Nae Caranfil faţă în faţă cu CTP: „Am vorbit cu Tarantino. I-am reproşat că mă plagiază încontinuu”

Nae Caranfil: „Am vorbit cu Tarantino. I-am reproşat că mă plagiază încontinuu”

Că are umor e deja de notorietate. Oricine i-a văzut filmele poate depune mărturie în sensul ăsta. Chiar şi în instanţă. Latura amuzantă a lui Nae Caranfil, dar şi componenta lui cât se poate de serioasă şi-au găsit spaţiu de manevră într-un amplu interviu realizat de Cristian Tudor Popescu, pentru emisiunea CineTePrinde

În cea dintâi ediţie a integralei Caranfil, difuzată de Pro Cinema de-a lungul a cinci seri de sâmbătă, din 7 noiembrie, realizatorul emisiunii îl are invitat pe cineast, pentru o discuţie despre cinema şi orgolii, şansă şi nostalgii, incertitudini şi crezuri artistice.

Portretul cu care se alege Caranfil de pe urma acestui dialog e complex şi, măcar pentru unii, surprinzător. Nu ştie toată lumea că decembrie '89 l-a prins pe regizor dincolo de graniţele româneşti, într-un moment în care încerca să pună pe picioare o eventuală carieră internaţională: "Pe mine, '89 m-a întors în România. Eu aveam deja o mică traiectorie începută şi aş fi putut să merg de-a lungul ei, să văd unde mă duce. M-ar fi putut duce oriunde. M-ar fi putut duce inclusiv într-o fabrică de confecţionat ceva. M-ar fi putut duce sub un pod din Paris, cerşind la metrou. Dar era un început, reuşisem la acel moment să semnez primul meu contract profesionist, pentru scrierea unui scenariu, cu o companie franceză. Fiind plătit. Mizerabil, dar plătit", povesteşte cineastul.

Ce a găsit în România ieşită din comunism? "După decembrie '89, tot felul de cineaşti consacraţi, deveniţi producători debutanţi, strigau către tineri: "Veniţi, vă aşteptăm, e momentul vostru!". Am venit. Nu mă aşteptau, nu era momentul meu. Era momentul lor".

Momentul lui Nae Caranfil avea să vină în 1992, odată cu excelentul "E pericoloso sporgersi", debutul său. (Telespectatorii Pro Cinema pot urmări filmul sâmbăta aceasta, într-o nouă ediţie CineTePrinde difuzată de la ora 22.00).

Chaplin, Fellini şi Forman

Filmul care a venit cu un aer proaspăt în cinematograful de după 1990 a avut miză mare: "Eram foarte hotărât să fac ceva împotriva felului în care se făcea film românesc înainte de '89 şi imediat după: catastrofă, personaje care n-aveau niciun fel de plauzibilitate, dialoguri care nu ieşeau din gură, situaţii schematice, simbolism scrâşnit, comedii la care te buşea plânsul, tragedii la care te apuca râsul, tragicomedii la care te lua somnul". A reuşit. Şi a mai izbutit o premieră: să nu folosească în film niciun autoturism. Ce a determinat această alegere? "Am vrut să se deosebească, din punct de vedere vizual, de ce s-a văzut ca film românesc în general. Şi ce s-a văzut, foarte des, era Dacia. O maşină urâtă, o maşină prost colorată şi care, până la urmă, devenea agasantă. Era mult mai frumos să nu mai existe, pur şi simplu să fie o absenţă".

Prezenţă constantă şi consistentă în cinematografia ultimelor două decenii, Caranfil îşi dezvăluie modelele: îi admiră pe Chaplin şi Billy Wilder, pe Fellini şi Forman, pentru filmele pe care le-au făcut şi pe care şi-ar fi dorit el însuşi să le facă. Apreciază, din perimetrul cinematografic naţional, titluri precum "Balanţa", "Moartea domnului Lăzărescu", "Croaziera", "Probă de microfon", "Pădurea spânzuraţilor" şi se recunoaşte cucerit de întreaga generaţie nouă de actori români.

Scriitor, compozitor, cântăreţ…

Ar fi putut trăi Nae Caranfil făcând altceva? Răspunsul vine, tipic pentru el, doar pe jumătate în serios: "Aş fi putut renunţa la film, aş fi putut să fac altceva. Să compun, să cânt, să scriu proză. Nu cred că m-ar fi inhibat să scriu într-o limbă străină, aş fi avut eu un fel de cioranism în mine. (…) Mă uit cu uimire şi admiraţie ce cariere minunate se pot face şi ce uşoare sunt faţă de munca unui cineast. Şi ce bucurie interioară şi satisfacţie imediată se pot obţine…"

Un alt tip de satisfacţie imediată se poate obţine atunci când întâlneşti un confrate celebru, pe care-l apreciezi. I s-a întâmplat şi domnului Nae, care a putut discuta pe îndelete cu Quentin Tarantino. Cine se aştepta la reverenţe şi complimente supradimensionate din partea românului tot nu-l cunoaşte: "Am avut ocazia să stau vreo oră la un pahar cu domnul Tarantino. I-am reproşat nişte lucruri. Faptul că mă plagiază încontinuu. Am făcut «E pericoloso sporgersi» în 1992, dar scenariul fusese scris cu câţiva ani înainte, în forma aceea de triptic. La un an după, apare «Reservoir Dogs», apoi «Pulp Fiction», care au o structură asemănătoare.

Fac «Restul e tăcere», în care pelicula de final arde, iar cineva inserează în cadrul unui film care se proiectează în sală ceva străin de restul filmului, exact aceleaşi două lucruri se întâmplă şi la «Ticăloşi fără glorie».
Era evident că glumesc, a înţeles şi s-a amuzat".

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine