Omul să fie om şi spectacolul să fie spectacol

Eduard Gabia

Nu prea se mai gândeşte la moarte. La un moment dat avea obsesia asta, că îmbătrâneşte.

Acum simte cum fiecare vârstă chiar are frumuseţea ei, iar nostalgia îi place chiar foarte mult. Îşi doreşte să mai trăiască măcar două zile din copilăria de pe vremea lui Ceauşescu, când nu-şi imagina că ar mai exista şi alte ţări decât România, plus interdicţiile pline de savoare etc.

Eduard Gabia e născut în 1979. E dansator şi coregraf de dans contemporan, e solistul trupei Second Hand. E un om blând şi bun, pe care cel mai mult îl supără „pereţii” de care se înconjoară, cu ostentaţie, unii oameni, când se ciocnesc de el, taxându-l tocmai pentru disponibilitate şi firesc. Se conduce după câteva principii, simple: omul să fie om şi spectacolul să fie spectacol. Ce înseamnă ca omul să fie om ar fi prea mult de spus, aşa că rămânem la ce înseamnă ca spectacolul să fie spectacol. Un spectacol e spectacol pentru Edi atunci când e interpretat motivat, când performerul se află în mijlocul vorbelor & acţiunilor sale.

Până acum câteva luni, le despărţea: exista corpul lui de zi cu zi şi corpul lui antrenat. Existau hainele de repetiţii şi hainele de stradă. De la un timp, şi-a dat seama că nu e nici o diferenţă. Florin Fieroiu nu-i va găti, în veci, altfel decât ca un dansator profesionist. Firescul lui Florin, cât şi al Mariei Baroncea, nu mai are mare legătură cu firescul mişcărilor oamenilor obişnuiţi, neantrenaţi.

De aceea i s-a părut potrivit să-i aducă pe scenă în ultima lui piesă („Spectacolul meu”): trei prieteni, dansatori, îmbrăcaţi ca venind direct de pe stradă, care „împart acelaşi spaţiu”, de foarte multă vreme, astfel încât nu e nevoie să interacţioneze pentru ca, în egală măsură, o stranie şi liniştitoare comunicare să se stabilească între ei. Scena propriu-zisă „se întinde până în Piaţa Universităţii”, spune Edi (de unde a şi adus un bulgăre de zăpadă, în Sala Rondă a Centrului Naţional al Dansului, la sfârşitul anului trecut, în ziua premierei). Nimic spectaculos nu se întâmplă cu cei trei, doar, din timp în timp, acţiunile lor fireşti, cât pot fi ele de fireşti, deraiază. Alunecă înspre poetic, cinematografic, teatral, muzical etc. şi se repliază la fel de repede, doar pentru a da un indiciu despre cum se poate decupa spectaculosul (chiar poezia) din realitate. „Cu atâta să plece spectatorul acasă şi e mai mult decât suficient”, spune Edi. Unii văd mai puţin, unii mai mult, depinde de fiecare ce vede. Aşa a ajuns Edi la concluzia nouă/veche că „fiecare spectator îşi face spectacolul său”.

Îi e tot mai greu să performeze ceva repetat, să performeze „Bonus”, de exemplu, piesa cu care multă lume îl asociază încă, exclusiv (din păcate, spune el) şi care poate fi urmărită pe youtube.

Era o vreme, nu foarte demult, când trăia la ţară, la bunici. Îşi dă seama că n-ar mai putea trăi aşa, e „alterat”! Bunicii lui nu făceau nimic care să nu aibă o utilitate practică. Şi era în asta ceva care te făcea să simţi cum trece timpul mai cuminte şi mai cu blândeţe. „Acum facem o groază de acţiuni nepalpabile, materia dispare, se măreşte distanţa dintre cel care acţionează şi realitatea asupra căreia acţionează”, spune Edi. Şi asta îl sperie uneori.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine