ar fi rămas încă în matcă dacă moderatorul ar fi avut eleganţa de a enunţa acest reproş ca gust personal, şi nu ca opinie a unei autorităţi critice.

Un demers critic ar fi evaluat reuşita unei expoziţii în funcţie de intenţiile artiştilor adecvate la context. Or, Erwin Kessler a aplicat strict punctul de vedere al unui tradiţionalist, comod, total neinteresat de rigorile artei contemporane conceptuale, care necesită un anume „efort” de citire, mai mult, al unui vizitator român care şi-ar fi dorit să vadă ceva reprezentativ pentru România în acest pavilion, iar acest ceva să-i facă plăcere. Şi tot ce a văzut a fost artă precară reprezentând o ţară precară (aşa a citit termenul „buget redus” din titlul expoziţiei), ceva închis, total nereprezentativ şi de neînţeles pentru contextul Bienalei, singurul lucru de „înţeles” fiind referentul Ceauşescu care devoră tot acest pavilion expoziţional de ţară, singurul „fără drapel” etc.

Prezentarea expoziţiei a fost consecvent bruiată de grila de lectură a moderatorului.

Dacă s-ar fi dorit înţelegerea conceptului expoziţiei şi a realizării artistice a acesteia, s-ar fi insistat pe detalii de genul celor strecurate fragmentar de curatorul Mihnea Mircan: Expoziţia propune o temă de reflecţie universal valabilă, răfuindu-se cu ideea de monumentalitate, atât ca gest tranşant al puterii de a impune „învingătorii” în spaţiul şi în conştiinţa publică, dar şi din perspectiva istoriei artei, ţinând cont de curente artistice care au transformat monumentele.

Expoziţia nu şi-a propus să secţioneze o bucată din mentalul românesc, a încercat o legătură traductibilă cu arta contemporană internaţională şi cu Veneţia. Cartea „CEAU”, care l-a tulburat pe moderator, propune reprezentarea puterii nu în formula în care s-a manifestat ea în România, ci ca subiect de carte de falsă istorie a Estului, multiplicată şi aflată în sacoşa unui vânzător ambulant din Vest etc.

Iar despre discutarea reuşitei sau nereuşitei expoziţiei din perspectiva a ceea ce şi-a propus sau a adecvării la aşteptările contextului nici nu s-a pomenit. Şi ar fi fost cel puţin interesant de ştiut care au fost aşteptările criticii de artă internaţionale, aşteptări împlinite, se pare, de pavilionul românesc, după textul din revista „Frieze” sau altele ca aceasta.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine