854 vizualizări 21 iun 2009

Cartea cu cel mai mare succes la Bookfest 2009 a fost Jurnalul Oanei Pellea, o carte-confesiune publicată la editura Humanitas. Actriţa vorbeşte despre cei dragi ei, care nu mai sunt printre noi, în primul rând părinţii Amza şi Domnica, despre durerea organului intern numit România, despre rănile oraşului în care trăieşte – Bucureşti -, despre regăsirea credinţei şi despre cum să faci să trăieşti frumos. Scris între durerea pierderii celor dragi şi regăsirea curajului de a o lua mereu de la capăt, Jurnalul Oanei Pellea devine un sprijin pentru toţi cei care se simt descurajaţi şi lipsiţi de motivaţia de a merge mai departe. Pe scurt despre toate acestea, în interviul acordat ziarului Gândul.

- În fiecare pagină din Jurnalul pe care l-aţi lansat de curând se vede lupta permanentă pe care o duceţi pentru a deveni un om mai bun, pentru a scăpa de greutatea ”cărnii” cum îi spuneţi dvs. şi a regăsi lumina spiritului. Să te adaptezi vremurilor de azi înseamnă o cedare? Până unde poţi să opui rezistenţă când te invadează ” răul şi urâtul”?

- Trebuie să te adaptezi, dar a te adapta nu înseamnă a ceda de la credinţele tale sau reperele tale. Rezistenţă trebuie să opui până la capăt. Nu lăsa răul şi urâtul să intre în viaţa ta. Simplu. Te ridici şi pleci. Dacă vrei o viaţă frumoasă, fă-ţi-o! Cine să ţi-o facă? Fă-ţi-o! Viaţa e ceva care se şi construieşte. Atâta timp cât eşti sănătos şi cei pe care îi iubeşti sunt sănătoşi, poţi să-ţi schimbi viaţa în fiecare secundă.

- Este izolarea o soluţie?

- Nu, nu cred că izolarea e o soluţie..

- Vorbiţi foarte mult în carte despre persoane care nu mai sunt printre noi – în primul rând părinţii, Domnica şi Amza, apoi prieteni, cunoştinţe dispărute – Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Ştefan Iordache, Adrian Pintea, Florian Pittiş, Ovidiu Bose Paştină. Vi se pare că dispare odată cu ei o lume mai bună? Ce rămâne pentru generaţiile de azi, mai există modele? Cum să le găsim?

- Vorbesc despre cei ce i-am iubit şi pe care îi iubesc. Domnul Liiceanu o spune foarte frumos. „Un Jurnal este şi despre şi înspre nemurirea oamenilor pe care îi iubeşti”. Întotdeauna vom avea nevoie de repere. De cineva de care să ne sprijinim iubirea şi admiraţia. Modelele se caută. E ca şi când cauţi aurul în albia râului. Printre mult noroi şi nisip e şi un grăunte de aur. Trebuie cernut noroiul, trebuie scuturată sita de zgură şi, în final, găseşti. Dacă vrei să găseşti...găseşti. Ştiţi câţi oameni superbi există printre cei şase miliarde de locuitori ai planetei pământ? O mulţime! Trebuie doar să-i găseşti şi să te bucuri de ei!

- O propoziţie scurtă revine ca un laitmotiv în Jurnal: ”Mă doare România!” E ca un strigăt de disperare şi de dragoste în acelaşi timp. Ce anume ”doare” cel mai mult la România?

- Cred că spun în Jurnal.... Mă doare România ca un organ intern al fiinţei mele. Aşa cum te doare ficatul. Cum ţi-e rău de la suflet. România nu este ceva exterior mie. E inclusă fiinţei mele esenţiale. Şi are nevoie de îngrijire.... România mea e bolnavă şi suferă de neiubire.

- Prin comparaţie, descrieţi momente în care vă aflaţi în afara ţării şi vă simţeaţi mai bine, singura umbră venind din faptul că sunteţi româncă, iar românii nu sunt bine văzuţi – deseori pe bună dreptate – în multe locuri din lume. De ce schimbări ar fi nevoie pentru a vă face să spuneţi ”sunt mândră că sunt româncă”, aşa cum declaraţi acum că nu puteţi? Mai este acest sentiment – de patriotism – în acord cu lumea în care trăim sau a devenit desuet ca multe dintre valorile în care ne-am obişnuit să credem?

- Trebuie să reîncepem să iubim România. Să reinventăm România pe care să o putem iubi şi admira. Depinde de fiecare dintre noi. Eu nu fac politică, nu e treaba mea, nu mă pricep. Nu mă interesează. Cred însă, că trebuie să ne reîndrăgostim de pământul ăsta binecuvântat. Dacă îţi înjuri ţara de dimineaţă până seara e ca şi când te-ai înjura în oglindă! Iubirea de mamă poate fi desuetă? Sau iubirea faţă de copilul tău e desuetă?? Vi se pare desuet repectul faţă de sine? Cum să devină desuet un sentiment esenţial? Oriunde am merge în lumea asta mare purtăm pe tălpile sufletului nostru pământ românesc. Pe fruntea noastră e scris „român”. Nu credeţi că trebuie să facem ceva ca să devenim mândri de acest nume?

- Spuneţi în Jurnal: ”lucrurile, faptele în străinătate acţionează prin acumulare parcă, în timp ce acasă am sentimentul construcţiei pe nisip, simt că o iau tot timpul de la capăt..” De unde vine acest sentiment, de ce totul se construieşte mai greu aici? Credeţi într-un ”blestem” al poporului român sau altele ar fi motivele?

- Glumesc de multe ori şi spun că dacă ai şcoala numită România înseamnă că te vei descurca oricunde în lume.... Şi e adevărat. Aici parcă e totul mai greu. Mai complicat. Mai incurcat. Ai senzaţia că trebuie să împingi vagoane ca să urneşti ceva .....Şi de aici acest sentiment de construcţie pe nisip. O luăm tot timpul de la capăt....De ce e aşa? Din cauza noastră. Din cauza mea. Cineva trebuie să-şi asume vina. Iată: din cauza mea! Îmi asum eu responsabilitatea, pentru că m-am săturat să tot aud că e vina altora. Întotdeauna altcineva e de vină şi nu noi... Dacă toţi ne-am gândi real unde greşim fiecare dintre noi, cu ce am putea îmbunătăţi fiecare situaţia, am avea o altă Românie. Dacă afirmaţia „e din vina mea” ar deveni brand de ţară, nu credeţi că am avea de câştigat? Eu cred că am avea o altă Românie!

- Atunci când nu vă simţiţi acasă în România, vă gândiţi vreodată să vă stabiliţi altundeva? Aţi da acest sfat tinerilor care nu suportă, la fel ca dvs. mitocănia, agresivitatea, murdăria societăţii româneşti de azi, de care vorbiţi şi dvs în Jurnal?

- Nu ştiu să dau sfaturi. Şi tinerii nu au nevoie de sfaturi. Au nevoie să li se acorde respect şi iubire. Să li se spună că e nevoie de ei. Avem tineri excepţionali care nu simt că sunt sprijiniţi. Avem tineri care au probleme mari de comunicare, probleme ce vin din neiubire şi lipsă de educaţie, avem tineri dezorientaţi care ar avea nevoie barem de înţelegere. Lucrurile sunt mai complicate... E uşor să acuzi şi să judeci pe altcineva, e mult mai greu să încerci să-l înţelegi, să şi încerci să ajuţi.... Din păcate la noi, nici vorbă de a ajuta.... dacă cineva reuşeşte avem două opţiuni: ori încercăm să profităm la maxim de succesul lui strict în interesul nostru şi în detrimentul lui, ori îi blocăm succesul! E un adevăr, îl trăim cu toţii. Şi e un păcat, pentru că aşa pierde toată lumea şi nu câştigă, de fapt, nimeni nimic!

Dar, oriunde ar pleca tinerii, vor duce cu ei România. Repet, e inclusă în fiinţa noastră. Iar dorul e ceva real. Ideal ar fi să rămână acasă. Cine vrea să-şi vadă copiii plecând de acasă? Dar nu poţi să le ceri asta până când nu le creezi un minim de condiţii de dezvoltare. Un mediu propice de creştere spirituală, educaţională.

- Dacă ar fi să numiţi câteva ”oaze” bucureştene care fac excepţie la descrierea de mai sus - mitocănie, agresivitate, murdărie - care ar fi acelea? Ce locuri din Bucureşti încă vă spun ceva bun?

- Există încă locuri superbe, dar şi Bucureştiul este în mare suferinţă, în mare lipsă de iubire. E un oraş mutilat! Ce se întâmplă cu monumentele de patrimoniu, cu vechile case ce sunt bijuterii de arhitectură şi de bun gust este o barbarie! Dispar peste noapte din interese băneşti fără nici un fel de scrupul. Şi în locul lor apar monştri de prost gust ce agresează fiinţa oraşului. Există popoare pe lume care conservă orice urmă din trecut, fie ea cât de mică. Noi intrăm cu buldozarul în trecutul nostru şi avem pretenţia ca viitorul să fie stralucit. E o aberaţie! Viitor fără cunoaşterea şi respectarea trecutului nu există. Dar aşa cum nu ne respectăm bătrânii - aşa nu respectăm nici clădiriile vechi ale oraşului. Din păcate.

- Aţi găsit un refugiu puternic în credinţă. Cum se împacă aceasta cu meseria pe care o faceţi, asociată de unii cu partea cealaltă, necurată, a lumii? Întreb pentru că recent doi tineri actori şi-au dat demisia de la Teatrul Naţional din Bucureşti din motive religioase – au considerat că rolurile lor aduc atingere credinţei pe care o aveau. Aţi avut această dilemă vreodată?

- Credinţa în ceea ce mă priveşte nu este în nici un caz un refugiu. E bucuria şi regăsirea mea. Nu ştiu despre cazul celor doi tineri de la teatrul naţional, deci nu mă pot pronunţa. Eu pot vorbi despre mine şi atât, iar eu cred că nici o extremă nu e bună. Cred că poţi trăi în lume cu Dumnezeu în suflet clipă de clipă. Şi cu ce bucurie!

- Dacă ar fi să o luaţi de la început, aţi mai alege meseria de actor, care v-a produs şi vă produce atâtea nelinişti? Iar dacă nu, cu ce alta aţi înlocui-o?

- Până la urmă, cred că nu eu am ales meseria de actor, am senzaţia că ea m-a ales. Nu am vrut iniţial să fiu actriţă chiar deloc şi s-a întâmplat. Mi s-a întâmplat... Întâmplarea de a fi actor. Nelinişti? Da, aşa sunt eu compusă din întrebări, nelinişti, bucurii, tristeţi, ca fiecare... Dacă aş lua-o de la capăt? Păi, o iau de la capăt în fiecare secundă a vieţii mele. Totul e de la capăt. Nu e superb? Că totul e de la capăt -până la capăt?

Citește și: